Toate articolele de mariusoliviu

Az állampolgár (2017)

Cetățeanul e un film maghiar despre emigranți, puțin credibil, ușor incredibil – povestea e puțin trasã de pãr, pe alocuri, dar salvată de subiect. A rulat în 2017 în secţiunea Ziua maghiară a TIFF-ului clujean, acum îl puteţi revedea pe HBO. Partea credibilă e că maghiara e o limbă grea, iar ungurii și unguroaicele (nu doar preşedintele lor) sunt intoleranți cu migranţii.

polgar2Dar în rest, slabe șanse să vezi pe la periferia Budapestei, iranieni sau nigerieni vorbind ungurește la nivelul din film, literar. Că un agent de pază își dorește să devină cetățean maghiar cu acte în regulă, deși are permis de muncă, e de acceptat. Negrul însă pică de fiecare dată  examenul la proba de istorie și nu cunoaște Constituția Ungariei – faptul că știe imnul nu-l ajută.

Noroc cu Mari, sora șefei sale. Mari e profă de maghiară și istorie, are cam vârsta lui Wilson, și-l ajută să treacă examenul. Între cei doi se înfiripă o relație. Aici vine partea incredibilă, când Mari (Ágnes Máhr) ia decizia să-și părăsească soțul și să se mute cu bărbatul de culoare. shirinŞi începe filmul: vața lui Wilson pare că ia o turnură fericită, dar în ecuația lor (re)apare Shirin, refugiată din Iran, a cărei singură șansă este o căsătorie formală cu un cetățean maghiar. Din solidaritate, Wilson o ține la el acasă, chiar și când trebuie neapărat să aleagă între iubirea pentru Mari și responsabilitatea pe care o simte față de refugiată.

Actorii joacă binișor, salvând acest film de festival, menit să trezească compasiunea cinefililor pentru noul val de popoare migratoare. Subiectul a fost tratat mai credibil, chiar dacă și mai clișeistic, în belgianul The Invader, în care emigrantul plătește tribut traficanților, pentru ca apoi să se revolte și, conștient de calitățile sale de exemplar bine proporționat, ce atrage instantaneu privirile blonde ale indigenelor, să pună la cale propriul șantaj sentimental și sexual.

Cronică de film vs comentariu

N-am avut niciodată pretenția că facem pe CeFilmeVăd critică de film. Chiar numele blogului o spune: publicăm mai degrabă cronici de întâmpinare sau, mai puțin pretențios spus, notăm aici ce filme vedem și împărtășim părerile noastre cu alți cinefili. Cronica de întâmpinare e un sub-gen al cronicii de film, practicat și de bloggeri, publicată, de regulă, în urma unei invitații la o premieră de film.

Chiar dacă s-ar putea să rămână de acum doar o amintire, ieșitul la un film în oraș nu presupunea doar biletul de intrare; era vorba și de timpul alocat evenimentului, cu drumul până la cinema, parcarea (eventual), consumația și așa mai departe. Oricum, bloggerul se simțea dator să-și scrie impresiile după prima vizionare, măcar dacă i-a plăcut sau nu.

Cu totul altceva e cronica unui film pe care mergi să-l vezi de curios: fie că urmărești un actor, că-ți place subiectul sau că vrei să vezi ecranizarea unei cărți care ți-a plăcut. A scrie cronică de film presupune să fii în temă, fie că ai studii în domeniu, fie că vii din alte zone conexe (unii consideră cronica de film un sub-gen literar). De-asta e deranjant să vezi un titlu din ăsta pe un blog generalist: Cronică de film și un #acolo, cu maxim două-trei rânduri, comentarii, aruncate sub fiecare titlu de film.

Sigur că e vorba şi de stilul blogului, scris de Vali împreună cu cititorii săi: autorul aruncă două trei fraze provocatoare, ca să lase loc de comentarii, dar… însă… totuși! Posibil ca şi bloggerii de film să fi contribuit la uşurătatea genului numit cronică de film, prin stilul diluat în care îşi expun puţinele şi uneori prea-puţin originalele idei. Mai este apoi şi cronica de tip PR-ist, în care presupusul cronicar nu face decât să adapteze comunicatul de presă.

