Arhive pe categorii: filme americane

narațiuni pe stil hollywoodian

Cinci ani de filme care merită văzute

Acum 5 ani, în 2015, lansam pe platforma wordpress blogul CeFilmeVăd. Blogul debutează modest în primul an, inițiatorul său publicând câte o recenzie la 2-3 zile. Ia avânt abia în ianuarie 2016, prin atragerea mai multor colaboratori care împărtășeau pasiunea recenziilor de film: Cătălin Pavel care publica sub pseudonimul portasar, Ionuț Benea sub avatarul Piratul cinefil, Adriana-Ortansa Lazar care semnează cu LazOrtansa și Elena Raicu.

În februarie se alătură și Răzvan Nicoară, apoi Oanașimaicum și Laura Gamulea, iar recenziile sunt publicate în ritm de 1-2/zi. Blogul atrage în acel an 31.000 vizitatori unici și începe să fie indexat de motorul de căutare Google, care trimite peste 16.000 de vizitatori. În 2017 recenziile publicate scad de la 583 la 287 prin împrăștierea pe mai multe situri similare (CeFilmeVad.ro, CeFilmeVad.eu) dedicate filmului românesc sau european.

Vizitatorii însă rămân aceiași (chiar în ușoară creștere, la 33.000) în timp ce Google continuă indexarea articolelor, trimițând spre blog un număr aproape dublu de vizitatori, 29.000. Tot în 2017 ni se alătură Cristina Sichet, Simona Cosma şi Cosmin Matei, iar de pagina de facebook cu 2.000 de urmăritori se ocupă Olga Cimpeanu. Blogul este menționat de Observator cultural în lista blogurilor colective din România.

În 2018 numărul de recenzii publicate scade la 157, revenind la una la 2-3 zile, ca în perioada debutului. Publică sporadic şi AnaBarbu. Din 2019 rămân doar patru colaboratori, MariusOliviu, LazOrtansa, Cosmin, Piratul cinefil, iar numărul de recenzii scade la 140, ca şi indexarea lor în motorul de căutare Google, datorită achiziţiei şi apoi renunţării la extensia .blog. În 2020 indexarea îşi revine, ca şi (sperăm) numărul de articole.

În ce măsură se mai poate (auto)susţine un asemenea blog în 2020, în condiţiile în care nici nu-şi mai poate stimula colaboratorii cu bilete la premiere sau festivaluri de film, rămâne de văzut. Noi ne bucurăm că am ajuns până aici, şi că recenziile noastre vor fi ajutat la vizionarea câtorva filme care să fi chiar meritat timpul pierdut. Cât mai contează cultura cinefilă într-o lume în care filmele se văd on-line, pe platforme VOD, iar Netflix-ul atrage tot mai mulți consumatori, rămâne de văzut.

Once Upon a Time… in Hollywood (2019)

Se pare că de la cel mai nou film al lui Quentin Tarantino au absentat scenaristele care-i scriau exclusiv replicile feminine – nu știu cum altfel să explic aparițiile episodice ale superbelor Margot Robbie, care o joacă pe Sharon Tate, și Margaret Qualley în rolul hipioatei Pussycat.

o3Totuși, până la paralela asta anti-misogină cu Irlandezul lui Scorsese n-am remarcat vreo lipsă în film. Ultimele producții ale lui Tarantino au oricum stilul acesta, în care personajul nu spune și nu face mai mult decât trebuie, pentru că oricum replicile par lungite (trase de păr ca să lege scenele), iar jocul actorilor este voit (impus) minimalist. Scenariul doar se joacă de-a ţesutul mai multor linii narative, în stilul „Pulp Fiction” care l-a consacrat pe Tarantino, dar nu ştii niciodată dacă va urma până la urmă vreuna şi pe care. De aici oleacă de mister, dincolo de zona calduţă, care ține la distanță trama, lăsând loc pentru decoruri, mașini, haine, coafuri și reclame de epocă care să te poarte în Hollywood-ul anilor ’60.

