“127 de ore”, regizat în 2010 de Danny Boyle este povestea extraordinară de supravieţuire a alpinistului Aron Ralston (James Franco) rămas captiv timp de 5 zile și jumătate, în anul 2003, într-un canion izolat din Utah.
Titlul filmului reprezintă numărul de ore petrecute de Aron, cu mâna strivită de un bolovan, departe de orice urmă de civilizaţie, având ca aliaţi o cameră video şi amintirile celor dragi.
Cu un rating de 7,6 din 10 pe “IMDB”, cu 6 nominalizări la Oscar, un premiu pentru “Filmul Anului” de la “AFI Awards” în 2011 şi multe alte nominalizări ori premii obţinute, acest film NU este recomandat celor care nu au inimă pentru scenele „tari” (în special vreo 10 minute aproape de final).
Însă tocmai împotriva acestui argument este un film pe care nu se poate să îl ratezi.
Bazat pe cartea “Between a rock and a hard place”, scrisă de însuşi protagonistul acestei experienţe terifiante, filmul face parte din categoria celor care te fac să te întrebi dacă ai putea trece printr-o astfel de aventură şi, mai ales, dacă i-ai putea supravieţui. Şi dacă ar exista cea mai mică şansă să îi supravieţuieşti, care ar fi preţul pe care ai fi dispus să îl plăteşti?
Inginer de profesie, Aron este un explorator neînfricat, îndrăgostit de formele extreme de relief, aşa că pleacă pentru o aventură de week-end, fără a spune nimănui care este destinaţia sa.
La coborârea între pereţii înguşti ai canionului “Blue John”, în ciuda verificării preliminare a terenului pe care se aventurează, Aron alunecă şi ajunge jos cu mâna prinsă între un bolovan imposibil de îndepărtat şi unul dintre pereţii canionului. La ora 3:14 începe cea mai dureroasă experienţă din viaţa protagonistului filmului şi, de ce să nu recunoaştem, una cu care nu multor oameni le este dat să se întâlnească în timpul vieţii. Cu puţinele lucruri pe care le are la îndemână – o mini– lanternă, o pereche de ochelari, un mini CD player, ceva de mâncare, un furtun, câţiva metri de coardă de căţărare, un rucsac, o pereche de căşti, 4 baterii, un card bancar, cheile de la casă, un fel de briceag, un ceas de mână, un termos cu apă, o cameră video – Aron se vede nevoit să găsească o cale de ieşire din capacana mortală în care se află.
Filmul culminează cu o scenă pe care eu nu am văzut-o nici la prima vizionare, când am dat pe alt canal, nici acum, la revizionare, când am “derulat” câteva minute mai târziu.
„127 de ore” este genul de film care te face să sari de pe scaun când îl vezi, repetându–ţi obsesiv în minte “nu se poate aşa ceva” şi care te bântuie după ce se termină, o perioadă variabilă de timp – de la câteva ore, poate la câteva luni.
De unde acest impact atât de puternic?
În primul rând, din extrem de autentica transformare ai cărei martori suntem: dintr-un Aron un pic îngâmfat, plin de energie şi gata de o nouă aventură îndrăzneaţă, la începutul filmului, vedem pe rând pe rând un Aron decis să facă orice ca să îşi elibereze mâna, apoi un Aron străpuns de gândul că s-ar putea să moară acolo, un Aron asaltat de halucinaţii şi amintiri şi peste ceva timp un Aron descurajat care îşi ia “la revedere” de la cei dragi, filmându-se.
„Îmi luam la revedere. Şi îmi împărţeam bunurile celor rămaşi. A fost foarte emoţionant pentru mama să vadă partea asta, când i-am arătat-o. Şi pentru tata. Şi pentrucâţiva prieteni. Cu toate astea au reuşit să redea în film cu maximă acurateţe această parte.” (întreg reportajul, aici; ATENŢIE! conţine spoiler film)
Impactul este puternic şi pentru că în Aron nu vedem un american, inginer, alpinist, tânăr, bărbat, alb. Ci pentru că în el găsim esenţa condiţiei umane când este pusă în faţa unei triple situaţii limită: aceea de a-şi pierde fie minţile, fie viaţa, fie pe amândouă, doar tăria de caracter fiind cea care va dicta rezultatul acestor confruntări.