De fapt cronica de întâmpinare, în forma ei „clasică”, consacrată înainte de 1990, nu mai există. Această dispariţie a fost cauzată, explică prozatorul Ioan Groşan, de neîmplinirea a trei condiţii obligatorii: să fie scrisă de o personalitate critică recunoscută, să aibă o regularitate de metronom, şi să apară în publicaţii cu difuzare naţională, de preferinţă săptămânale. Printre ultimii cronicari de această factură să-i menţionăm pe Alex. Leo Şerban & Andrei Gorzo, în Dilema.

Mai nou în spaţiul românesc au apărut, în cadrul sub-genului, și subspecii. Acestea constau de fapt, în false cronici de întâmpinare, scrise de amici ai regizorului sau scenaristului, cam așa cum se fac textele condescendente de pe coperta a patra a unei cărți și unde, de regulă şi în esenţă, citim că respectivul autor este «o voce cu totul aparte». În contrapondere, scurtele comentarii de 2 rânduri, seci şi la obiect, despre filmele văzute în weekend, mai că sunt de preferat. Cu menţiunea că merită doar titlul de comentarii, nu cronică de film.

Martin Eden

Ecranizare a romanului omonim de Jack London. O carte aproape uitată, despre maturizarea culturală târzie, readusă în actualitate de adaptarea liberă a regizorului Pietro Marcello, în colaborare cu Maurizio Brauci.

Acțiunea se desfășoară la Napoli, pe la mijlocul secolului XX, dacă putem spune așa; mai mult decât acțiune, vorbim despre parcursul inițiatic al tânărului proletar Martin Eden, când marinar, când fochist sau muncitor la fermă, un cititor ce aspiră la statutul de scriitor.

Martin Eden e poate unul dintre primele personaje ce realizează că nu se mai poate citi tot ceea ce se scrie (şi se publică) în lume. Chiar dacă plonjează în realismul italian, şi descrie puţin debutul mişcării socialiste, tema este de fapt individualismul, într-o epocă traversată de ascensiunea mișcărilor politice italiene, între care şi fascismul.

Vorbim totodată de o scriere autobiografică a lui Jack London, care nu-şi putea suporta narcisismul, care se descrie la un moment dat, descriindu-l pe Martin: Sub învelişul trupului musculos întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. 

Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri.

Pe măsură ce cucerește iubirea unei tinere și frumoase femei burgheze prin filozofie, literatură și cultură, Martin este consumat de sentimentul că și-a trădat originile. Din biografia lui Jack London aflăm că personajul său Ruth Morse ar fi avut chiar un model real în persoana numitei Mabel Applegarth, o fostă colegă de universitate „care, cândva, simbolizase pentru viitorul scriitor idealul feminităţii şi al rafinamentului cultural”. Dacă literatura nu este uneori altceva decât taxidermie, poate chiar auto-taxidermie, filmul duce totul într-o țară străină (de pielea autorului), revelând noi valențe ale unui text literar aproape uitat.

Complotul împotriva Americii

Un autor dens precum Philip Roth s-a dovedit greu de ecranizat. După romanele sale au ieşit capodopere precum The Human Stain (2003) sau The Humbling (2014) – dar fără să  fie succese de casă, sau filme mai puţin remarcate, precum Elegy (2008) sau American Pastoral (2016). Aşa că se impunea un serial sau măcar o mini-serie, și ce roman al său era mai potrivit decât The Plot Against America?

Pentru Complotul împotriva Americii, publicat în 2005, Roth a primit premiul Societății Istoricilor Americani. Într-o istorie alternativă, urmărim cum este afectată o familie din New Jersey de ascensiunea politică a eroului aviator și xenofob populist Charles Lindbergh. Suntem în anii ’40 când Roth derulează consecvent scenariul fictiv al unei apropieri politice dintre o Americă guvernată de Lindbergh și Germania nazistă.

