Toate articolele de anavbarbu

2018 My Best Of… filme

2018 a fost un an foarte bogat pentru mine din punct de vedere cinefil. Netflix și Hbogo să trăiască!  Motivația mai puțin plăcută (un concediu medical neprevăzut) a făcut să pot ajunge la un număr de peste 600 de titluri urmărite. De unde știu? Una din listele pe care mi le-am făcut în contul pe imdb e numită ”2018” și am trecut acolo tot ce am văzut anul trecut. Iar câteodată, din exces de zel, am adăugat inclusiv episoadele separate din serialul la care eram (dar nu e asta regula). Câteva precizări:

Pentru că am multe seriale ”in progress”, nu am pus pe listă decât pe cele la care sunt la zi cu vizionarea sau terminate (nu se mai filmează nimic). Excepție fac cele care pentru mine sunt ”comfort food” și le-aș putea vedea a zilioana oară fără să mă plictisesc și să mă bucur de toate poantele, cum sunt de exemplu Friends sau That 70’s Show.

Stand up: deși mă uit foarte mult la așa ceva, nu am inclus nici un spectacol/serial/show de stand-up, pentru că răspunsul la umor e emoțional și degeaba zic despre un special că e bine lucrat, cu timing de excepție, glume originale și foarte reușite. Dacă o glumă nu te prinde, poți să ai toată bunăvoința din lume, să o auzi explicată/repetată, nu prea ai ce face. O știu pe pielea mea.

Documentare/reality show-uri: domenii relativ proaspete pentru mine, nu am acumulat suficientă expertiză pentru recomandări. Acestea fiind zise, sunt fan înfocat RuPaul Drag’s Race și pot discuta pe larg sezoanele care sunt pe netflix cu oricine e interesat J

Data apariției/distribuției: în afară de fix 2 titluri, absolut toate celelalte din lista asta sunt filme pe care eu le-am văzut în 2018. Nu apărute, nu distribuite (neapărat). Singurul impact al anului la tot ce menționez în articol e data vizionării de către mine.

Anti-recomandări: din-astea am prea multe, de la episoade pilot la care am cedat nervos după maxim 10 minute sau clarificarea intrigii, până la filme pe care nu am reușit să le termin din varii motive. Ain’t nobody got time for that. Și acum să încep cu datul cu părerea, astăzi în categoria filme.

SMS fur Dich (2016)

O tânără femeie are greutăți în a-și găsi un nou echilibru după moartea logodnicului ei și, încercând să depășească mai lin situația în care comunicarea directă cu el s-a tăiat brusc, continuă să trimită sms-uri pe numărul lui. Evident că noul posesor, chiar dacă nu e disponibil pentru o relație, este bărbatul perfect pentru ea, și fără să o știe nici unul se intersectează prin oraș, în activitățile zilnice. Film german, cumva anti-romantic dar perfect nuanțat pentru soluția destul de puțin probabilă pe care o dau la problemă.

Table 19 (2017)

Anna Kendrick joacă iar pe zăpăcita amuzantă, invitată la nunta surorii fostului prieten, o amică din copilărie. Exilați la ultima masă, cea la care adunătura de invitați e random și exprimă apropierea (sau lipsa de, mai degrabă) față de miri, nuntașii totuși stabilesc conexiuni autentice și încearcă să îmbunătățească până și infim viețile proprii și implicit ale celorlalți. Ce mi-a plăcut cel mai mult la Table 19 e că absolut la tot pasul mă așteptam să-l expediez ca pe un film ușurel, clișeic (”I knew it!”) dar momentul ăla nu a mai venit. Interesul meu a fost treaz până la sfârșit, neajutat de dramatisme ieftine.

The Meddler

Văduvia și vârsta a treia nu sunt niciodată o combinație bună, deși frecventă. Susan Sarandon și Rose Byrne joacă o mamă-fiică angrenate într-o dinamică mult prea cunoscută, probabil de majoritatea din noi. Din nou, fără să fie inovator, sau revoluționar, filmul arată cum o femeie puternică poate deveni ”prea mult” în viața celor apropiați, dar să reușească să deschidă noi perspective pentru alții, încercând să facă să fie bine pentru toți cei din jur, poate-poate s-or vindeca rănile interioare.

