Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Seriale contemporane Black sau Easy

Dacă există azi un (sub)gen de serial contemporan ce proiectează o o viziune realistă, dar sumbră, asupra viitorului – ei bine, tonul l-a dat Black Mirror. Iar black-ul din titlu nu se referă atât la viziunea amintită, cât la ecranele telefoanelor, tabletelor și tastaturilor în care ne oglindim, atunci când nu privim la TV.

theTCa sursă de inspirație pentru el este citat Twilight Zone, dar Black Mirror este greu de încadrat într-un gen anume, fiind în același timp antologic, SF, thriller, dramă şi satiră.  Nu are acţiune sau personaje constante, iar tema sunt consecințele neașteptate ale noilor tehnologii. Charlie Brooker povestește:

Am început să lucrăm la Black Mirror în 2010, pe vremea când viziunea asupra tehnologiei era în general destul de roz. (…) Acum telefoanele sunt de două ori mai adictive și mai dăunătare decât țigările, iar timeline-ul e plin de meme fasciste și poze cu atrocități.

Episoadele sunt independente și de obicei au loc într-o realitate alternativă sau în viitorul apropiat, adesea cu un ton întunecat și satiric, deși unele episoade sunt mai experimentale și mai ușoare. Am căutat și alte filme/seriale asemănătoare, care să tulbure puțin aburul călduț și optimist cu care mintea noastră înconjoară realitatea prezentă / viitoare.

De la Black la… Easy

Am găsit pe Netflix serialul Easy, care însă aparține unui alt curent cinematografic, numit și mumblecore.  A fost inițiat de un grup de cineaști americani axați pe filme independente, performance-movies cu buget restrâns, focusate pe problemele de zi cu zi, cel mai adesea despre relaţii între tineri middle-class de douazecişiceva de ani – treizeci.

Nașul sub-genului mumblecore este considerat Andrew Bujalski  al cărui debut regizoral în 2002, Funny Ha Ha, e numit acum `primul film mumblecore`.  Festivalul de film South by Southwest din 2005 a proiectat o serie de alte filme considerate ca făcând parte din mișcarea mumblecore, inclusiv cel de-al doilea film al lui Bujalski, Mutual Appreciation; apoi Scaunul Puffy, de Mark Duplass & Jay Duplass; și Kissing on the Gouth, de Joe Swanberg.

e1South by Southwest  a fost, de asemenea, la originea termenului „mumblecore”: Eric Masunaga, un editor de sunet care a lucrat cu Bujalski, a inventat cuvântul într-o noapte, la un bar, când i s-a cerut să descrie asemănările dintre cele trei filme proiectate în timpul festivalului. În public, termenul a a fost folosit pentru prima dată de Bujalski într-un interviu acordat indieWIRE.

Regizorul a negat însă existența unei „mișcări” organizate și a declarat că nu realizează în mod intenționat filme „mumblecore”. Filmările nu au loc în studiouri, ci în locaţii naturale, iar majoritatea filmelor de acest gen sunt filmate digital, cu o coloană sonoră limitată sau chiar inexistentă şi dialoguri improvizate. Personajele sunt în principal tineri singuri, albi și cam fără scop atât în viața lor profesională, cât și în cea personală / sentimentală.

Regizori asociaţi genului sunt Andrew BujalskiLynn SheltonMark DuplassJay DuplassGreta GerwigAaron KatzJoe Swanberg, şi Ry Russo-Young. Își are rădăcinile în noul val francez din anii 1960 – în special în filmele lui Eric Rohmer – concentre date pe intrigi romantice ale personajelor, angajate în conversații îndelungate.

Alte filme care sunt considerate ca influențând sau, cel puțin, anticipând convențiile mumblecore, sunt: Girlfriends (1978), Manhattan (1979), Stranger Than Paradise (1984), Slacker (1991), Sex, Lies și Videotape (1989), Clerks (1994), Go Fish (1994) și Before Sunrise  (1995) şi celelalte care au urmat în seria lui Linklater.

"Povestea iubirii " / The History of Love

„Povestea iubirii ” /  The History of Love este un film realizat de regizorul Radu Mihăileanu, prin adaptarea pentru ecran de către Marcia Romano a romanului  The History of Love  scris în 2005  de  Nicole Krauss. Film epic și dens, „Povestea iubirii” se concentrează pe un nucleu format din personaje ale căror destin se încrucișează în  timp și spațiu. Povestea începe din anii 1930, în Polonia rurală (unde îi urmărim pe Leo Gurski și pe prietena lui, Alma Mereminski ) și ajunge până în 2006, în Statele Unite – New York, Chinatown, Cental Park, Manhattan (unde o tânără, pe nume  tot Alma, îndrăgostită, va avea o întâlnire surprinzătoare pentru ea, peste ani, cu Leo, acum un bătrânel patetic).

