Arhive pe categorii: filme americane

narațiuni pe stil hollywoodian

The Menu (2022)

Ironia supremă a filmelor cu bucătari – care sunt de atâția ani buni în trend că aproape ne plictiseau deja – Meniul beneficiază de intrepretarea genială a lui Ralph Fiennes si cea excelentă (care se dezvăluie pe parcurs) a Anyei Taylor Joy – o știți din rolul jucat în The Queen’s Gambit, pentru care a luat un Glob de aur în pandemie.

Citește în continuare The Menu (2022)

The Bubble (2022)

O comedie aparent ușurică ce rulează în aceste zile pe Netflix – că la cinema nu mai merge aproape nimeni.  Un grup de actori (buni, majoritatea) încearcă să termine un lungmetraj (un blockbuster oarecare dintr-o serie pentru proști, o franciză despre dinozauri zburători) în timp ce sunt carantinați într-un hotel.

Bula este pandemia, de care profită doar patronii și angajații hotelului în care este blocată echipa de filmare, în timp ce ăștia sunt tracasați, apoi supravegheați și în final chiar împușcați din motive aberante ce țin de „propria” lor siguranță. Este și un pic de autoironie aici, fiindcă grupul de actori e blocat într-o locație de filmare închisă din Anglia pentru a filma cea de-a șasea ediție a unei francize de succes tocmai pentru Netflix.

Comedia americană despre englezi este regizată de Judd Apatow, după un scenariu de Apatow și Pam Brady și are o distribuție care îi include pe actorii Karen Gillan, Iris Apatow, Fred Armisen, Maria Bakalova, David Duchovny, Keegan-Michael Key, Leslie Mann, Kate McKinnon, Pedro Pascal și Peter Serafinowicz. Un film bunicel, de duminică, dacă vreți să vă amintiți ce proști eram în pandemie. Urmăriți mai jos trailerul oficial:

Filme de Oscar

Bună și ceremonia asta că-ți găsești mai repede un film lăudat. Coda (2021) este o dramă romantică și, în același timp, un film din genul „musical” sau cu muzică. Un remake după La Famille Bélier, producția regizată de Sian Heder (mai este un Coda regizat în 2020 de Claude Lalonde) a luat aseară 3 Oscaruri, pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat (regizorul) și cel mai bun actor în rol secundar (Troy Kotsur).

Dacă nu știați, CODA este acronimul de la Child of deaf adult – eu nu știam dar, cum ziceam, sunt bune și Oscarurile la ceva, dincolo de ideologie. Troy Kotsur este a doua persoană surdă, alături de partenera sa din film (Marlee Martin), laureată cu Oscar. Şi celălalt membru al familiei este jucat tot de un actor surd. Cât despre vedeta filmului, fata joacă foarte bine, e credibilă și, evidamment, a muncit mult pentru acest rol.

coda1

coda1

coda1

Tânăra cu nume banal Emilia Jones a învăţat limbajul semnelor, a luat lecții de canto, a mai manevrat şi barca aia de pescuit – o să mai auziţi de ea. Un film emoţionant, chiar dacă se aliniază la tendinţa politically correct a ultimilor ani de a premia filme despre: persoane cu dizabilitati, rasism, LGBT, şamd. Cam atât despre cea de a 94-a ediție a premiilor Academiei Americane de Film.

Cinci ani de filme care merită văzute

Acum 5 ani, în 2015, lansam pe platforma wordpress blogul CeFilmeVăd. Blogul debutează modest în primul an, inițiatorul său publicând câte o recenzie la 2-3 zile. Ia avânt abia în ianuarie 2016, prin atragerea mai multor colaboratori care împărtășeau pasiunea recenziilor de film: Cătălin Pavel care publica sub pseudonimul portasar, Ionuț Benea sub avatarul Piratul cinefil, Adriana-Ortansa Lazar care semnează cu LazOrtansa și Elena Raicu.

În februarie se alătură și Răzvan Nicoară, apoi Oanașimaicum și Laura Gamulea, iar recenziile sunt publicate în ritm de 1-2/zi. Blogul atrage în acel an 31.000 vizitatori unici și începe să fie indexat de motorul de căutare Google, care trimite peste 16.000 de vizitatori. În 2017 recenziile publicate scad de la 583 la 287 prin împrăștierea pe mai multe situri similare (CeFilmeVad.ro, CeFilmeVad.eu) dedicate filmului românesc sau european.

