Sisu este un cuvânt finlandez intraductibil, semnificând o formă extremă de curaj și o determinare incredibilă. Este o stare ce apare când orice speranță e deja pierdută. Acțiunea filmului cu același nume are loc în Finlanda anului 1944, când un fost soldat găsește aur în sălbatica Laponie.
Abia apărut pe Netflix, Seven Kings Must Die (2023) este acel caz special când un film devine sequel al unui serial (The Last Kingdom), care s-a bucurat de nu mai puțin de 5 sezoane, adunând în total 46 de episoade. Ce ar mai fi de zis după ele, ce poate aduce nou un film, după atâtea episoade? Poate puțină istorie în plus.
Citește în continuare The Last Kingdom: Seven Kings Must Die (2023)
Sequel-ul Vikingilor, un fir narativ secundar, inspirat doar (fără alte legături) de seria creată de Michael Hirst, a ajuns anul acesta la cel de-al doilea sezon. Întâmplările din Vikings: Valhalla, un serial creat de Jeb Stuart, au loc la 100 de ani după povestea lui Ragnar, adică pe la începutul secolului al XI-lea.
Nu pot să spun (decât să scriu, sic!) ce senzație am avut descoperindu-l pe actorul Teatrului maghiar din Cluj Levente Molnár (născut în Baia Mare) la TV, pe Cinemax. Levente joacă alături de frumoasa actriță slovacă Vica Kerekes în filmul lui Attila Szász din 2019 Apró mesék (Tall tales). Născut la Szolnok, Ungaria, Attila Szász este regizor și scriitor, cunoscut pentru Demimonde, Ambasadorul la Berna și Iarna eternă.
Acțiunea filmului se petrece în 1945 în Ungaria, la scurt timp după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când haosul și nesiguranța domneau în țară. Actorul clujean apare abia în cea de-a doua parte, până atunci fiind evocat prin absență de către soția sa Judit și de către un dezertor (Tamás Szabó Kimmel) obligat să fugă din Budapesta, pe care misterioasa femeie al cărei soț urmează să se întoarcă de pe front îl adăposteşte în căsuţa de lemn din pădure.
Chiar dacă nu atinge statutul de capodoperă, pelicula merită cu prisosinţă atenţia cinefilului asaltat de filme dulcege de Crăciun, ori cu super-eroi şi efecte speciale, beneficiind de regie şi interpretări ce impresionează, la a cărei tensiune Molnár contribuie pe deplin, făcând cel mai greu rol, și anume cel negativ. Însă, și aici este marele său merit, personajul său Bérces nu este tocmai unul liniar (chiar dacă în cele din urmă va merita suspiciunile) ci are propriile sale subtilități.
Dacă ar fi să-i găsesc cu tot dinadinsul hibe, aş putea da vina pe coloana sonoră compusă de Gergely Parádi şi Attila Pacsay, cu acorduri uneori exagerat dramatice, chiar retro – totuşi în ton cu atmosfera filmului. Am apreciat în schimb temele subtile, cum ar fi cea a capcanelor din pădure (prins într-o aventură pasională cu soţia pădurarului, Hankó îi spune acesteia: m-ai prins în capcană), care nu sunt doar pentru animale.
Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.
Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.
Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.
Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.
Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.
Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.
Filme care merită văzute 