Toate articolele de mariusoliviu

Seriale contemporane Black sau Easy

Dacă există azi un (sub)gen de serial contemporan ce proiectează o o viziune realistă, dar sumbră, asupra viitorului – ei bine, tonul l-a dat Black Mirror. Iar black-ul din titlu nu se referă atât la viziunea amintită, cât la ecranele telefoanelor, tabletelor și tastaturilor în care ne oglindim, atunci când nu privim la TV.

theTCa sursă de inspirație pentru el este citat Twilight Zone, dar Black Mirror este greu de încadrat într-un gen anume, fiind în același timp antologic, SF, thriller, dramă şi satiră.  Nu are acţiune sau personaje constante, iar tema sunt consecințele neașteptate ale noilor tehnologii. Charlie Brooker povestește:

Am început să lucrăm la Black Mirror în 2010, pe vremea când viziunea asupra tehnologiei era în general destul de roz. (…) Acum telefoanele sunt de două ori mai adictive și mai dăunătare decât țigările, iar timeline-ul e plin de meme fasciste și poze cu atrocități.

Episoadele sunt independente și de obicei au loc într-o realitate alternativă sau în viitorul apropiat, adesea cu un ton întunecat și satiric, deși unele episoade sunt mai experimentale și mai ușoare. Am căutat și alte filme/seriale asemănătoare, care să tulbure puțin aburul călduț și optimist cu care mintea noastră înconjoară realitatea prezentă / viitoare.

De la Black la… Easy

Am găsit pe Netflix serialul Easy, care însă aparține unui alt curent cinematografic, numit și mumblecore.  A fost inițiat de un grup de cineaști americani axați pe filme independente, performance-movies cu buget restrâns, focusate pe problemele de zi cu zi, cel mai adesea despre relaţii între tineri middle-class de douazecişiceva de ani – treizeci.

Nașul sub-genului mumblecore este considerat Andrew Bujalski  al cărui debut regizoral în 2002, Funny Ha Ha, e numit acum `primul film mumblecore`.  Festivalul de film South by Southwest din 2005 a proiectat o serie de alte filme considerate ca făcând parte din mișcarea mumblecore, inclusiv cel de-al doilea film al lui Bujalski, Mutual Appreciation; apoi Scaunul Puffy, de Mark Duplass & Jay Duplass; și Kissing on the Gouth, de Joe Swanberg.

e1South by Southwest  a fost, de asemenea, la originea termenului „mumblecore”: Eric Masunaga, un editor de sunet care a lucrat cu Bujalski, a inventat cuvântul într-o noapte, la un bar, când i s-a cerut să descrie asemănările dintre cele trei filme proiectate în timpul festivalului. În public, termenul a a fost folosit pentru prima dată de Bujalski într-un interviu acordat indieWIRE.

Regizorul a negat însă existența unei „mișcări” organizate și a declarat că nu realizează în mod intenționat filme „mumblecore”. Filmările nu au loc în studiouri, ci în locaţii naturale, iar majoritatea filmelor de acest gen sunt filmate digital, cu o coloană sonoră limitată sau chiar inexistentă şi dialoguri improvizate. Personajele sunt în principal tineri singuri, albi și cam fără scop atât în viața lor profesională, cât și în cea personală / sentimentală.

Regizori asociaţi genului sunt Andrew BujalskiLynn SheltonMark DuplassJay DuplassGreta GerwigAaron KatzJoe Swanberg, şi Ry Russo-Young. Își are rădăcinile în noul val francez din anii 1960 – în special în filmele lui Eric Rohmer – concentre date pe intrigi romantice ale personajelor, angajate în conversații îndelungate.

Alte filme care sunt considerate ca influențând sau, cel puțin, anticipând convențiile mumblecore, sunt: Girlfriends (1978), Manhattan (1979), Stranger Than Paradise (1984), Slacker (1991), Sex, Lies și Videotape (1989), Clerks (1994), Go Fish (1994) și Before Sunrise  (1995) şi celelalte care au urmat în seria lui Linklater.

Sex Education (serial TV)

Serialul ăsta e dovada că orășelul britanic are în continuare multe de oferit. Dacă nu crime, ca altădată în Midsomer, asta nu înseamnă că e lipsit cu desăvârșire de probleme. Nici orașul nici liceul nu sunt măcar numite, tinerii trec cu bicicletele printr-o pădure ca să ajungă la școală, când nu iau busul, dar e clar că nivelul de trai este unul peste marile orașe de la noi.

Dincolo de aspectele astea sociologice, e amuzant s-o vezi pe fosta agentă Dana Scully (Gillian Anderson) ca Jean, o mamă singură, și în același timp sex-therapist.  Chiar fără alte gaguri, doar această găselniță a distribuție ar ajunge să te distreze la maxim, să te facă s-o iei ca pe o evoluție… iar serialul să se învârtă în jurul acestui subiect.

