Napoleon, istoria învinșilor

Un biopic al lui Napoleon realizat de un francez s-ar focaliza mai degrabă pe istoria învingătorului, repectiv momentele glorioase ale corsicanului pe grandoarea personajului, în timp ce Napoleon-ul din 2023 al lui Ridley Scott (un englezoi care tocmai și-a descoperit arborele genealogic) este unul în manieră shakespeariană, a tiranului văzut din perspectiva învingătorilor săi, într-un final. Titlul proiectului initial era Bastonul – dar putea să-i spună la fel de bine Napoleon văzut de peste Canal.

BlackBerry (2023)

Dintre filmele noi apărute, și mai ales din mulțimea restrânsă a celor văzute de mine în ultima vreme, pot să remarc acest biopic: povestea BlackBerry, a succesului incredibil și a prăbușirii catastrofale a primului telefon inteligent. Sau cel puțin așa sună prezentarea.

Otomanii (Mahomed vs Vlad)

Primul sezon al docudramei Ascensiunea imperiilor: Otomanii (2020), mi s-a părut cât de cât acceptabil, cu tot izul de propagandă islamistă (sau erdoganistă, cum doriți). Chiar dacă ușor deranjantă prin mesajul sub-text, pelicula era digerabilă prin interesantul amestec al formatului documentar cu scenariul dramatic, în care personajele ilustrează sentințele sau „mărturiile” istoricilor.

O (pseudo)confirmare isteață, pe undeva. Întâi specialiștii, calmi și siguri pe ei, din muzee și fotolii, emit o teorie (controversată) vizavi de o perioadă istorică. Pentru ca apoi, pline de tensiune și vervă dramatică, personajele să vin s-o ilustreze, dublând mesajul. Iar mai ales când are în față un conflict, omul se convinge cu ochii lui – interesantă găselniță, nu-i așa? Sezonul II, difuzat recent pe Netflix România, a prins și mai mult; la noi, pentru că este vorba de un voievod român, iar în alte țări pentru că e cu Dracula.

Acest succes este relevant pentru un soi de „nostalgie otomanistă care permeează azi imaginarul românesc”, după cum declară profesorul universitar și criticul de film Doru Pop. Iar „această formă de post-colonialism și de autocolonizare are diverse manifestări, una dintre ele fiind pierderea respectului pentru propria noastră cultură”.

Potrivit criticului clujean compania Netflix, care a lansat serialul cu termenul „ascensiunea”, putea să folosească o trimitere la Dimitrie Cantemir, marele cărturar și politician care a petrecut ani de zile la curtea otomană și care a scris o carte extrem de populară în epocă, ignorată la noi pe nedrept, cu titlul latinesc „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, adicătălea „Creşterea şi descreşterea Curții otomane”.

Completând apoi că „dacă Netlfix putea sau nu să folosească titlul Creșterea (sau Înălțarea) imperiilor, distribuitorul de filme pe bandă rulantă ar fi fost obligat să folosească numele românesc al sultanului care a cucerit Constantinopolul. Numele său este Mahomed, iar nu Mehmed și cu atât mai puțin Mehmet”.

E ca și când i-am spune lui Henric al optulea, Henry (zi eisft). În română London e Londra, Henry e Henric, iar Mehmed e Mahomed. Așadar „Mehmed Cuceritorul” nu există, e doar o invenție a filo-otomanilor, cu un gust la fel de prost ca și scena din film în care Vlad III Dracul mănâncă rahat turcesc în sala tronului de la Târgoviște. Toate acestea fac parte dintr-un program conștient și sistematic de promovare nu numai a otomanismului, ci și a erdoganismului.

În completarea citatelor preluate din postarea lui Doru Pop (pe care o găsiți în întregime aici), menționez că am abandonat după primele episoade documentarul, care îmi duhnea și mie a propagandă, de la o poștă. De asemenea, m-au deranjat atât personificarea cel puțin caraghioasă (ca să nu zic altceva) a lui Matiaș Corvinul, un mare rege al Ungariei (cu origini românești) cât și cea a principelui Vlad.

Revenind la constatările criticului de film, bărbații din stirpea lui Vlad (inclusiv tatăl său, Drăculea) aveau figuri extrem de clare, cu mustăți prelungi, cu buza inferioară cărnoasă și cu ochii exoftalmici. În niciun caz el nu este, ca în portretele moderne (vezi mai sus) ale lui Theodor Aman – care îi face o figură neutră – dar nici ca în versiunea actualizată din „Otomanii”, unde Vlad pare să fie extras din Vikings.

