Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Top filme văzute în mai

Am început să văd tot mai puține filme, nu cred că din cauză c-am devenit mai selectiv (după propriile criterii și gusturi, nu vă închipuiți altceva), ci mai degrabă din cauza lipsei de timp. Plus pandemia, în urma cărei multe chestii care se derulau pur și simplu s-au complicat inutil. Dar asta e situația, mergem mai departe.

Dintre filmele văzute în mai și care merită cât de cât menționate; am remarcat o invazie italiană pe Netfix, așa că n-am scăpat să nu dau click pe ceva. O singură peliculă cât de cât reușită: Povestea incredibilă a insulei trandafirilor, în rest rateuri precum Enrico Piaggio – Vespa (cât de cât interesant ca biografie) și siroposul Sei mai stata sulla luna. Mult mai interesant prostescul Fantozzi subisce ancora.

Ca să închei cu Netflix, am să pun și câteva seriale: Marseille, Snabba cash și Keisersvrouwen, comentate pe scurt aici. Până la urmă cel mai bun film a fost văzut tot pe HBOgo, şi anume Seules les bêtes. Ceva cu un Touareg, două Loganuri și un villain – unul din filmele alea, tot mai puține, făcute după o carte.

Nu după un trend, o situație nefericită (vezi pandemia) sau după închipuirile unora care s-au procopsit cu o casă de filme (gen Lucasfilm Ltd). Puţin spoiler: Dintr-un platou izolat unde oamenii trăiesc de pe seama câtorva ferme de animale, acțiunea se mută la Abidjan, pe un alt continent, unde soarele se face simțit iar sărăcia nu oprește dorința din a-și dicta legile.

Fermierii francezi au Logan, un MCV în cazul mișelului Michel, și un Steepway în dotarea polițistului local, în timp ce villaina (sau care-o fi femininul de la villain) umblă cu un Touareg. Cât despre Oscaruri, e de ajuns să citim cifrele audienței TV a ceremoniilor de decernare a premiilor: 2014 – 43,7 milioane; 2020 – 23,6 milioane; 2021 – 9,8 milioane.

Keizersvrouwen (serial TV, 2019)

Un serial despre ce mai are Amsterdamul pentru turiști, înafară de felinare roșii: droguri. Women of the Night este o producție Netflix despre prostituție, crimă și droguri. Povestea începe când o fostă prostituată, Xandra Keizer, acum soţie de politician (avocat) acceptă rugămintea idunei prietene.

Pamela (fostă damă de companie), patroana de fațadă a unei agenții de escorte, organizează un eveniment. După o seară de succes, Xandra devine din ce în ce mai implicată în agenție. Asta deși scăpase cu mare greutate din imperiul drogurilor guvernat de mama ei Sylvia.

k2

Dar povestea nu e atât despre femei, droguri și prostituție, cât despre un mediu greu de curățat, cu toată spoiala de civilizație a olandezilor. Pe ăștia-i invidiem noi pentru cea mai redusă săptămână de lucru din Europa: 35 de ore. Timp de zece episoade, îi căinăm pe toți protagoniștii seriei, apucați pe căi greșite.

Marseille (serial TV)

Serialul Netflix nu e doar prima dramă politică (era să zic dramoletă) franțuzească pe care o urmăresc, ci și prima producţie originală comandată de platforma de video-streaming în limba franceză, data lansării proiectului fiind 10 iulie 2015. Primul sezon de opt episoade avea premiera Netflix pe 5 mai 2016.