Aquaman (2018)

Încerc din răsputeri să articulez suficiente cuvinte care să-mi exprime părerea despre filmul Aquaman (drooling aside). E făcut clar după un cumul de matrițe destinate să scoată banu’ din buzunar; adică am simțit influențe din Star Wars (pe ici, pe colo), Tron(-ul ăla nou), orice film de acțiune + super-eroi, Avatar (? …maybe, will confirm after rewatching if needed). Dincolo de cârcoteli, mi-a plăcut mult. Aquaman e indubitabil mai cool decât versiunile lui luate atât de mult la mișto până la Momoa, iar vizualul din filmul are momente spectaculoase. E un pic prea mult CGI câteodată, dar în combinație cu mișcările camerelor ca la jocuri, bătăile la tot pasul și ștrengăreala lui Khal Drogo m-au făcut să trec peste niște clișee. Și-mi tot alegeam mental costumul pe care l-aș folosi pentru Comic-Con/Cosplay. Deci da, mi-a plăcut, l-aș revedea și mâine, anyone joining me?

Bohemian Rhapsody (2018)

Nu e un biopic standard pentru Freddie. Nu e film ”istoric”, nici documentar. E o scrisoare de dragoste către Queen și muzica lor, afecțiunea pe care au avut-o, o au și sper din tot sufletul să o mai aibă generații întregi față de oamenii ăia. La vizionarea numărul doi (prima a mers ca un fast food cantant, pe a doua am savurat-o mai bine) am prins și detalii oh, atât de fine și de bine plasate despre personaje.

Puteți citi și singuri cine ce a zis despre film (membrii, sora lui Freddie, criticul ăla, celălalt…). Pentru mine un film inimos, cald, care m-a propulsat instant în play-on-repeat ”A Night at the Opera”, albumul ascultat din copilărie pe benzile de magnetofon ale lu’ tata și la care știu toate versurile, toate riff-urile, succesiunile de melodii, you name it.

Filmul ăsta mi-a despachetat ”We are the champions” de toată repulsia acumulată de supra-abuzarea melodiei la orice flecușteț sportiv de mă zbârleam de la primele acorduri. Iar Rami Malek e la fel de ”cu nerv” ca Freddie, chiar dacă și-a păstrat culoarea naturală la iriși pentru rol (înțeleg că au fost voci nemulțumite de detaliu) sau câteodată ai impresia că dinții au rol separat în film. Nu știu dacă e de Oscar, că depinde cu ce e comparat. Dar sigur judecata asta e direct proporțională cu numărul crescând de vizionări.

Seriale și animații în zilele următoare.

Scurt metraje de la marele picnic ShortsUP, ediția 3 + unul via MUBI

Intensitatea conectării permanente la informație ne-a adus spre limita de jos a răbdării. Deja devine o virtute lăudabilă că cineva citește sau preferă filme mai lungi, să zicem, Pacientul englez? (2h42min, conform paginii imdb).

Scurt-metrajele par să rezolve dilema consumatorului modern de cinema. E drept, că după o zi de proiecții de scurt metraje, mai ales dacă sunt variate, pe teme interesante, te simți foarte sau chiar prea ”culturalizat”. Cam ca mine la prima seară de picnic în Grădina Botanică din București, la ediția a treia de ShortsUp. E prima oară când merg la ShortsUp, dar promit că la a patra ediție mă voi duce și în a doua seară.

Tigri la coadă (animație, r. Benoît Chieux, Franta, 2014) e o parabolă asupra muncii, iar morala pare a fi ”fă ce-ți place și nu o să mai muncești nici o zi din viață”. Bănuiesc că e vorba de ceva inspirat la bază de o poveste populară chineză, iar stilul de animație, foarte potrivit cu firul narativ, te duce cu gândul la ilustrațiile unei cărți.

97 % (r. Ben Brand, Olanda, 2013) – sau cât de mult lăsăm virtualul să ni se infiltreze în viață, inclusiv în capitolul amoros, riscând câteodată să nu mai trăim în prezent și să fructificăm ocaziile care ni se oferă.

