Arhive pe categorii: filme de Oscar

filme care au primit premiul Oscar

Once Upon a Time… in Hollywood (2019)

Se pare că de la cel mai nou film al lui Quentin Tarantino au absentat scenaristele care-i scriau exclusiv replicile feminine – nu știu cum altfel să explic aparițiile episodice ale superbelor Margot Robbie, care o joacă pe Sharon Tate, și Margaret Qualley în rolul hipioatei Pussycat.

o3Totuși, până la paralela asta anti-misogină cu Irlandezul lui Scorsese n-am remarcat vreo lipsă în film. Ultimele producții ale lui Tarantino au oricum stilul acesta, în care personajul nu spune și nu face mai mult decât trebuie, pentru că oricum replicile par lungite (trase de păr ca să lege scenele), iar jocul actorilor este voit (impus) minimalist. Scenariul doar se joacă de-a ţesutul mai multor linii narative, în stilul „Pulp Fiction” care l-a consacrat pe Tarantino, dar nu ştii niciodată dacă va urma până la urmă vreuna şi pe care. De aici oleacă de mister, dincolo de zona calduţă, care ține la distanță trama, lăsând loc pentru decoruri, mașini, haine, coafuri și reclame de epocă care să te poarte în Hollywood-ul anilor ’60.

o4Chiar dacă în ziua de azi pare destul de simplu să faci cu CGI un film antichizat de genul lui One upon a time… (sau măcar accesibil) artizanii știu că este un efort real, mai ales fără să apelezi la vreun footage din anii respectivi. Scena din cinema cu Sharon Tate intrând la propriul film este o găselniţă reuşită, dar e clar că totul apare azi mai glamoros ca atunci. Mai ales că acum sunt niște chestii pe care ni le permitem într-un film, gen Bruce Lee să ia bătaie de la un cascador, şi singura reacţie să fie a nevestei căreia i s-a lovit maşina. Nice, huh? Dacă ar fi să încadrăm cu tot dinadinsul filme ca Once Upon a Time… și The Irishman într-un gen, poate că acesta s-ar numi omagiu adus filmului de gen, adică pentru filmele cu mafioți, respectiv spaghetti western-urile lui Sergio Leone.

o2Chiar dacă Tarantino face aluzii străvezii la crimele lui Charles Manson, ce au culminat cu execuția actriței însărcinate Sharon Tate, pe final nu face altceva decât să schimbe istoria ca în ultimele sale 3 filme, Inglourious Basterds, Django Unchained și The Hateful 8, iar personajele sale să-i omoare apoteotic pe hipioții criminali. De remarcat în roluri de maxim 2-3 minute Kurt Russel, Dakota Fanning, Michael Madsen, Burt Reynolds, Luke Perry și Al Pacino, iar aceste apariții în roluri episodice au rolul de a-i omagia. Cam aşa se face, Scorsese! Pelicula reușește, în același timp, să răzbune cumva în memoria Hollywoodului pe cei afectați de crimele lui Charles Manson.

 

The Irishman (2019)

Ultimul film scos de Martin Scorsese seamănă oarecum, ca stil personal, cu ultimul film al lui Tarantino, apărut de asemenea pe finalul acestui an tomnatec. Ambele cu mari actori în distribuție, cei din filmul adaptat după Irlandezul. Asasinul mafiei mai pe final de carieră, ambele cu prezențe feminine episodice, mai degrabă decorative.

i0Să însemne asta că devin marii regizori tot mai misogini, pe final de carieră, sau e pur și simplu din cauză că nu mai sunt atenți la nuanțe, în încercarea de a-și folosi la maxim ultimele resurse? Trebuie să recunosc aici o confuzie care mi-a „bântuit” trecutul cinefil: nu puteam să-ți spun, dacă mă întrebai acum câțiva ani, care e De Niro și care Al Pacino. Nu că i-aș fi confundat pe cei doi actori italo-americani, ci pentru că mi se părea (și încă mi se mai pare) ciudat să asociezi un actor cu un nume.