Cel de-al doilea sezon a fost comandat pe 6 June 2016, productia începând abia pe 18 aprilie 2017, deoarece se pare că ar fi fost conflicte între creatorul seriei Dan Franck, grupul său de scenariști şi restul echipei de producție. A debutat în februarie 2018 în streaming, iar Netflix l-a oprit după primele două sezoane, în ciuda receptării favorabile în afara Franței.

mars2Problemele au fost cu critica franceză (care a etichetat dialogurile ca fiind „de benzi desenate”) și chiar cu oficialii clubului Olympique Marseille, care au refuzat ca numele echipei să fie asociat cu producția Netflix, astfel că în seria a doua clubul reprezentativ al orașului (și unul din cei trei poli de putere) apare sub numele Sporting Marseille 😉 Francezii n-au primit foarte favorabil serialul, cel mai probabil, din cauza insistentei Netflix de a-l scoate pe linie cu House of Cards.

Doar nepotismele nu funcționează în politica europenilor, se știe (sic!). Dramoleta de familie ar fi avut mai multă credibilitate în România (orașul port Constanța, de unde a început ascensiunea familiei Băsescu), dar de unde să iei un Depardieu? Chiar dacă povestea nu te solicită prea mult (intelectual) am apreciat, dincolo de personajul principal, celelalte portrete ale politicieni corupți.

Asta mai ales fiindcă am urmărit serialul după o altă producție olandeză în care primarul Amsterdamului nu era nici el un personaj mai onorabil. Imaginile cu orașul și stadionul sunt impresionante, fac un sfert din serial. Un alt aspect de remarcat – când se vorbește de procurori, nimeni nu prea mai îndrăznește să facă pe șmecherul, de unde reiese clar că justiţia e puternică.

 

Globurile cuceresc globul

 

Altădată ultra-mediatizată, ceremonia decernării Globurilor de aur nu a mai fost atât de urmărită, poate și fiindcă pentru prima dată după mult timp vedetele de la Hollywood nu au mai pășit duminică, 28 februarie, pe covorul roșu. Premiile rămân însă importante pentru o industrie zdruncinată serios de pandemie, chiar dacă filme se văd. Și de produs se produc, mai ales seriale, în detrimentul filmelor de cinema. 

Netflix a obținut 42 de nominalizări la Globurile de Aur 2021, pentru 22 de filme și 20 de seriale. Anul trecut Netflix stârnise invidia tuturor concurenților săi: Aflată în frunte cu 34 de nominalizări, platforma de streaming video părea să se fi impus printre giganții de la Hollywood, dar ceremonia a dejucat toate predicțiile și Netflix a plecat în cele din urmă cu doar două premii.

Anul acesta marile câștigătoare au fost filmele de lungmetraj „Nomadland” – dramă și „Borat Subsequent Moviefilm”, continuarea filmului de succes „Borat” – la secțiunea comedie.  La categoria televiziune, „The Crown” a fost desemnat cel mai bun serial-dramă, în timp ce lungmetrajul produs de Netflix, „Mank”,  care avea cele mai multe nominalizări (la șase categorii), n-a luat absolut nimic.

Ce voiam să remarc este că, deşi stăm tot mai mult (decât ne-am fi dorit) prin case şi ne uităm la tot mai multe filme, nu ne mai interesează calitatea artistică, ci rolul de entertainment al serialelor – care înlocuiesc pe ecranele noastre filmele. Pe undeva este normal, pentru că filmul e de văzut la cinema, în timp ce oglinda neagră a laptopului se potriveşte mai degrabă cu un serial scurt.

Dacă americanii și-au înlocuit treptat inutilul abonament la cablu cu cel de la Netflix, la noi platforma de video-streaming anunţă declinul cinematografiei. Epoca de Aur a serialelor a început odată cu HBO şi hboGO, în momentul în care scenariștii au realizat că TV-ul poate fi un mediu profitabil unde să creeze, iar tiparul comportamental unic observat în toată lumea a fost că tinerii nu mai cumpără televizoare și nu se mai abonează la cablu. 