o4Chiar dacă în ziua de azi pare destul de simplu să faci cu CGI un film antichizat de genul lui One upon a time… (sau măcar accesibil) artizanii știu că este un efort real, mai ales fără să apelezi la vreun footage din anii respectivi. Scena din cinema cu Sharon Tate intrând la propriul film este o găselniţă reuşită, dar e clar că totul apare azi mai glamoros ca atunci. Mai ales că acum sunt niște chestii pe care ni le permitem într-un film, gen Bruce Lee să ia bătaie de la un cascador, şi singura reacţie să fie a nevestei căreia i s-a lovit maşina. Nice, huh? Dacă ar fi să încadrăm cu tot dinadinsul filme ca Once Upon a Time… și The Irishman într-un gen, poate că acesta s-ar numi omagiu adus filmului de gen, adică pentru filmele cu mafioți, respectiv spaghetti western-urile lui Sergio Leone.

o2Chiar dacă Tarantino face aluzii străvezii la crimele lui Charles Manson, ce au culminat cu execuția actriței însărcinate Sharon Tate, pe final nu face altceva decât să schimbe istoria ca în ultimele sale 3 filme, Inglourious Basterds, Django Unchained și The Hateful 8, iar personajele sale să-i omoare apoteotic pe hipioții criminali. De remarcat în roluri de maxim 2-3 minute Kurt Russel, Dakota Fanning, Michael Madsen, Burt Reynolds, Luke Perry și Al Pacino, iar aceste apariții în roluri episodice au rolul de a-i omagia. Cam aşa se face, Scorsese! Pelicula reușește, în același timp, să răzbune cumva în memoria Hollywoodului pe cei afectați de crimele lui Charles Manson.

 

The Irishman (2019)

Ultimul film scos de Martin Scorsese seamănă oarecum, ca stil personal, cu ultimul film al lui Tarantino, apărut de asemenea pe finalul acestui an tomnatec. Ambele cu mari actori în distribuție, cei din filmul adaptat după Irlandezul. Asasinul mafiei mai pe final de carieră, ambele cu prezențe feminine episodice, mai degrabă decorative.

i0Să însemne asta că devin marii regizori tot mai misogini, pe final de carieră, sau e pur și simplu din cauză că nu mai sunt atenți la nuanțe, în încercarea de a-și folosi la maxim ultimele resurse? Trebuie să recunosc aici o confuzie care mi-a „bântuit” trecutul cinefil: nu puteam să-ți spun, dacă mă întrebai acum câțiva ani, care e De Niro și care Al Pacino. Nu că i-aș fi confundat pe cei doi actori italo-americani, ci pentru că mi se părea (și încă mi se mai pare) ciudat să asociezi un actor cu un nume.

Un actor are o personalitate subtilă, cu multe fețe, pe care dac-o asociezi cu un rol sau cu un nume, greu îți mai scoți asta din minte, și atunci ce te faci la următorul film? Îl revezi și pe cel anterior în fundal, sau faci comparații, te transformi din cinefil în critic de film? Nu ține, pentru că un actor (bun) e mai degrabă un „purtător” de personaje. În fine, acum cei doi actori, trecuți bine de maturitate, ridați de iar nu mai știu care-i unul și care celălalt, încearcă un alt film împreună – din aceeași serie cu Nașul, dar sub bagheta altui mare regizor.

i3Despre rezultat nu sunt prea multe de spus: avem de-a face cu ecranizarea cărţii „I Heard You Paint Houses”, cu mărturisirile lui Frank Sheeran, un membru al Mafiei care şi-a recunoscut acum implicarea în asasinarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Cinematografie splendidă, muzica bine aleasă, joc impecabil al actorilor. Totuși, nu este ce promitea să fie, adică vreo operă majoră, încununare a unor cariere de succes. Asta cu toate că lungimea sa permite câteva respiro-uri absolut memorabile, cum ar fi cele în care personajele savurează pâinea muiată în vin – în cârciumă și la pușcărie.