Țărmul (r. Terry George, Marea Britanie, 2011) – de departe cel mai amuzant metraj, filmul irlandez arată regăsirea peste ani a doi prieteni buni, unul emigrat în America, venit cu fiica lui să reviziteze locurile din care se trage, iar celălalt, rămas acasă, la ”datorie”. E în stare legătura lor să arunce lumină peste ”păcatele tinereții” și să alunge demonii care au afectat-o?

Alergând (r. Matan Rochlitz & Ivo Gormley, Marea Britanie, 2013) – documentarul ăsta mi-a mers la suflet, și nu doar pentru că și eu sunt alergătoare. Ideea să adresezi întrebări existențialiste celor care trebuie să își gestioneze oricum efortul pe o perioadă mai lungă de timp aduce și un plus de onestitate interacțiunii, și o garanție că ce e transmis nu e tratat superficial. Dacă ești în stare să vorbești când alergi, și ce iese e coerent, e clar că nu e o temă tratată ”la prima vedere”. Pe scurt, o foarte frumoasă mostră concentrată de umanitate.

4:15 P.M. Sfârșitul lumii (r. Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga, Romania, 2016) – singura intrare românească din seara de sâmbătă de la ShortsUp, și clar cea mai deprimantă, cu trimiteri filosofice și religioase. Umorul negru și finalul deschis echilibrează întrucâtva temele tragice abordate.

Talismanul salvator (r. Matthew Moore, Australia, 2013) e cap-coadă un ”feel-good experience”.  Un copil pasionat de pietre și semnificațiile lor energetico-ezoterice compensează pentru viața ”de zi” unde e bruscat de colegi cu existența de noapte în care devine ”răzbunătorul mascat” și se străduie să aducă lucrurile în armonie și echilibru în propriul cartier. Nu toată lumea ajunge să-și piardă inocența copilăriei într-un mod dramatic, iar aici avem un exemplu de caz opus, în care tocmai reconectarea cu ce e aparent rătăcit demult odată cu vârsta te poate aduce la liman.

8 (r. Aćim Vasić, Serbia/Suedia, 2010) – cu tente din Monty Python, aduce tot absurdul situațiilor și umorul într-o frântură de război care încă se petrece prin reprezentații de bază, doi soldați din tabere diferite.

Ras (animație, r. Fernando Maldonado, Jorge Tereso, Argentina, 2012) – o meditație în culori explozive asupra degradării naturii, mediului și în cele din urmă a planetei, văzute din punctul de vedere al unei maimuțe, cea mai apropiată ”rudă” a noastră și cea mai facilă dintre metafore.

Summer vacation

Și pentru că am mai vrut scurt metraje dar nu atât de tare cât să mă duc și la a doua seară de picnic în Grădina Botanică, MUBI mi-a sărit în ajutor.

Summer Vacation (2012) e o producție israeliană cu un triunghi amoros, care m-a făcut să îmi doresc să văd lung metrajul concentrat pe oricare din cele 3 personaje principale. Mai aveți fix 29 de zile să îl vedeți pe mubi.com, care variază oferta și face disponibil un film fix o lună. Go, go, go!

Ultima zi de Anim’est, de la meh la (aproape) wow

Din cauze logistic-materiale, am ajuns doar la ultima zi de festival Anim’est Brașov, cu promisiunea să fac prezența mai conștiincios la ediția de toamnă din București. Tocmai pentru că urma să fie o singură zi, m-am ambiționat să urmăresc TOT ce era în program, veți vedea însă cu ce rezultate. Aveam în agendă:

Centrul Reduta
12:00 Pim și Pom: Marea aventură / The Big Adventure (70′); +6
14:00 Mune, gardianul lunii / Mune, le gardien de la lune (85′); +6
16:00 Romanian Re:Animation (80′); +14
18:00 Animation Worksheep Special Screening (60′); +16
20:00 Muntele magic (87′); +14

Piața Sfatului
21:30 Warm-up Music Videos
22:00 Battledream Chronicle (108′); +9

Înaintea cel puțin a primelor două proiecții, exista un tutorial live de câteva minute despre cum să îți faci propria animație cu stop motion. Foarte tare inițiativă și chiar o să încerc să pun și eu în practică ce am văzut acolo.