Filmul debutează ca un basm, printr-o „voice off” care narează grav și misterios  „Unce upon the time…” și cu premisa lansată de Alma Mereminski  celor trei prieteni , îndrăgostiți, fiecare de ea, de a -l iubi pe acela care va scrie cel mai bine. Leo este cel asupra cărora decid sorții, poate și pentru că îi promite Almei să o facă să râdă toată viața , iar, Alma îi cere să-i promită că nu va muri până când nu-i va scrie și trimite spre citire fiecare capitol dedicat iubirii lui pentru Ea! Imaginea aparținând lui Laurent Dailland  ne oferă la început imagini foarte idilice ale satului polonez.

Alma & Leo în anii `30
Despărţirea
Alma & Leo după război, după ce Alma îl crezuse mort

Radu Mihăileanu realizează, totuși, un film multicultural care încearcă,chiar dacă stângaci, să denunțe clișeele în favoarea unor valori umane nobile, iar onirismul scenariului salvează această abordare curajoasă.   Muzica lui  Armand Amar este poate prea patetică și ilustrativă,demnă de filmele mute, dar efectul de a ne înfiora și copleși este garantat! Filmul este cam prea lung iar scenariul îmbârligat este prea scăpat din frâu, pentru a urmări cele trei povestiri paralele: greu de ținut ritmul și ușor de pierdut! Actorii , destul de cabotini, își interpretează replicile bombastic fiind, uneori, prea teatrali și exagerați chiar și când interpretează replicile cele mai plate; în special Gould.

Ceea ce mie mi- a  plăcut, de fapt, la acest film este doza  puternică de sinceritate, efortul de a oferi un final mai puțin dramatic, tocmai prin elementele de derizoriu care potențează înfrângerile, pierderile, realizând că viața merită trăită tocmai pentru că iubirea este motorul memoriei noastre afective; viața  e o călătorie inițiatică , aici, ilustrată prin  distante temporale și geografice, prin eforturile de adaptare dar care sub imperiul iubirii  , speră până în ultima clipă a existenței sale.

Alma ,fiica Almei cu fratele ei
Leo a întâlnit-o, peste ani, pe fiica Almei, pe care o cheamă tot Alma
Eloitt Gould & Derek Jakobi

„Povestea iubirii” este o coproducție Franța-Canada-Belgia-România, co-producătorul român fiind Libra Film. Filmările au avut loc la Cluj și București, la Montreal și New York. Scene importante au fost turnate în satul Dâncu din comuna Aghiresu și în mai multe locuri din Cluj ( Sinagoga de pe strada Horea, Teatrul Național, Parcul Central, Facultatea de Chimie).

Globurile de aur 2020

Cu două zile întârziere, hai să spun ce mi-au inspirat mie Globurile de aur din ianuarie, care e totuși luna filmelor bune, după ce decembrie a fost luna petardelor, a petardiștilor și a petardismului manelo-festiv (vorba cuiva care le zice bine).

Cred că în general Globurile sunt niște premii mai puțin globale (sic!) decât Oscarurile, fiindcă îmi imaginez jurnaliștii străini de la Hollywood ca pe niște nostalgici, sau în orice caz nişte indivizi (şi individe) care consideră treaba asta a lor numită job – de a sta la Hollywood să comenteze filme – ca o chestie wow!

Lăsând la o parte filmele văzute, şi care mă aşteptam să primească premii, ca Joker și Once Upon a Time… in Hollywood, Globurile astea au fost ocazia să pun pe listă nişte filme ratate de mine, ca Judy – cea mai bună actriţă în rol feminin şi 1917 – cea mai bună dramă. Obiectiv îndeplinit doar parţial, cu Judy – film după care n-o să mai spun nimic de cântăreţele despre care credeam vin să eşueze, ca nişte balene, în România. Ei bine, am aflat că sunt balene doar 1 oră pe zi / săptămână / lună, depinde de frecvenţa concertelor, în rest sunt umanoizi şi ele.

O altă chestie de remarcat e că numărul de nominalizări nu mai contează, statistic vorbind. Adică premierea nu ţine cont, ca pâlnia vânzărilor, de ce spune majoritatea – semn că juriul ăla chiar îşi face treaba. În toată istoria Globurilor, doar trei filme au reuşit să obţină premii pentru toate nominalizările: Doctor JivagoZbor deasupra unui cuib de cuci și S-a născut o stea au câștigat, fiecare, cinci premii din cinci nominalizări.