Un actor are o personalitate subtilă, cu multe fețe, pe care dac-o asociezi cu un rol sau cu un nume, greu îți mai scoți asta din minte, și atunci ce te faci la următorul film? Îl revezi și pe cel anterior în fundal, sau faci comparații, te transformi din cinefil în critic de film? Nu ține, pentru că un actor (bun) e mai degrabă un „purtător” de personaje. În fine, acum cei doi actori, trecuți bine de maturitate, ridați de iar nu mai știu care-i unul și care celălalt, încearcă un alt film împreună – din aceeași serie cu Nașul, dar sub bagheta altui mare regizor.

i3Despre rezultat nu sunt prea multe de spus: avem de-a face cu ecranizarea cărţii „I Heard You Paint Houses”, cu mărturisirile lui Frank Sheeran, un membru al Mafiei care şi-a recunoscut acum implicarea în asasinarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Cinematografie splendidă, muzica bine aleasă, joc impecabil al actorilor. Totuși, nu este ce promitea să fie, adică vreo operă majoră, încununare a unor cariere de succes. Asta cu toate că lungimea sa permite câteva respiro-uri absolut memorabile, cum ar fi cele în care personajele savurează pâinea muiată în vin – în cârciumă și la pușcărie.

Dar nu poți să nu remarci că actorii nu mai sunt în plenitudinea forţelor, iar tehnica lor impecabilă nu poate compensa vârsta, chiar dacă Scorsese intră cu ocazia acestui film mai adânc în teme precum bătrânețea. Oricât de mare actor, mișcările lui De Niro pur și simplu nu mai sunt credibile pentru rolul de tată de puștoaică. Dacă pentru rolul fiicei sale Peggy s-au folosit două actrițe (pentru că Anna Paquin n-avea cum juca o fetiţă) la fel şi actorului consacrat de Coppola în rolul tânărului Vito Corleone i se putea găsi un tânăr pe măsură.

i4Dar, aşa cum aminteam din start, nu doar jocul actorilor foloseşte la maxim ce-a mai rămas, ci şi resursele regizorale sunt dozate cu zgârcenie: filmul se vrea mai degrabă un tribut adus genului şi actorilor preferaţi, iar Joe Pesci face aici un rol memorabil, poate şi pentru că este ingredientul ceva mai nou din reţeta regizorului; el este doar la a patra colaborare cu Scorsese, în timp ce De Niro are zece!

i5Prin lungimea sa, The Irishman se preta mai degrabă la o miniserie, și este de mirare că producătorul Netflix nu a cuplat la această ocazie de a-și face spectatorii să revină, ori să-i țină ceva mai mult lipiți de ecran. De Niro şi Joe Pesci sunt buni amici de câteva decenii și în viața reală. Robert De Niro şi-a distribuit prietenul în ambele filme pe care le-a regizat, „A Bronx Tale” şi „The Good Shepherd”. De altfel, el este singura persoană care a reuşit să îl facă pe Joe Pesci să revină asupra deciziei de a se retrage din actorie. De 20 de ani, Pesci n-a mai apărut decât în trei filme, iar în două rânduri a fost convins de prietenul său De Niro să accepte rolurile – asta apropo de chimia specială dintre cele două personaje principale ale Irlandezului și despre călătoria lor din film și din viață.

i6În interviul de aici, De Niro apără decizia regizorală de a-i acorda caracterului Peggy un rol puternic, dar mai degrabă tăcut. Șapte cuvinte rostește Anna Paquin (premiată cu Oscar pentru rolul său din The Piano) în filmul de trei ore și jumătate. Cum apare să pui o asemenea actriță, de Oscar,  doar pentru câteva replici într-un film? Într-o gală dominată de corectitudine politică, pare o decizie cel puțin riscantă. Rămâne de văzut. Din păcate expresia din film, It is what it is, se aplică și distribuției. Un film pentru nostalgici, un cadou de rămas bun fanilor universului de gangsteri al lui Scorsese și ceva mai mult. Dar foarte, foarte puțin.

Joker – isteria ca armă

Râsul lui Arthur Fleck alias „Joker” interpretat de Joaquin Phoenix în filmul cu acelaşi nume este, într-un prim registru (cel vizibil), o consecinţă a sindromului pseudobulbar – o tulburare neurologică de care suferă personajul. Atâta doar că filmul nu se adresează doar privirii noastre pasive. De îndată ce intrăm în sala de cinema şi ne aşezăm în fotoliu, după ce se stinge lumina intrăm în rolul de spectatori.