Jean are un fiu adolescent, cu probleme specifice vârstei, iar de aici încolo orice este posibil. Marele merit al serialului britanic este că, spre deosebire de cele americane pe subiecte similare, reușește să gliseze subtil de la comedia picantă, char ireverențioasă, la un adevărat îndrumar al problemelor adolescenţei. Însoțindu-l pe Otis (Asa Butterfield) ajungi să apreciezi mesajul serios al serialului: oricare ţi-ar fi problemele, a vorbi cu cineva despre poate fi primul pas spre rezolvare.

Acest serial a fost una din plăcutele surprize din 2019 iar motivul pentru care scriu despre el acum este că tocmai (vineri) a apărut seria a II, opt episoade aruncate unul după altul pe Netflix. Avantajul aceste platforme e că ai mai multe conturi, și vezi la ce se uită copiii tăi. Iar din această postură, am fost ușor deranjat de tenta tot mai puternică de corectitudine politică din seria a II-a.

Una peste alta, serialul este bun, iar senzația mea este că înlocuiește cu succes orele de educație sexuală, care lipsesc și din programa britanică (sau sunt predate, ca în film, de către amatori), darămite din cea de secol XIX din școala românească. Dar așa cum bine arată serialul, dintr-o eroare, orele de educație sexuală nu înseamnă să spui sau să arăți absolut totul despre sex, ci să-i faci pe adolescenți să se deschidă spre adevăratele probleme sentimentale.

Așa că, dacă le faceți copiiilor dvs / adolescenți abonament la Netflix, s-ar putea să aflați de unde îți iau ei educația sexuală, în lipsa discuțiilor deschise cu părinții / profesorii / colegii. Oricum, pare ceva mai ok decât Fluturii din stomacul Irinei Binder.

Globurile de aur 2020

Cu două zile întârziere, hai să spun ce mi-au inspirat mie Globurile de aur din ianuarie, care e totuși luna filmelor bune, după ce decembrie a fost luna petardelor, a petardiștilor și a petardismului manelo-festiv (vorba cuiva care le zice bine).

Cred că în general Globurile sunt niște premii mai puțin globale (sic!) decât Oscarurile, fiindcă îmi imaginez jurnaliștii străini de la Hollywood ca pe niște nostalgici, sau în orice caz nişte indivizi (şi individe) care consideră treaba asta a lor numită job – de a sta la Hollywood să comenteze filme – ca o chestie wow!

Lăsând la o parte filmele văzute, şi care mă aşteptam să primească premii, ca Joker și Once Upon a Time… in Hollywood, Globurile astea au fost ocazia să pun pe listă nişte filme ratate de mine, ca Judy – cea mai bună actriţă în rol feminin şi 1917 – cea mai bună dramă. Obiectiv îndeplinit doar parţial, cu Judy – film după care n-o să mai spun nimic de cântăreţele despre care credeam vin să eşueze, ca nişte balene, în România. Ei bine, am aflat că sunt balene doar 1 oră pe zi / săptămână / lună, depinde de frecvenţa concertelor, în rest sunt umanoizi şi ele.

O altă chestie de remarcat e că numărul de nominalizări nu mai contează, statistic vorbind. Adică premierea nu ţine cont, ca pâlnia vânzărilor, de ce spune majoritatea – semn că juriul ăla chiar îşi face treaba. În toată istoria Globurilor, doar trei filme au reuşit să obţină premii pentru toate nominalizările: Doctor JivagoZbor deasupra unui cuib de cuci și S-a născut o stea au câștigat, fiecare, cinci premii din cinci nominalizări.

Maleficent (2014)

Pentru că toamna anului trecut Disney a lansat continuarea Maleficent: Mistress of Evil, HBO a profitat reluând primul Maleficent (2014), succesul de box office care a dus la inventarea de la zero a celui de al doilea capitol al poveştii încheiate cu bine în primul film. Vrăjitoarea Maleficent a fost votată drept cel mai înspăimântător personaj negativ din universul animat Disney.

disneyDupă desenul animat din 1959, „Frumoasa Adormită”, i-a venit rândul și ursitoarei rele, zâna-împarateasă a pădurii, personaj căruia i s-a inventat o poveste alternativă, speculând căruia i s-a inventat o poveste alternativă, speculând lacunele lăsate în firul principal al poveștii. Noul scenariu leagă doua părți cărora le lipsea o justificare deplină în povestea originală, Frumoasa din pădurea adormită, publicată de Charles Perrault în 1697.