Maleficent (2014)

Pentru că toamna anului trecut Disney a lansat continuarea Maleficent: Mistress of Evil, HBO a profitat reluând primul Maleficent (2014), succesul de box office care a dus la inventarea de la zero a celui de al doilea capitol al poveştii încheiate cu bine în primul film. Vrăjitoarea Maleficent a fost votată drept cel mai înspăimântător personaj negativ din universul animat Disney.

disneyDupă desenul animat din 1959, „Frumoasa Adormită”, i-a venit rândul și ursitoarei rele, zâna-împarateasă a pădurii, personaj căruia i s-a inventat o poveste alternativă, speculând căruia i s-a inventat o poveste alternativă, speculând lacunele lăsate în firul principal al poveștii. Noul scenariu leagă doua părți cărora le lipsea o justificare deplină în povestea originală, Frumoasa din pădurea adormită, publicată de Charles Perrault în 1697.

Dacă adaptarea fraților Grimm nu explica destul de clar nici răutatea ursitoarei, nici pădurea adormită, ecranizarea din 2014 rescrie povestea din perspectiva ursitoarei malefice (numită în limba engleză Maleficent”), zâna înaripată cu coarne înspăimântătoare ce aruncă un blestem asupra fetei regelui. Angelina Jolie face rolul principal destul de sec, dar i se potriveşte la perfecţie, în timp ce filmul nu se îndepărtează de reţeta producţiilor Disney: binele (dragostea) învinge întotdeauna.

Foarte bune detaliile poveștii, precum vecinătatea celor două regate, al oamenilor şi al fiinţelor magice, efectele speciale și atenţia acordată decorurilor, Robert Stromberg pictând cu lumină pe ecran cadre extrem de inspirate, de la mediul luxuriant şi colorat al regatului Moor (mlaștina) la cel sumbru, metalic din regatul uman. Disney a dovedit și cu acest succes de box-office că se pricepe la filme pentru copii, iar ceea ar fi trebuit să facă studiourile de la Hollywood era să lase poveștile pentru oameni mari gen Star Wars pentru altcineva.

Top personal filme 2019 – partea I

Dacă v-am povestit de cele mai bune comedii e rândul și a unui top cu cele mai bune filme, va fi împărțit în două părți, așa cum îmi aduc aminte.

The Two Popes (2019)

Unul dintre filmele inteligent expuse unde istoria străbate religia până în modernitatea problematică a zilelor noastre. O față fardată cinematografic a bisericii catolice care își caută menirea prin conducătorii săi.

The-Two-Popes

Ford Vs. Ferrari (2019)

Cel mai bun film al anului în ceea ce priveste povestile din spatele competițiilor de tot felul. Construit în așa fel încât să te țină în suspans pe tot parcursul filmului, o lume ce asudă testosteron unde dorința de a conduce o mașină puternică se bazează și o pasiune de a le repara/construi.

ford vs ferrari

Knives Out (2019)

Un deja-vu a la Agatha Christie, misterul unei crime se întinde până la un final neasteptat. Deci e genul de film care te învârte în jurul cozii până te amețeste, nu te dezmeticesti bine că misterul e rezolvat, dealtfel bun filmul, ticsit cu cei mai în vogă actori…vezi James Bond detectivu.

Knives-Out-PCC-Mondo-Header_1050_591_81_s_c1.jpg

The Irishman (2019)

It Is What It Is‘ , da, unul dintre cele mai bune filme de acest gen, Scorsese aduce un ultim omagiu cinematografiei ce se înclină în fața mafiei. Fascinația pentru genul de personaje nu cred că va pieri niciodată, mai ales când li se vopseste așa frumoase fresce cinematografice.

the irishman

Ad Astra (2019)

N-am crezut că o să fiu asa de fascinat la final după parcursul foarte plat din acest film. Brad Pitt e memorabil prin melancolia convingător afișată în călătoria sa în spațiu.

2019-Ad Astra-poster

Yesterday (2019)

Posibil să fie mai puțin cunoscut dar am fost surprins cât de bun este filmul, posibil că interacțiunea cu istoria, momentele comice cu cele emoționale i-au dat o nuanță romanțată, mai ales că în principal este vorba despre muzică.  Il gasiti pe DVD la Provideo.ro

Once Upon a Time in Hollywood (2019)

Da, Tarantino se înscrie aici la comedie pe anul acesta, prin ultimul său film veți vedea că își duce dialogul în această direcție mai mult decât de obicei. Ce îi Hollywood-ul? Entertaining până la capăt. Cum să îl descrii cel mai bine de la fața locului? Printr-un dialog spumos chiar dacă pare de multe ori serios e plin de umor.

Brittany Runs a Marathon (2019)

O comedie cu accente puternice de dramă, mai exact suferința de a-ți depăsi limitele într-o societate care îți distruge echilibrul personal. O continuă fugă de a excela și de nu fi looser în nici-o situație, de-a dreptul epuizant.

Plus One (2019)

Posibil comedia romantică a anului, mai exact filmul perfect de văzut împreună cu partenerul sau partenera. Un film bun care nu îți insultă inteligența ci chiar explorează anumite aspecte importante la o relație, desigur cu mult umor.