Dintr-o dată IQ-ul nostru creşte, nefiind supuşi greşelilor, din moment ce nu participăm activ la cele de pe ecran. Filmul regizorului Todd Phillips ne provoacă intelectul încă din start: personajul își exersează mimica pe fundalul sonor al știrilor de la radio, apoi se „vede” pe el însuși în emisiunea preferată a mamei sale de la TV. Dar poate că și noi ne identificăm cu vreun personaj, mai ales în filmele cu super-eroi.

Despre super-eroul care a stat la baza personajului Joker a scris Adriana-Ortansa aici. La un moment dat, (anti)eroul notează în jurnal că…

…partea cea mai nasoală atunci când te confrunţi cu o boală mintală e că oamenii se-aşteaptă să te comporţi ca şi cum n-ai avea-o.

Ca şi cum ai fi la fel de sănătos ca şi ei. De aici filmul devine tot mai greu de digerat, o tragedie de un cinism… convingător. Joaquin Phoenix a slăbit 24 de kg pentru acest rol. Potrivit Indie Wire, ideea că personajul suferă de sindrom pseudobulbar i-a aparţinut regizorului Todd Phillips. Phoenix  spune însă, în același interviu, că el nu ar fi pe deplin convins că Fleck suferă de această boală, adăugând că personajul prezintă şi simptome ale sindromului post-traumatic:

Nu m-am decis ce boală este, dar mi-a plăcut ideea că de fapt era scoasă la iveală adevărata sa natură, pe care ceilalţi încercau să o înăbuşe.

Să amintim şi că lung-metrajul este interzis copiilor sub 16 ani. Părerile despre el sunt împărţite: în timp ce unii îl cataloghează drept „o capodoperă“, cu şanse la 3-4 premii Oscar, cei mai mulţi cred că „Joker“ instigă la violenţă oarbă. Şocul ultimilor este că un film atât de întunecat şi deranjant a fost totuşi foarte bine primit de public…

Oscar muzical 2019

Cum despre „A Star Is Born” am mai scris, acest articol vine după știrea cum că Elton John și-a pariat casa  – mizând că Shallow (Lady Gaga și Bradley Cooper) va lua Oscarul pentru cea mai bună piesă de film. E cu semnul întrebării dacă și Lady Gaga va aduce acasă statueta pentru „Cea mai bună actriță”.

E cel mai probabil că starleta va fi devansată de către Olivia Colman (The Favourite) sau Glenn Close (The Wife), dar pentru ea este o realizare imensă până și nominalizarea, având în vedere că până acum a avut doar apariții extrem de scurte în filme de o calitate îndoielnică precum „Sin City: A Dame to Kill For”(2014) și „Machete Kills” (2013), respectiv o figurație nesemnificativă în serialul „Clanul Soprano” în 2001, la începutul carierei sale în muzică.

Pentru Lady Gaga însă„A Star Is Born” e o imensă evoluție în mod special datorită mesajului din film, o persiflare a stării jalnice în care a ajuns industria muzicală contemporană, în care valorile sunt uitate și o piesă despre fundul unui tip aduce premii Grammy cu nemiluita și, nu în ultimul rând, o industrie a cărei mascotă a ajuns chiar Lady Gaga. Dar „până aici!”, a zis Lady Gaga și… A Star Is Reborn!

Despre filmul nu ar fi prea multe de spus decât că se putea și mai bine. Montajul e puțin haotic, scenele sunt tăiate brusc (de parcă de acest lucru s-a ocupat cineva obișnuit cu videoclipuri), prima jumătate – cum spuneam – te face să adormi, iar pe a doua jumătate a filmului o salvează doar mesajul care scuipă obscen înspre industria muzicală. Elegant, cât de cât.

Actuala adaptare a fost plănuită timp de 16 ani, dar nu Lady Gaga și Cooper au fost în atenția producătorilor de la bun început – reia filmul castingului Special Arad.

„A Star Is Born” cu Lady Gaga și Bradley Cooper este, de fapt, al treilea remake după originalul din 1937, cu actrița Janet Gaynor și actorul Fredric March, cu o mică-mare diferență: în primul film nu a fost vorba de un cuplu de muzicieni, ci un actor aflat la apusul carierei și o tânără aspirantă la Hollywood. Celelalte două variante i-au avut în rol principal pe Judy Garland și James Mason (în 1954), respectiv Barbra Streisand și Kris Kristofferson (în 1976) și, de atunci, povestea s-a concentrat asupra muzicii.