Pim și Pom: un film foarte drăguț, foarte potrivit pentru copii de șase ani plus, cum e descris. Înțeleg că e făcut după o serie de cărți – semn că industria începe devreme să monetizeze pe conținut original. Două pisici, una albă una neagră (hmmm, unde am mai auzit eu asta?) care au aventuri și peripeții foarte amuzante. Mi-am adus aminte de secvențe din Pisicile aristocrate, prilej bun de revedere

Mune, gardianul lunii: un film superb. De la stilul de animație, care mi-a picat mai bine decât cel de la Pim și Pom, până la conceptele folosite – publicul țintă era de vârstă mai mare și am simțit asta din plin. Gardienii lumii, unul al soarelui, unul al lumii, fac să se ”învârtă” lucrurile așa cum trebuie, iar amestecul de personaje e foarte original, de la animale fantastice la o familie de ceară, ființe vanitoase sau pasionate de flori.

Valoarea oricărui lucru creat, că vorbim de artă clasică sau obiecte, stă în cât de aproape de esență poate fi și cât de mult ”zgomot” are în corolar. Mie mi s-a părut un film foarte limpede din punctul ăsta de vedere și o bună alegere de vizionare, foarte relaxantă și (chiar) educativă

Romanian Re:Animation: o sumă întreagă de shorts, din diferite tehnici de animație, unele jucăușe, bijuterii de-a dreptul (Still, alive, r: Máthé Endre-Botund), altele meditații în desen la moarte, sacrificiu (Recunoștința, r: Ștefan și Andrei Scărlătescu), amintiri, iubire, (Voyage, r: Marian Poiană), existența urbană, de zi cu zi și arta (Loop, r: Claudia Ilea). Segmentul ăsta m-a făcut să simt într-adevăr că sunt parte dintr-un festival și fenomen de popularizare a artei de animație. Loved it!

Animation Worksheep Special Screening: a constat dintr-o selecție compusă din filme și produse animate realizate de trainerii de la workshopurile din 2016 și 2 videoclipuri realizate în mai, plus un segment de ”making of”. Aici lucrurile au luat o turnură un pic prea experimentală pentru gustul meu, dacă Luis Stockler a rămas în notițele mele de la primele secvențe, lucrările lui Udo Prinsen, ”Into spring” și ”KIJK” nu au reușit să mă prindă. La nivel experimental, filmele lui provocau granițele pe care trebuie să le depășești ca să descoperi noi zone între film, animație, muzică.

Filmul de seară din Piața Sfatului (Battledream Chronicle, 2015) l-am văzut cu grija plecării așa că mi-am promis c-o să îl revăd. Animația părea destul de corectă, fără să mă emoționeze cu ceva – dar la 400 de EUR cât a fost bugetul, nu e de mirare. Ce este, totuși, e faptul că a impresionat atât de mult și că e cotat destul de bine pe imdb și metacritic.

Concluziile mele de la Anim’est? Se fac animații excepționale românești, festivalurile mai au de lucru la partea de organizare, dar câtă vreme ”the heart is in the right place”, o să fie bine. Și mai vreau. O să fac tot posibilul să ajung și la București, la ediția din toamnă. Ne vedem acolo!

Pentru că va urma un post separat despre asta, menționez doar Muntele magic. E un film pe care n-am putut să îl urmăresc, în nici un caz din cauza lui. Se adunaseră toate vizionările de până atunci și efectiv n-am mai putut să mă concentrez, mai ales că e un veritabil documentar, nu conține ficțiune, care merita să fie privit și apreciat pe îndelete. Cât am putut vedea din el, aproximativ un sfert, m-a ridicat foarte tare ștacheta cu privire la orice film de animație, să zicem cel puțin ”neconvențional”. Până când o să-l revăd, nu pot să zic mai multe – vă invit să îl vedeți și schimbăm impresii după ce voi scrie recenzie specială pentru el.