Dar nu poți să nu remarci că actorii nu mai sunt în plenitudinea forţelor, iar tehnica lor impecabilă nu poate compensa vârsta, chiar dacă Scorsese intră cu ocazia acestui film mai adânc în teme precum bătrânețea. Oricât de mare actor, mișcările lui De Niro pur și simplu nu mai sunt credibile pentru rolul de tată de puștoaică. Dacă pentru rolul fiicei sale Peggy s-au folosit două actrițe (pentru că Anna Paquin n-avea cum juca o fetiţă) la fel şi actorului consacrat de Coppola în rolul tânărului Vito Corleone i se putea găsi un tânăr pe măsură.

i4Dar, aşa cum aminteam din start, nu doar jocul actorilor foloseşte la maxim ce-a mai rămas, ci şi resursele regizorale sunt dozate cu zgârcenie: filmul se vrea mai degrabă un tribut adus genului şi actorilor preferaţi, iar Joe Pesci face aici un rol memorabil, poate şi pentru că este ingredientul ceva mai nou din reţeta regizorului; el este doar la a patra colaborare cu Scorsese, în timp ce De Niro are zece!

i5Prin lungimea sa, The Irishman se preta mai degrabă la o miniserie, și este de mirare că producătorul Netflix nu a cuplat la această ocazie de a-și face spectatorii să revină, ori să-i țină ceva mai mult lipiți de ecran. De Niro şi Joe Pesci sunt buni amici de câteva decenii și în viața reală. Robert De Niro şi-a distribuit prietenul în ambele filme pe care le-a regizat, „A Bronx Tale” şi „The Good Shepherd”. De altfel, el este singura persoană care a reuşit să îl facă pe Joe Pesci să revină asupra deciziei de a se retrage din actorie. De 20 de ani, Pesci n-a mai apărut decât în trei filme, iar în două rânduri a fost convins de prietenul său De Niro să accepte rolurile – asta apropo de chimia specială dintre cele două personaje principale ale Irlandezului și despre călătoria lor din film și din viață.

i6În interviul de aici, De Niro apără decizia regizorală de a-i acorda caracterului Peggy un rol puternic, dar mai degrabă tăcut. Șapte cuvinte rostește Anna Paquin (premiată cu Oscar pentru rolul său din The Piano) în filmul de trei ore și jumătate. Cum apare să pui o asemenea actriță, de Oscar,  doar pentru câteva replici într-un film? Într-o gală dominată de corectitudine politică, pare o decizie cel puțin riscantă. Rămâne de văzut. Din păcate expresia din film, It is what it is, se aplică și distribuției. Un film pentru nostalgici, un cadou de rămas bun fanilor universului de gangsteri al lui Scorsese și ceva mai mult. Dar foarte, foarte puțin.

Joker – isteria ca armă

Râsul lui Arthur Fleck alias „Joker” interpretat de Joaquin Phoenix în filmul cu acelaşi nume este, într-un prim registru (cel vizibil), o consecinţă a sindromului pseudobulbar – o tulburare neurologică de care suferă personajul. Atâta doar că filmul nu se adresează doar privirii noastre pasive. De îndată ce intrăm în sala de cinema şi ne aşezăm în fotoliu, după ce se stinge lumina intrăm în rolul de spectatori.

Dintr-o dată IQ-ul nostru creşte, nefiind supuşi greşelilor, din moment ce nu participăm activ la cele de pe ecran. Filmul regizorului Todd Phillips ne provoacă intelectul încă din start: personajul își exersează mimica pe fundalul sonor al știrilor de la radio, apoi se „vede” pe el însuși în emisiunea preferată a mamei sale de la TV. Dar poate că și noi ne identificăm cu vreun personaj, mai ales în filmele cu super-eroi.

Despre super-eroul care a stat la baza personajului Joker a scris Adriana-Ortansa aici. La un moment dat, (anti)eroul notează în jurnal că…

…partea cea mai nasoală atunci când te confrunţi cu o boală mintală e că oamenii se-aşteaptă să te comporţi ca şi cum n-ai avea-o.

Ca şi cum ai fi la fel de sănătos ca şi ei. De aici filmul devine tot mai greu de digerat, o tragedie de un cinism… convingător. Joaquin Phoenix a slăbit 24 de kg pentru acest rol. Potrivit Indie Wire, ideea că personajul suferă de sindrom pseudobulbar i-a aparţinut regizorului Todd Phillips. Phoenix  spune însă, în același interviu, că el nu ar fi pe deplin convins că Fleck suferă de această boală, adăugând că personajul prezintă şi simptome ale sindromului post-traumatic:

Nu m-am decis ce boală este, dar mi-a plăcut ideea că de fapt era scoasă la iveală adevărata sa natură, pe care ceilalţi încercau să o înăbuşe.