Qui rido io

„The King of Laughter” este un film de artă, în care un regizor popular ca Mario Martone lasă impresia că știe să-l pună în valoare pe gigantul Toni Servillo chiar mai bine decât o făcuse Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio și La grande bellezza, două filme de atmosferă. Sau, poate să fie subiectul „Regelui râsului” de vină.

Rectific afirmația cu filmul de artă; de fapt, Qui rido io este un film dramă biografic, despre bătălia juridică a actorului și dramaturgului napoletan Eduardo Scarpetta împotriva lui Gabriele D’Annunzio din cauza parodierii „Fiicei lui Iorio” scrisă de acesta din urmă. Toni Servillo face remarcabil rolul lui Scarpetta iar fiul său (nerecunoscut, în cele din urmă) Eduardo de Filippo (1900-1984) este văzut ca unul dintre cei mai importanți artiști italieni ai secolului al XX-lea.

Actorul și autorul italian joacă un rol important în „Regele Râsului”, chiar dacă este nevoie de ceva timp pentru a afla exact care este acest rol – bănuim că el este autorul poveștii transpuse pe ecran. Dar asta într-un târziu, deoarece relațiile din cadrul extinsului clan teatral al patriarhului Eduardo Scarpetta, „regele” din titlu, sunt labirintice.

Scarpetta a fost, la vremea sa (la începutul secolului trecut), cel mai important scriitor și regizor din teatrul napoletan, bucurând cu farsele și parodiile sale un public larg. El și-a cumpărat sau ridicat o vilă dintr-un singur spectacol (cel care și dă titlul filmului) iar biopicul, realizat cu o evidentă iubire de teatru, face dreptate atât părților tari, cât și celor mai puțin atractive ale lui Scarpettei, precum descoperirea de noi talente.

Sângele apă nu se face, așa cum veți vedea dacă urmăriți cu atenție micile scenete presărate în film. A concurat în competiția principală la Festivalul de la Veneția din 2021 dar a cucerit doar Premiul Pasinetti – unul din premiile colaterale ale festivalului – pentru interpretarea lui Servillo. În schimb, filmul a primit numeroase nominalizări (cred că la toate secțiunile posibile) la premiile naționale David di Donatello din 2022, unde a reșit să câștige două.

Martin Eden

Ecranizare a romanului omonim de Jack London. O carte aproape uitată, despre maturizarea culturală târzie, readusă în actualitate de adaptarea liberă a regizorului Pietro Marcello, în colaborare cu Maurizio Brauci.

Acțiunea se desfășoară la Napoli, pe la mijlocul secolului XX, dacă putem spune așa; mai mult decât acțiune, vorbim despre parcursul inițiatic al tânărului proletar Martin Eden, când marinar, când fochist sau muncitor la fermă, un cititor ce aspiră la statutul de scriitor.

Martin Eden e poate unul dintre primele personaje ce realizează că nu se mai poate citi tot ceea ce se scrie (şi se publică) în lume. Chiar dacă plonjează în realismul italian, şi descrie puţin debutul mişcării socialiste, tema este de fapt individualismul, într-o epocă traversată de ascensiunea mișcărilor politice italiene, între care şi fascismul.

Vorbim totodată de o scriere autobiografică a lui Jack London, care nu-şi putea suporta narcisismul, care se descrie la un moment dat, descriindu-l pe Martin: Sub învelişul trupului musculos întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. 

Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri.

Pe măsură ce cucerește iubirea unei tinere și frumoase femei burgheze prin filozofie, literatură și cultură, Martin este consumat de sentimentul că și-a trădat originile. Din biografia lui Jack London aflăm că personajul său Ruth Morse ar fi avut chiar un model real în persoana numitei Mabel Applegarth, o fostă colegă de universitate „care, cândva, simbolizase pentru viitorul scriitor idealul feminităţii şi al rafinamentului cultural”. Dacă literatura nu este uneori altceva decât taxidermie, poate chiar auto-taxidermie, filmul duce totul într-o țară străină (de pielea autorului), revelând noi valențe ale unui text literar aproape uitat.