Mai târziu, am fost cât pe ce să avem un „A Star Is Born” cu Will Smith și Jennifer Lopez, la un moment dat rolul feminin fiind oferit și cântăreței Alicia Keys. Producătorii s-au gândit ulterior la Beyoncé și Rihanna, iar regizorul Clint Eastwood chiar a convins-o pe Beyoncé. Pentru rolul masculin au fost luați în considerare Russel Crowe, Robert Downey Jr., Jon Hamm și chiar Eddie Murphy și Leonardo DiCaprio.

Eastwood a vrut să-l coopteze și pe Johnny Depp, dar pentru un rol secundar. După ce DiCaprio a refuzat rolul, conform zvonurilor, s-a arătat interesat Christian Bale, în schimb, Eastwood a vrut să-l coopteze mai bine pe Tom Cruise, ori pe… Eminem! Proiectul s-a amânat după ce Beyoncé a anunțat că e însărcinată exact când se fixase data pentru începerea filmărilor.

În 2016, Warner Bros. l-a contactat pe Bradley Cooper pentru regia și rolul principal în noul „A Star Is Born”. A fost contactată din nou Beyoncé (care nu a mai fost interesată), dar au fost luate în considerare și vedetele pop Selena Gomez, Demi Lovato, Kesha și Janelle Monáe. Însă tocmai atunci s-a nimerit ca Lady Gaga să câștige un Glob de Aur pentru „American Horror Story: Hotel”, la categoria „Cea mai bună actriță într-o miniserie de televiziune”, și… voilà!

2018 My Best Of… filme

2018 a fost un an foarte bogat pentru mine din punct de vedere cinefil. Netflix și Hbogo să trăiască!  Motivația mai puțin plăcută (un concediu medical neprevăzut) a făcut să pot ajunge la un număr de peste 600 de titluri urmărite. De unde știu? Una din listele pe care mi le-am făcut în contul pe imdb e numită ”2018” și am trecut acolo tot ce am văzut anul trecut. Iar câteodată, din exces de zel, am adăugat inclusiv episoadele separate din serialul la care eram (dar nu e asta regula). Câteva precizări:

Pentru că am multe seriale ”in progress”, nu am pus pe listă decât pe cele la care sunt la zi cu vizionarea sau terminate (nu se mai filmează nimic). Excepție fac cele care pentru mine sunt ”comfort food” și le-aș putea vedea a zilioana oară fără să mă plictisesc și să mă bucur de toate poantele, cum sunt de exemplu Friends sau That 70’s Show.

Stand up: deși mă uit foarte mult la așa ceva, nu am inclus nici un spectacol/serial/show de stand-up, pentru că răspunsul la umor e emoțional și degeaba zic despre un special că e bine lucrat, cu timing de excepție, glume originale și foarte reușite. Dacă o glumă nu te prinde, poți să ai toată bunăvoința din lume, să o auzi explicată/repetată, nu prea ai ce face. O știu pe pielea mea.

Documentare/reality show-uri: domenii relativ proaspete pentru mine, nu am acumulat suficientă expertiză pentru recomandări. Acestea fiind zise, sunt fan înfocat RuPaul Drag’s Race și pot discuta pe larg sezoanele care sunt pe netflix cu oricine e interesat J

Data apariției/distribuției: în afară de fix 2 titluri, absolut toate celelalte din lista asta sunt filme pe care eu le-am văzut în 2018. Nu apărute, nu distribuite (neapărat). Singurul impact al anului la tot ce menționez în articol e data vizionării de către mine.

Anti-recomandări: din-astea am prea multe, de la episoade pilot la care am cedat nervos după maxim 10 minute sau clarificarea intrigii, până la filme pe care nu am reușit să le termin din varii motive. Ain’t nobody got time for that. Și acum să încep cu datul cu părerea, astăzi în categoria filme.

