Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Stateless (2020)

Am văzut aseară primul episod din Stateless, mini-seria creată de Tony Ayres, Cate Blanchett şi Elise McCredie. Motivul pentru care m-am oprit asupra ei a fost recomandarea cuiva, desigur, dar și distribuția, în care apar (în roluri negative) doi dintre actorii mei preferați – Cate Blanchett și Dominic West.

Primul episod din Apatrizii introduce personajele și contextul, după cum anunță și titlul „Circumstanțele care îi aduc împreună”. O femeie fugară, un refugiat curajos, o birocrată hotărâtă și un tată apăsat de griji. Patru străini se vor întâlni episodul următor la un centru australian de detenție pentru imigranți. West e foarte bun în rolul liderului cabotin Gordon Masters al GOPA (Growing One’s Potential Achievement).

Dacă personajul Sofiei Werner (Yvonne Strahovski), cetăţean australian cu afecţiuni psihice, fostă însoţitoare de zbor şi iubitoare de dans care pică în ghearele unei organizații cult cum este GOPA, de genul cărora au început să apară și în marile orașe ale României, pornește de la o situație reală, mulți spectatori și-au pus întrebarea dacă GOPA există.

Iar răspunsul este afirmativ, GOPA se inspiră din organizația reală Kenja Communication. Personajul central al primului episod din mini-serie pleacă de la cazul Corneliei Rau, cetăţean german cu permis de şedere permanentă în Australia, diagnosticată cu schizofrenie şi deţinută la Baxter între 2004 şi 2005. În film, ea îşi ascunde identitatea şi ajunge închisă la Barton ca U.N.C.: unlawful non-citizen.

Dacă initial GOPA o ajută să treacă peste aspectele negative din viaţa sa, cauzate de așteptările prea mari ale familiei, în cele din urmă Sofie suferă traume psihice, emoţionale, şi chiar tulburări mental ce o aruncă într-o spirală periculoasă. Este excomunicată din organizație după ce leaderul o violează, profitând de vulnerabilitățile pe care și le expune și încrederea pe care le-o acordă.  

Interesant cum prezentatoarea și co-lidera charismatică jucată de Cate Blanchett devine urâtă, asemeni lui West, când soțul său derapează, în timp ce victima lor ajunge să bântuie străzile. Interesant ca și circumstanță, nu ca subiect, care este unul tulburător: cum ajung unii oameni prizonieri, iar alții gardienii lor. Serie disponibilă pe Netflix. 

The Invisible Life of Euridice Gusmao (2019)

Un film portughez premiat cu Un certain regard la Cannes 2019 ce are toate datele melodramei, dar evită elegant clișeele penibile, ca să nu mai vorbim de suspansul cautării, care – într-o melodramă veritabilă – ar alege un happy-end brusc.

Asistăm la viața tumultuoasă a două surori, in Brazilia anilor 50, când patriarhatul distruge curgerea firească a destinelor. M-a prins, deși subiectul nu era genul care să mă preocupe. Mici partide de sex după pian, ca în final, o scenă cu el aprins să marcheze metaforic renunțarea brutală la iluzii. 

Ceux qui travaillent (2018)

Meseria, brăţară de aur, munca l-a făcut pe om şi cine nu munceşte, nu greşeşte – cam astea sunt proverbele româneşti mai cunoscute din zona salarială, a celor care lucrează pentru o pâine, ca să aibă familia ce pune pe masă. Ei bine, în Occident treaba stă puţin mai bine, cine are un job serios poate plăti cheltuielile unei vile mai mult decât decente, cu grădină şi piscină şi hrăni o familie cu 5 copii – cum e şi cea a lui Frank din filmul de debut al elvețianului Antoine Russbach.

Un film franțuzesc cu destule clișee, salvat de expresivitatea actorului principal, un ins între două vârste, uşor sașiu. Frank (interpretat de actorul belgian Olivier Gourmet) nu uită că a crescut la ţară și a ajuns unde este prin propria muncă. Este convins că alt drum spre succes nu e posibil, decât prin multă muncă, deși un tânăr îl avertizează în debutul filmului că „nu e suficient de lucru pentru toată lumea”. Dar Frank nu are urechi să audă, căci el își dedică viața slujbei indiferent de circumstanțe.

Că e zi sau noapte, el răspunde la telefon ocupându-se de afaceri, dar când se confruntă cu o situație de criză, ia o decizie inumană, în urma căreia este concediat. Complet șocat, crezându-se trădat de un sistem căruia i s-a dedicat total, el trebuie să se evalueze constant ca să salveze singura legătură care mai contează pentru el: relația cu mezina sa Mathilde. Doar ea-l iubește cu adevărat, în timp ce fiul său îi spune clar:

Măcar să ne asiguri banii. Am acceptat să nu avem tată (prezent), dar nu acceptăm să ne schimbăm nivelul de trai.