Să amintim şi că lung-metrajul este interzis copiilor sub 16 ani. Părerile despre el sunt împărţite: în timp ce unii îl cataloghează drept „o capodoperă“, cu şanse la 3-4 premii Oscar, cei mai mulţi cred că „Joker“ instigă la violenţă oarbă. Şocul ultimilor este că un film atât de întunecat şi deranjant a fost totuşi foarte bine primit de public…

Norman The Moderate Rise and Tragic Fall of a New York Fixer

După Războiul de Treizeci de Ani* , capetele încoronate ale Germaniei acceptau / cereau ajutorul  financiar al  bancherilor evrei   în scopul revigorării  economice  a domeniilor  pe care le dețineau. Unul dintre aceștia, Joseph Süss Oppenheimer (1698–1738), condamnat pentru escrocherie și alte delicte a fost executat prin spânzurare.  Povestea acestei întâmplări  istorice  se  va  propaga  până  în  zilele  noastre.  Sub titlul ,,Jud Süß „, a fost în 1827, subiectul nuvelei lui Wilhelm Hauff  ; în 1925  a nuvelei  lui  Lion Feuchtwanger ,   care a fost ecranizată de britanici  în 1934regia  Lothar  Mendes și a unui  film  nazist  în 1940 ( Joseph Goebbels,  ministrul  propagandei a comandat realizarea  unui  film  de  propagandă  antisemită  pentru poporul german,  intitulat „Jud Süss, regizat de Veit Harlan, film  care  înfățișează ascensiunea  și  decăderea  evreului   Süss  Oppenheimer, care,  folosindu-se  de puterea  financiară, reușește  să  preia  conducerea  ducatului  Württemberg, șantajându-l  pe  ducele  Karl  Alexander).  În cadrul  competiției  Berlinalei  din 2010, a fost proiectată o nouă producție  „Jew Süss:  Film ohne Gewissenregizată de Oskar Roehle.  Filmul a fost huiduit , dar totuși proiectat în cinematografe.

joJoseph Süss Oppenheimer (1698–1738)

Războiul de Treizeci de Ani *a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost luptă pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul  Imperiului  romano-german  și puterii  Habsburgilor. (wikipedia)

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul ,, Norman The Moderate Rise and Tragic Fall of a New York Fixer “de Joseph Cedar îl are protagonist  pe  Richard  Gere, care face, cred,  rolul vieții sale.  Un evreu ,,rătăcitor” pe străzile  New York-ului,  în vârstă,  singuratic, are o mare dorință de a ieși din anonimat, de a cuceri notorietate și putere. Unde?  în politică, bineînțeles, unde ține vrăjeala.  Norman Süss Oppenheimer, mitoman și escroc  este  un fel  de  antreprenor tupeist,un intermediar,  un fixator ,  în termeni  moderni.  El știe să fie insistent, abordează relaxat  persoane pe care le dibuieste , le aburește cu promisiuni de relații suspuse, cu  oferte  de poziții  înalte, de  donații  și  sponsorizări  și cam toate  se  agață  în  pânza țesută de  acest  șarlatan oportunist  ; nu mai poate fi ignorat pentru că e răzbunător și șantajist, nu se pot continua relațiile cu el  pentru că  înseamnă adâncirea  în  situații  compromițătoare,  fără scăpare. Norman ar  putea  fi  considerat  un tip amoral  sau  idealist , egoist sau altruist ? Soarta  lui  Norman  nu  va fi  atât de violentă ca a personajului care a  inspirat  rolul,  dar  drama lui  va  fi  că manipulările  sale au afectat  soarta a zeci de oameni.  Filmul se termină cu bine, pentru semnarea uni tratat de pace. Unii dintre cei  manipulați  vor strânge rândurile și-l vor  îndepărta  pe Norman, chiar  dacă  ar putea   fi  socotit  omul  Providenței!  Marele magician cade,   din  nou ,  în  anonimat.

Intenționat nu am detaliat intriga ,  pentru că este esențial  ca  filmul  să  fie văzut  pentru  a avea o imagine mai complexă  despre personaj, dar și alte merite  ale filmului:  suspansul, umorul fin, muzica.

Distribuția : Richard Gere, Lior Ashkenazi, Michael Sheen, Steve Buscemi, Dan Stevens, Harris Yulin, Charlotte Gainsbourg , Hank Azaria.