De aici vine al treilea motiv pentru care filmul are un efect atât de puternic asupra spectatorului şi implicit, un motiv pentru care filmul merită (re)văzut: lupta dusă pe mai multe fronturi:
– Aron cu mâna blocată, din ce în ce mai puţin vascularizată, contra bolovanului care nu se mişcă indiferent de cât îl împinge, trage, ridică, ciopleşte protagonistul filmului;
– Aron izolat, cu “bateriile” din ce în ce mai consumate, din cauza insuficienţei apei şi hranei, epuizat de lipsa unui somn adecvat, contra ideii că nu va scăpa de acolo, că moartea se apropie cu paşi repezi; altfel spus, războiul contra propriei minţi (vezi conversaţia de încurajare pe care o poartă cu sine: “nu-ţi pierde minţile” sau emisiunea live pe care o difuzează din fața camerei de filmat, auto-ironizându-se pentru „inteligența” de a fi plecat fără să anunţe pe nimeni unde se duce) ;
– Aron plin de regrete, meditând la viaţa pe care a trăit-o, contra remuşcărilor că nu a făcut tot ce şi-a propus sau tot ce era bine (“mamă, te iubesc şi îmi doresc să îţi fi răspuns de fiecare dată când m-ai sunat”) ori analizând cum a ajuns aici şi mai ales, de ce. Tot mintea este cea care îl urcă într-un montagne-rousse şi îl poartă prin frânturi de amintiri ale clipelor trăite: duşul de dimineaţă, un recital la pian al surorii sale, din vremea când erau copii, petrecerea în pielea goală ţinută pe bancheta unei maşini, în plină iarnă, despărțirea de iubita sa.
Ultimul motiv pentru care acest film merită văzut este empatia reală pe care o simţim faţă de Aron. Suntem acolo cu el, clipă de clipă, trecând prin tot registrul de stări pe care el le încearcă: determinare, teamă, deznădejde, epuizare, melancolie, tristeţe, groază, recunoştinţă.
Rolul este magistral interpretat de James Franco, mai ales că actorul se află într-o poziţie statică şi are la îndemână foarte puţine “instrumente” pentru a reda ce se întâmplă înlăuntrul fiinţei lui: mimica, tonalitatea vocii şi gesturile limitate la perimetrul în care este blocat. Aşa că oferă un adevărat regal cu ajutorul buzelor crăpate, al ochilor încercănaţi, al vocii din ce în ce mai scăzute, al luminii din ochi, din ce în ce mai stinse.
Despre acest rol, James Franco spunea:
„Când l-am întâlnit prima dată pe Aron, m-a întrebat de ce vreau să joc acest rol. Şi eu am spus “cred că este interesant să vezi un om scos din mediul său şi forţat să vadă din ce este făcut cu adevărat. Şi lui Aron nu i-a plăcut acest răspuns. A zis: mulţumesc, dar unul dintre lucrurile care m-au ajutat în acele momente a fost legătura cu cei dragi. ”
Regizorul Danny Boyle aducea acest film după succesul de box-office cu “Slumdog millionaire” aşa că aşteptările erau mari, atât din partea publicului, cât şi a criticilor. Şi Boyle nu doar s-a ridicat la nivelul acestor aşteptări, ci le-a dat un nou înţeles, pur şi simplu: excelenţă, prin atenţie la detaliu, fidelitatea reconstituirii cinematografice a unui eveniment real, tehnică de filmare perfect adecvată momentelor filmului.
„127 de ore” NU este despre chin, disperare şi izolare, ci despre cum toate banalităţile vieţii cotidiene pălesc atunci când eşti înconjurat de chin, disperare şi izolare. Despre cum o minte puternică face diferenţa între a te da bătut şi a nu renunţa indiferent cât de imposibilă este situaţia în care te afli. Este un film despre cât de mult cântăreşte în dorinţa noastră de a supravieţui iubirea pentru cei dragi. Şi mai ales, este un film despre cum spiritul uman nu poate fi zdrobit. NICIODATĂ!
Filme care merită văzute 