Attack on Titan (Shingeki no Kyojin) – SE01

Introducere în lumea animeurilor – Attack on Titan este primul meu anime, ales cu foarte mare grijă în urma parcurgerii unor articole de genul ”cu ce anime să încep dacă sunt n00b total”.

Ce mi-a atras atenția și m-a făcut să îl urmăresc a fost prezentarea care a conținut cuvintele ”distopie” și ”Hunger Games”. Boy oh boy, did that deliver! Singurele momente când mă pot dezlipi de ecran sunt cele în care pic de somn și nu mai urmăresc firul a ce se întâmplă – dar în rest, absolut nimic de la serialul ăsta nu e slab sau neinteresant.

attack-on-titan-e1438387346853

Sursă imagine: aici.

Bineînțeles, sunt episoade mai reușite decât altele, unele mai interesante conceptual sau mai propagandistice – dar, fără a fi diluate, primești mult mai mult decât te aștepți, fără să îți fie insultată inteligența și fără să intuiești ce urmează. Ca să nu mai zic că ești purtat fără să vrei într-un carusel de emoții – dar sună mai bine emotional rollercoaster, nu?. Oh yeah, și cam ca la Game of Thrones, oricine poate să moară. Oricând. Fun, right?

Ca rezumat – viitorul umanității este foarte sumbru, oamenii care au ramas în urma războaielor și a atacurilor titanilor s-au retras între niște fortificații imense, concentrice. Titanii sunt niște ființe imense, asexuate, care mănâncă oameni – de ce, nu se știe, pentru că nu îi digera, dar de sute de ani, asta e realitatea pe care o știu oamenii.

Există 3 structuri militarizate care apără diferite obiective: echivalentul guvernului, ziduri de apărare sau chiar luptă direct cu titanii. Cea mai respectată și fascinantă pentru oameni e cea care face incursiuni în afara zidurilor și duce lupta de supraviețuire a umanității mai departe, prin strângere de date și confruntări cu titanii.

attackontitan_cc_017_pt1_1

Sursă imagine: aici.8cd2151d708434947d89f64baf02d795

 

Dincolo de personaje sau umorul teribil care devine cu atât mai savuros cât e strecurat printre scene care numai amuzante nu sunt, ce îmi place foarte tare la animeul ăsta e că tratează fără mănuși niște atitudini extrem de umane și de actuale. Da, e vorba de niște ființe care vin și te omoară mâncându-te și oamenii care se antrenează să îi omoare sărind pe ziduri și agățându-se cu frânghii, stil Spiderman. Sunt conștientă cât de aberant sună. Dar conflictul interior al fiecăruia și dezolarea unei existențe aparent fără speranță, reacțiile în fața pericolului sau alegerile care ne fac să ne confruntăm cele mai negre temeri, toate astea sunt reale, ”raw” – e ca și cum ai face zoom în conștiința cuiva care își pune întrebările respective. Și eventual ai putea mânca popcorn în timpul ăsta. Sursă imagine: aici.

Cel puțin asta e în sezonul 1 – revin după ce apare sezonul 2, în 2017. Eventual, dacă există interes, pot recenza anumite episoade din sezon sau din cele bonus, un fel de ”director’s cut” cu subplots.

 

Trailer Attack on Titan

 

Anime FTW!

Anime boutique

Ce sunt anime-urile? Manga, Hentai, Kawaiiiiiiiiiii? Am îngroșat multă vreme rândurile celor ce ridicau din umeri când auzeau termenii ăștia și se pregăteau să tolereze niște ciudățenii de diferite grade – cam cum se învăța Alice în Țara Oglinzii să creadă lucruri imposibile, eventual înainte de prânz.

Uite că am început să urmăresc animeuri și culmea! îmi plac. Ba chiar supralicitez și zic să scriu despre ele. Aici este colțul meu cu animeuri unde îmi voi da cu părerea periodic despre ce văd. Lista cu ce urmăresc e deschisă și chiar aș încuraja sugestiile de adăugiri.

Pentru că de obicei e vorba de seriale, iar timpul în care le pot vedea e o resursă din ce în ce mai rară și prețioasă, nu pot garanta o anume frecvență, dar cred că unul pe lună e un bun început.