Dacă adaptarea fraților Grimm nu explica destul de clar nici răutatea ursitoarei, nici pădurea adormită, ecranizarea din 2014 rescrie povestea din perspectiva ursitoarei malefice (numită în limba engleză Maleficent”), zâna înaripată cu coarne înspăimântătoare ce aruncă un blestem asupra fetei regelui. Angelina Jolie face rolul principal destul de sec, dar i se potriveşte la perfecţie, în timp ce filmul nu se îndepărtează de reţeta producţiilor Disney: binele (dragostea) învinge întotdeauna.

Foarte bune detaliile poveștii, precum vecinătatea celor două regate, al oamenilor şi al fiinţelor magice, efectele speciale și atenţia acordată decorurilor, Robert Stromberg pictând cu lumină pe ecran cadre extrem de inspirate, de la mediul luxuriant şi colorat al regatului Moor (mlaștina) la cel sumbru, metalic din regatul uman. Disney a dovedit și cu acest succes de box-office că se pricepe la filme pentru copii, iar ceea ar fi trebuit să facă studiourile de la Hollywood era să lase poveștile pentru oameni mari gen Star Wars pentru altcineva.

De ce episodul IX Star Wars e și nu e ascensiune

The Rise of Skywalker lansat de Crăciun încheie a treia trilogie Star Wars, cea numită fie sequel trilogy, fie Skywalker saga, episodul IX urmând după The Force Awakens (2015) şi The Last Jedi (2017).  Nu putem ignora contextul contemporan în care s-a turnat această ultimă trilogie galactică: compania Walt Disney a cumpărat Lucasfilm şi drepturile asupra francizei în anul 2012.

Nu se ştie dacă a cumpărat-o cu tot cu draftul ultimelor 3 episoade, sau nu, deşi aşa insinua George Lucas  la momentul semnării tranzacţiei – care a însemnat peste 4 miliarde de dolari. Regizorul J.J. Abrams este cel care a produs prima și ultima parte din Skywalker saga, iar problemele au început de episodul intermediar, The Last Jedi (2017).  Dacă acesta avea pe Rotten Tomatoes 43% din partea fanilor şi 91% din partea criticilor, ultimul episod Star Wars a reuşit un scor de 86% audiență și 54% la receptare critică, deci s-a rebalansat.

Explicația e că fanii au decis că nu vor un nou Star Wars, ci să retrăiască aceleași povești cu care îi obișnuise George Lucas aşa că direcția impusă a fost „safe mode”, iar J.J. Abrams s-a conformat. Dacă episodul VI – „The Force Awakens” n-a fost decât un copy-paste lamentabil după prima creație Star Wars a lui George Lucas (dar fără forța povestitorului original), este pentru că Disney a vrut doar să trezească interesul fanilor vechi, dar nu avea în plan să continue neapărat în aceeași direcție. Lucas însă știa cine e și ce vrea să facă. El a fost născut și crescut într-o familie metodistă practicantă.

Temele religioase și mitice din Star Wars provin din interesul său pentru scrierile lui Joseph Campbell, el identificându-se puternic cu filozofiile religiilor estice pe care le-a studiat și inclus în filmele sale, ca inspirație majoră pentru „Forță”. Lucas a afirmat că religia sa este „Buddhist Methodist”. În schimb cei de la Disney nu aveau niciun plan (excepându-l pe cel de marketing), cu siguranță nu unul pe termen lung, când l-au adus pe Rian Johnson (supranumit de internauți Ruin Johnson).

Acesta și-a băgat cam picioarele în speculațiile și așteptările fanilor, susținând că un regizor face filmul, nu publicul. Nu e de mirare că fanii au fost dezamăgiți, boicotându-i și azi noile producții, chiar cele fără legătură cu franciza Star Wars. „The Rise of Skyalker” este, mai mult sau mai puțin, un copy-paste după Episodul VI – „Return of the Jedi”. Vorbim de o producție Disney), multe scene fiind re-refilmate, rezultând o o shaorma spațială cu de toate, în care lipsește chiar un Skywalker (poate nava Red 5 să fie responsabilă cu… ascensiunea?).

Mai mult decât un cadou de Crăciun pentru copiii de toate vârstele, The Rise… este un fan service, o scuză pentru The Last Jedi și o încheiere satisfăcătoare a unei epoci care, de fapt, se cam încheiase de multă vreme. Orice ar mai fi rămas (pe hârtie, peliculă sau în memorie) din viziunea creatorului George Lucas a fost extras de Disney și „perfecționat” în norme înguste și simpliste. De unde până acum levita și atrăgea diverse obiecte, Forța a devenit una vindecătoare, așa că putem spune, totuși, că simțim o schimbare în echilibrul ei.