Chiar dacă nu vine cu idei noi, filmul dă ocazia unor reflecții despre piața muncii, cu toată critica străvezie, în stilul deschis de La Loi du marché. Povestea pare puțin schematică, scenariul încercând parcă să explice background-ul protagonistului și de ce a făcut ce a făcut. Asta chit că pe parcurs Frank află că nu din cauza deciziei sale proaste și-a pierdut jobul, și nici nu se grăbește să accepte altul, în care să fie obligat să facă aceleași alegeri.

Spre deosebire de alte filme despre joburile de azi, care par reportaje din raiul capitalism, uneori cinice, alteori naiv-umoristice, Cei care muncesc (poate fi urmărit pe HBO, aici) mai arată și cum devine treaba când tragi lozul necâștigător.

 

Nu eşti fericită?

Fata din Das melancholische Mädchen (Marie Rathscheck) hoinărește prin oraș în căutarea unui loc unde să doarmă. De la început ne avertizează, în episodul Feminism de vânzare, că-și urăște personajul. Apoi ea întâlnește mame tinere ce-și celebrează statutul, se duce acasă la un abstinent existențialist pentru care sexul este doar o altă piață, sau așteaptă sfârșitul capitalismului într-un bar.

Totul pare mai degrabă un spectacol de teatru filmat, construit în jurul personajului principal, ce încearcă să scrie o carte, dar nu trece dincolo de prima propoziție a celui de-al doilea capitol și nu găsește nimic convenabil printre galerii de artă, studiouri de yoga și paturile unor străini.

În loc să încerce să-și găsească locul, ea începe să-și privească depresia ca pe o problemă politică. Cele 15 întâlniri amuzante ale fetei explorează societatea post-modernă între precaritate și marketing, monogamie și neo-spiritualitate, deziluzie și presiunea de a fi fericit. Filmul de debut al regizoarei Susanne Heinrich este disponibil pe HBOgo.

Foundation – 2021

Serialul ”Foundation”: ”având la bază cele șapte volume cu acelasi titlu din opera lui Isaac Asimov, urmărește aventurile unui grup de exilați în titanica lor încercare de a salva Omenirea de la distrugere și reconstrucția civilizației în urma destrămării Imperiului Galactic. Această poveste a unui imperiu care se schimbă este opera unui om, matematicianul  Hari  Seldon care încearcă să modeleze viitorul.

 „Seria literară științifico-fantastică scrisă de către Isaac Asimov este una dintre cele mai apreciate opere din domeniul științifico-fantastic și a câștigat în 1966 premiul Hugo pentru Cea mai bună serie a tuturor timpurilor, premiu decernat o singură dată în istoria premiilor Hugo ( Numele premiului este un omagiu adus lui Hugo Gernsback, fondatorul celebrei reviste americane de science-fiction, Amazing Stories (1926) premii decernate anual de către The World Science Fiction Society celor mai bune lucrări de science-fiction sau fantasy de limbă engleză .
Matematicianul Hari Seldon, un locuitor al planetei urbane Trantor, care își petrece întreaga existență dezvoltând o ramură a matematicii numită psihoistorie, un concept creat de către Asimov și publicistul acestuia  John W. Campbell (editorul șef al revistei Astounding Science Fiction între 1937 – 1971 unde trilogia va fi fost publicată pentru prima dată). Folosind legile acțiunii maselor, psihoistoria poate prezice viitorul, însă numai la scară largă; la o scară redusă este predispusă erorilor. Psihoistoria funcționează bazându-se pe principiul conform căruia comportamentul unei mase de oameni poate fi previzibil dacă masa respectivă este foarte mare ca număr (cum ar fi populația galaxiei care este de aproximativ un cvadrilion de oameni). Cu cât masa este mai mare ca și număr, cu atât viitorul acesteia este mai previzibil. Folosind această tehnică a psihoistoriei, Seldon prezice căderea Imperiului Galactic, imperiu ce are în componență întreaga Cale Lactee, cădere urmată de o eră întunecată ce va dura treizeci de mii de ani înainte ca un al doilea Imperiu Galactic să se formeze. Pentru a scurta această perioadă de barbarism, Seldon creează două Fundații de dimensiuni relativ mici, la polii opuși ai galaxiei, care să păstreze totalitatea cunoștințelor acumulate până atunci. Fundațiile se numesc și Fundații Enciclopedice. Centrul acțiunii în trilogia inițială este Fundația Enciclopedică aflată pe planeta Terminus  Sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Seria_Funda%C8%9Bia