SMS fur Dich (2016)

O tânără femeie are greutăți în a-și găsi un nou echilibru după moartea logodnicului ei și, încercând să depășească mai lin situația în care comunicarea directă cu el s-a tăiat brusc, continuă să trimită sms-uri pe numărul lui. Evident că noul posesor, chiar dacă nu e disponibil pentru o relație, este bărbatul perfect pentru ea, și fără să o știe nici unul se intersectează prin oraș, în activitățile zilnice. Film german, cumva anti-romantic dar perfect nuanțat pentru soluția destul de puțin probabilă pe care o dau la problemă.

Table 19 (2017)

Anna Kendrick joacă iar pe zăpăcita amuzantă, invitată la nunta surorii fostului prieten, o amică din copilărie. Exilați la ultima masă, cea la care adunătura de invitați e random și exprimă apropierea (sau lipsa de, mai degrabă) față de miri, nuntașii totuși stabilesc conexiuni autentice și încearcă să îmbunătățească până și infim viețile proprii și implicit ale celorlalți. Ce mi-a plăcut cel mai mult la Table 19 e că absolut la tot pasul mă așteptam să-l expediez ca pe un film ușurel, clișeic (”I knew it!”) dar momentul ăla nu a mai venit. Interesul meu a fost treaz până la sfârșit, neajutat de dramatisme ieftine.

The Meddler

Văduvia și vârsta a treia nu sunt niciodată o combinație bună, deși frecventă. Susan Sarandon și Rose Byrne joacă o mamă-fiică angrenate într-o dinamică mult prea cunoscută, probabil de majoritatea din noi. Din nou, fără să fie inovator, sau revoluționar, filmul arată cum o femeie puternică poate deveni ”prea mult” în viața celor apropiați, dar să reușească să deschidă noi perspective pentru alții, încercând să facă să fie bine pentru toți cei din jur, poate-poate s-or vindeca rănile interioare.

Aquaman (2018)

Încerc din răsputeri să articulez suficiente cuvinte care să-mi exprime părerea despre filmul Aquaman (drooling aside). E făcut clar după un cumul de matrițe destinate să scoată banu’ din buzunar; adică am simțit influențe din Star Wars (pe ici, pe colo), Tron(-ul ăla nou), orice film de acțiune + super-eroi, Avatar (? …maybe, will confirm after rewatching if needed). Dincolo de cârcoteli, mi-a plăcut mult. Aquaman e indubitabil mai cool decât versiunile lui luate atât de mult la mișto până la Momoa, iar vizualul din filmul are momente spectaculoase. E un pic prea mult CGI câteodată, dar în combinație cu mișcările camerelor ca la jocuri, bătăile la tot pasul și ștrengăreala lui Khal Drogo m-au făcut să trec peste niște clișee. Și-mi tot alegeam mental costumul pe care l-aș folosi pentru Comic-Con/Cosplay. Deci da, mi-a plăcut, l-aș revedea și mâine, anyone joining me?

Bohemian Rhapsody (2018)

Nu e un biopic standard pentru Freddie. Nu e film ”istoric”, nici documentar. E o scrisoare de dragoste către Queen și muzica lor, afecțiunea pe care au avut-o, o au și sper din tot sufletul să o mai aibă generații întregi față de oamenii ăia. La vizionarea numărul doi (prima a mers ca un fast food cantant, pe a doua am savurat-o mai bine) am prins și detalii oh, atât de fine și de bine plasate despre personaje.

Puteți citi și singuri cine ce a zis despre film (membrii, sora lui Freddie, criticul ăla, celălalt…). Pentru mine un film inimos, cald, care m-a propulsat instant în play-on-repeat ”A Night at the Opera”, albumul ascultat din copilărie pe benzile de magnetofon ale lu’ tata și la care știu toate versurile, toate riff-urile, succesiunile de melodii, you name it.

Filmul ăsta mi-a despachetat ”We are the champions” de toată repulsia acumulată de supra-abuzarea melodiei la orice flecușteț sportiv de mă zbârleam de la primele acorduri. Iar Rami Malek e la fel de ”cu nerv” ca Freddie, chiar dacă și-a păstrat culoarea naturală la iriși pentru rol (înțeleg că au fost voci nemulțumite de detaliu) sau câteodată ai impresia că dinții au rol separat în film. Nu știu dacă e de Oscar, că depinde cu ce e comparat. Dar sigur judecata asta e direct proporțională cu numărul crescând de vizionări.

Seriale și animații în zilele următoare.