Dacă ajunge președinte în locul lui Roosevelt, Lindbergh poate îndrepta națiunea americană către fascism – și aceasta este miza filmului, să arate cum se putea întâmpla asta. Chiar dacă știi că America este cea mai bună lume posibilă, nu poți să nu compari filmul cu societatea postcomunistă din România, unde complotul pare a fi în toi, și distopia prinde viață.  Prima parte a mini-seriei debutează în ajunul ciclului electoral din 1940. Președintele în exercițiu Franklin Roosevelt, un politician profesionist, produs al democrației americane, se trezește dintr-odată sfidat de cineva dinafara politicii. Lindbergh și-a câștigat faima datorită legendarului său zbor solo deasupra Atlanticului în urmă cu 13 ani și se numără, pentru mulți americani, printre cei mai mari eroi ai țării. De remarcat în prima treime a seriei că istoria nu e scrisă doar de învingători.

Și opozanții lor au idei, sentimente și susținători, iar victoria ar putea fi, potrivit concepției lui Roth, doar un concurs de împrejurări. Istoria contrafactuală definește un gen literar care se bazează pe rescrierea istoriei datorate modificării unui eveniment din trecut, ce reprezintă punctul de divergență de unde evenimentele s-ar fi putut desfășura altcumva decât au avut loc de fapt.

Scopul acestor scrieri şi descrieri este analiza diferitelor consecințe posibile ale devierii istorice prin crearea unui povestiri bazate pe efect domino al evenimentelor ulterioare schimbării, cunoscut și ca efect fluture.  Premiera mini-seriei a avut loc pe  HBO în plină carantină, pe 16 martie 2020. Primele trei episoade au fost regizate de Minkie Spiro, iar următoarele trei de către Thomas Schlamme, un regizor de televiziune cunoscut în special pentru colaborările cu Aaron Sorkin.

Cinci ani de filme care merită văzute

Acum 5 ani, în 2015, lansam pe platforma wordpress blogul CeFilmeVăd. Blogul debutează modest în primul an, inițiatorul său publicând câte o recenzie la 2-3 zile. Ia avânt abia în ianuarie 2016, prin atragerea mai multor colaboratori care împărtășeau pasiunea recenziilor de film: Cătălin Pavel care publica sub pseudonimul portasar, Ionuț Benea sub avatarul Piratul cinefil, Adriana-Ortansa Lazar care semnează cu LazOrtansa și Elena Raicu.

În februarie se alătură și Răzvan Nicoară, apoi Oanașimaicum și Laura Gamulea, iar recenziile sunt publicate în ritm de 1-2/zi. Blogul atrage în acel an 31.000 vizitatori unici și începe să fie indexat de motorul de căutare Google, care trimite peste 16.000 de vizitatori. În 2017 recenziile publicate scad de la 583 la 287 prin împrăștierea pe mai multe situri similare (CeFilmeVad.ro, CeFilmeVad.eu) dedicate filmului românesc sau european.

Vizitatorii însă rămân aceiași (chiar în ușoară creștere, la 33.000) în timp ce Google continuă indexarea articolelor, trimițând spre blog un număr aproape dublu de vizitatori, 29.000. Tot în 2017 ni se alătură Cristina Sichet, Simona Cosma şi Cosmin Matei, iar de pagina de facebook cu 2.000 de urmăritori se ocupă Olga Cimpeanu. Blogul este menționat de Observator cultural în lista blogurilor colective din România.

În 2018 numărul de recenzii publicate scade la 157, revenind la una la 2-3 zile, ca în perioada debutului. Publică sporadic şi AnaBarbu. Din 2019 rămân doar patru colaboratori, MariusOliviu, LazOrtansa, Cosmin, Piratul cinefil, iar numărul de recenzii scade la 140, ca şi indexarea lor în motorul de căutare Google, datorită achiziţiei şi apoi renunţării la extensia .blog. În 2020 indexarea îşi revine, ca şi (sperăm) numărul de articole.

În ce măsură se mai poate (auto)susţine un asemenea blog în 2020, în condiţiile în care nici nu-şi mai poate stimula colaboratorii cu bilete la premiere sau festivaluri de film, rămâne de văzut. Noi ne bucurăm că am ajuns până aici, şi că recenziile noastre vor fi ajutat la vizionarea câtorva filme care să fi chiar meritat timpul pierdut. Cât mai contează cultura cinefilă într-o lume în care filmele se văd on-line, pe platforme VOD, iar Netflix-ul atrage tot mai mulți consumatori, rămâne de văzut.