Dar acest pas, considerat cândva de neconceput de către elita show-business-ului, este în prezent o recurență. Primii care l-au făcut au fost scriitorii și regizorii, însă succesul TV-ului i-a convertit până și pe cei mai reticenți – actorii. Implicarea actorilor a reprezentat etapa finală de comercializare a noului mediu, un consens general că polurile creative ale Hollywood-ului au fost inversate. Migrația talentului dinspre cinema înspre TV a reprezentat una dintre principalele contribuții în legitimizarea serialelor ca formă calitativă de entertainment.

 

Pretend it`s a city (serial, 2021)

În marea de ciudățenii de pe Netflix se mai strecoară câte-un film documentar remarcabil, precum cel cu titlul de mai sus, regizat foarte, foarte lejer de către Martin Scorsese. La sfârșitul primului episod din Pretend it’s a city când l-am văzut pe regizor am crezut că e o apariţie cameo, ca să văd în episoadele 2-3 că apare regulat, o intervievează pe protagonistă…

fran2Fran Lebowitz e probabil cea mai inteligentă femeie din America, la ora actuală, remarcabilă de la prima sa apariţie – câtă vervă la vârsta aceasta! Regia pare scăpată din mână în prima parte, apoi se redresează şi asimilezi ritmul. Scorsese pare că urăşte montajul, nu-l lasă inima să taie mai nimic. Lasă scene lungi, cu tranziţii infime. Regia e laxă ca în Public speaking (a cărui parte a II-a pare a fi), abia o vedem pe Fran traversând câteva străzi, în rest cadre de interior: un restaurant, un teatru, o gară, dialoguri naturale.

fran1Apoi ‘burţile’ devin fundamentale, compasionale aproape… – o avalanşă continuă de vorbe de spirit derutează, sfârşeşte prin a obosi. Discursul seamănă cu anumite pagini din Oscar Wilde, în care toate personajele sunt strălucite, toate conversaţiile perfecte, glumele se rostogolesc, wit-ul defilează în cavalcadă, până la plictis şi intrare în vid. Oricum, rămâne cel mai remarcabil lucru scos de curând; o săptămână după filmări în New York cădea molima.

fran5Dar poate că nu are niciun sens ce am spus despre regie, din moment ce documentarul este mai mult un studiu de personaj, Scorsese părând teribil de încântat că a prins în asemenea vervă „un clasic în viaţă” și pare mai preocupat să-i ofere spațiu de manifestare, direcționând mai mult discuția și savurând-o. Nu intră cu ea nici acum, din discreţie, în platforma întrebărilor ‘mari’, sens, moarte, intimitate, istorie etc.

Modul cinic în care Fran prezită evenimentele este atât de amuzant încât e aproape imposibil să nu râzi cu poftă la vreun episod. În serie sunt intercalate clipuri din interviuri vechi și înregistrări video ale lui Lebowitz și Scorsese, plimbându-se prin oraș. Nimeni nu a interogat-o încă despre temele majore, chit că autoarea ar fi avut de spus enorm de multe lucruri, aşa cum declară despre mişcarea Me Too (nu mi-aş fi imaginat niciodată; nici pomeneală):

De la Eva până acum 8 luni, femeia a fost tratată la fel 

fran4Dar acestea nu sunt poveşti pe care le auzi – după cum bine remarcă Fran. Şi o altă observaţie importantă, despre pietonul newyorkez: oamenii se izbesc de tine pe trotuar, nu mai fac mişcarea aceea de uşoară evitare, rotirea din umeri într-o parte, pentru ca doi inşi veniţi din direcţii contrare să treacă unul pe lângă altul fără probleme, pe un trotuar îngust.

Fran spune că ei se izbesc direct în tine, ca un tanc – dacă răzbaţi, bine. Şi nu mai spun sorry! Prin toate aceste mici observaţii adunate, dintr-un simplu locuitor urâcios, Fran Lebowitz devine personajul propriilor interpretări, eroul circului urban permanent, comentatorul care se eliberează prin ironii de un oraș care (ca toate marile oraşe) alienează. Şi asta era înainte de pandemie….