Arhive pe etichete: seriale

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.

Seria Amazon: Omul din castelul înalt

Ultimul race binging (o nouă denumire) a fost pe platforma Amazon cu cele două sezoane din The Man in the High Castle. A apărut pe piaţă de prin 2015 dar abia acum mi-am făcut vreme să-l vizionez, având prioritar alte proiecte TV. Serialul este bazat pe romanul science fiction de istorie alternativă scris de Philip K. Dick. Povestea din Omul din castelul înalt se petrece în 1962, la paisprezece ani de la Al Doilea Război Mondial într-o lume diferită de orice ţi-ai imagina în acest moment.

Cum ar fi fost dacă nazistii ar fi câstigat războiul si ar fi condus lumea în alianţă cu japonezii? O premisă care o vei întâlni în această serie într-un mod inedit expus. Nu cred că vei rezista să nu vizionezi măcar câteva episoade pentru a vedea o alternativă la societatea de astăzi. Dictatura este prezentată într-un cadru dezvoltat din punct de economic, unde toate lucrurile par a fi la locul lor, iar prosperitatea nu lipseste. Aici se perindă personaje importante din vârful trofic al societăţii care intră în legătură cu partea de jos a societăţii, adică simplul cetăţean. Pentru că ne aflăm pe teritoriu american observăm o subjugare a “rasei inferioare”.

Desigur intriga e pe măsura universului imaginat: spionajul de la înalt nivel se întâlneste cu rezistenţa americană iar maşinaţiunile sistemului se loveste de umanitatea din fiecare cetăţean.

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Daenerys pe tronul din Dragonstone

Odată cu apariţia unui nou teaser trailer la sezonul 7 din Game of Thrones am aflat detalii pe care alţii le stiau de mult timp. Avem în prim plan 3 conducători ce se vor înfrunta: Jon Snow în Nord, Cersey în Sud şi în mod surprinzător o găsim pe Daenerys pe tronul din Dragonstone.

Această veste este una care merge departe în trecut: Dragonstone este locul unde la un moment dat  s-a refugiat membrii casei Targaryen, mai mult de atât aici s-a născut Daenerys. Strategic vorbind este un loc foarte bun de unde să pornesti ofensiva pentru cucerirea întregului ţinut Westeros.

Dragonstone fiind o fortăreaţă mică pe un vulcan este un loc propice pentru a-şi antrena cei 3 dragoni, cum au făcut în trecut şi familia sa. Stim bine că iarna este în toi iar războiul cel mare suflă în ceafa celor 3 conducători; ce loc mai bun de adăpostit decât un vulcan activ?

4 seriale „bune” de evitat

Am încercat să vizionez weekend-ul trecut un serial și până la urmă am ajuns să văd vreo 4 diferite, din fiecare primul episod. Așa rău n-am mai nimerit, chiar să nu reușesc să dau măcar peste o producție cât de cât ok, toate acestea la îndemnul unui site respectabil care le recomanda. Deoarece am testat piața, vă recomand să nu vizionați următoarele, chiar dacă în alte locuri au recenzii ademenitoare:

Broad City

broadcity-large

Da, vă întrebați ce bărbat se uită la un show cu două gagici? Chestia e că trebuie să încerci și genul acesta de producții la îndemnul nevestei. Trailer-ul avea un umor să zicem bun, realitatea primului episod fiind alta. Prea mult exhibiționism pentru gusturile noastre, dealtfel viața modernă a femeii americane este destul de mult expusă în comediile ultimilor ani.

Angie Tribeca

angie tribeca

În dreptul serialului Angie Tribeca am găsit un umor exagerat, o parodiere extremă a genului de film polițist. Nu este de mirare faptul că unul dintre vinovați e chiar Steve Carell, omul cu ideea din spatele acestui serial, pe care dealtfel nu-l prea apreciez în ceea ce privește comedia.

Ray Donovan

ray-donovan-poster

Pe Ray Donovan nu stiu exact unde să îl încadrez, un mixaj între genuri, am dat peste un prim episod prea haotic pentru gusturile mele. Dealtfel am auzit că desfăsurarea acţiunii se reglează pe parcurs şi îţi oferă o oarecare satisfacţie dacă te decizi să treci peste episodul pilot. Pentru mine cu siguranţă va rămâne o necunoscută dacă chiar este un serial bun.

Bojack Horseman

BoJack-Horseman

Pentru că mă hrănesc la greu cu seriale marca Netflix (după cum aţi observat din ultimele articole publicate), am căutat din vechile glorii ale acestei platforme. Desigur, dacă Bojack Horseman a ajuns deja la al treilea sezon cu un scor perfect de 100 % pe Rotten Tomatoes, am decis să încep cu primul sezon. Chiar dacă la prima vedere mi-a displăcut tematica de actor ratat la Hollywood dintr-o perspectivă animată de tip zoo, între timp ce scriam acest articol am reuşit să trec de primul prag. Am ajuns la un al treilea episod unde m-am blocat, posibil definitiv, dar s-ar putea să mai verific din când în când ce mai face Bojack.