Vizitatorii însă rămân aceiași (chiar în ușoară creștere, la 33.000) în timp ce Google continuă indexarea articolelor, trimițând spre blog un număr aproape dublu de vizitatori, 29.000. Tot în 2017 ni se alătură Cristina Sichet, Simona Cosma şi Cosmin Matei, iar de pagina de facebook cu 2.000 de urmăritori se ocupă Olga Cimpeanu. Blogul este menționat de Observator cultural în lista blogurilor colective din România.

În 2018 numărul de recenzii publicate scade la 157, revenind la una la 2-3 zile, ca în perioada debutului. Publică sporadic şi AnaBarbu. Din 2019 rămân doar patru colaboratori, MariusOliviu, LazOrtansa, Cosmin, Piratul cinefil, iar numărul de recenzii scade la 140, ca şi indexarea lor în motorul de căutare Google, datorită achiziţiei şi apoi renunţării la extensia .blog. În 2020 indexarea îşi revine, ca şi (sperăm) numărul de articole.

În ce măsură se mai poate (auto)susţine un asemenea blog în 2020, în condiţiile în care nici nu-şi mai poate stimula colaboratorii cu bilete la premiere sau festivaluri de film, rămâne de văzut. Noi ne bucurăm că am ajuns până aici, şi că recenziile noastre vor fi ajutat la vizionarea câtorva filme care să fi chiar meritat timpul pierdut. Cât mai contează cultura cinefilă într-o lume în care filmele se văd on-line, pe platforme VOD, iar Netflix-ul atrage tot mai mulți consumatori, rămâne de văzut.

Once Upon a Time… in Hollywood (2019)

Se pare că de la cel mai nou film al lui Quentin Tarantino au absentat scenaristele care-i scriau exclusiv replicile feminine – nu știu cum altfel să explic aparițiile episodice ale superbelor Margot Robbie, care o joacă pe Sharon Tate, și Margaret Qualley în rolul hipioatei Pussycat.

o3Totuși, până la paralela asta anti-misogină cu Irlandezul lui Scorsese n-am remarcat vreo lipsă în film. Ultimele producții ale lui Tarantino au oricum stilul acesta, în care personajul nu spune și nu face mai mult decât trebuie, pentru că oricum replicile par lungite (trase de păr ca să lege scenele), iar jocul actorilor este voit (impus) minimalist. Scenariul doar se joacă de-a ţesutul mai multor linii narative, în stilul „Pulp Fiction” care l-a consacrat pe Tarantino, dar nu ştii niciodată dacă va urma până la urmă vreuna şi pe care. De aici oleacă de mister, dincolo de zona calduţă, care ține la distanță trama, lăsând loc pentru decoruri, mașini, haine, coafuri și reclame de epocă care să te poarte în Hollywood-ul anilor ’60.

o4Chiar dacă în ziua de azi pare destul de simplu să faci cu CGI un film antichizat de genul lui One upon a time… (sau măcar accesibil) artizanii știu că este un efort real, mai ales fără să apelezi la vreun footage din anii respectivi. Scena din cinema cu Sharon Tate intrând la propriul film este o găselniţă reuşită, dar e clar că totul apare azi mai glamoros ca atunci. Mai ales că acum sunt niște chestii pe care ni le permitem într-un film, gen Bruce Lee să ia bătaie de la un cascador, şi singura reacţie să fie a nevestei căreia i s-a lovit maşina. Nice, huh? Dacă ar fi să încadrăm cu tot dinadinsul filme ca Once Upon a Time… și The Irishman într-un gen, poate că acesta s-ar numi omagiu adus filmului de gen, adică pentru filmele cu mafioți, respectiv spaghetti western-urile lui Sergio Leone.

o2Chiar dacă Tarantino face aluzii străvezii la crimele lui Charles Manson, ce au culminat cu execuția actriței însărcinate Sharon Tate, pe final nu face altceva decât să schimbe istoria ca în ultimele sale 3 filme, Inglourious Basterds, Django Unchained și The Hateful 8, iar personajele sale să-i omoare apoteotic pe hipioții criminali. De remarcat în roluri de maxim 2-3 minute Kurt Russel, Dakota Fanning, Michael Madsen, Burt Reynolds, Luke Perry și Al Pacino, iar aceste apariții în roluri episodice au rolul de a-i omagia. Cam aşa se face, Scorsese! Pelicula reușește, în același timp, să răzbune cumva în memoria Hollywoodului pe cei afectați de crimele lui Charles Manson.