Arhive pe categorii: biografic

Martin Eden

Ecranizare a romanului omonim de Jack London. O carte aproape uitată, despre maturizarea culturală târzie, readusă în actualitate de adaptarea liberă a regizorului Pietro Marcello, în colaborare cu Maurizio Brauci.

Acțiunea se desfășoară la Napoli, pe la mijlocul secolului XX, dacă putem spune așa; mai mult decât acțiune, vorbim despre parcursul inițiatic al tânărului proletar Martin Eden, când marinar, când fochist sau muncitor la fermă, un cititor ce aspiră la statutul de scriitor.

Martin Eden e poate unul dintre primele personaje ce realizează că nu se mai poate citi tot ceea ce se scrie (şi se publică) în lume. Chiar dacă plonjează în realismul italian, şi descrie puţin debutul mişcării socialiste, tema este de fapt individualismul, într-o epocă traversată de ascensiunea mișcărilor politice italiene, între care şi fascismul.

Vorbim totodată de o scriere autobiografică a lui Jack London, care nu-şi putea suporta narcisismul, care se descrie la un moment dat, descriindu-l pe Martin: Sub învelişul trupului musculos întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. 

Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri.

Pe măsură ce cucerește iubirea unei tinere și frumoase femei burgheze prin filozofie, literatură și cultură, Martin este consumat de sentimentul că și-a trădat originile. Din biografia lui Jack London aflăm că personajul său Ruth Morse ar fi avut chiar un model real în persoana numitei Mabel Applegarth, o fostă colegă de universitate „care, cândva, simbolizase pentru viitorul scriitor idealul feminităţii şi al rafinamentului cultural”. Dacă literatura nu este uneori altceva decât taxidermie, poate chiar auto-taxidermie, filmul duce totul într-o țară străină (de pielea autorului), revelând noi valențe ale unui text literar aproape uitat.

The Banker (2019)

Bancherul e unul din acele filme (romanțate) bazate pe fapte reale, plasat în America anilor ’60. S-ar fi putut numi Bancherii negri, protagoniștii fiind doi antreprenori afro-americani care intra pe un teren rezervat doar albilor, până atunci, astfel că-și angajează un alb ca să joace rolul directorului în băncile pe care le controlează.

În Vițelul de aur, bătrânul Funt se auto-denumea președinte-paravan, în timp ce Ostap Bender îi spunea de la obraz om de paie. Aici cei doi proprietari reali se pretind a fi simpli angajați: șofer, respectiv om de serviciu, ca să poată face afaceri într-un domeniu rezervat doar rasei albe.

Altfel previzibil, filmul are momente bune și foarte bune, mai ales datorită actorilor care joacă  bine rolurile celor doi protagoniști: Samuel L. Jackson și Anthony D. Mackie. În rest, nimic nou pe lume. Un biopic puțin adaptat, actualizat la preocupările momentului. Mi-e greu să cred că lucrurile se întâmplau chiar așa pe-atunci. De văzut, oricum.

All about me (2018)

Pentru că am intrat în luna decembrie, cu zile tot mai scurte și reci, dacă tot e de stat în casă pe la gura sobei o să vă recomandăm mai multe filme: azi un foarte sensibil film nemțesc, despre un comediant contemporan despre care eu unul recunosc cu rușine că n-am auzit până acum. All About Me aka Der Junge muss an die frische Luft este un biopic după viața actorului, prezentatorului și comediantului cu origini olandeze Hans Peter (Hape) Kerkeling.

j1De ce cred că merită să-i acordați 100 de minute din viața dvs? Întâi, pentru că deşi a fost lansat în decembrie, a prins Top3 al celor mai vizionate filme din cinematografele germane în 2018. Apoi, fiindcă dincolo de scenariul clasic coming of age, scenele din copilăria durduliului dar talentatului Hans-Peter oferă ocazia unor fine observaţii asupra vieții locuitorilor din orașul Ruhr Recklinghausen (al 60-lea ca mărime în Germania), mai ales că familia se mută din partea rurală în nordul districtului.

Filmul regizat de Caroline Link (de asemenea, co-scenarist, premiată cu Oscar în 2013 pentru Nowhere in Africa) surprinde cu delicatețe rolul familiei extinse (bunici, mătuși, unchi, veri), caracterizată prin căldură și coeziune, exprimată la sărbătorile familiare și extravagante, în formarea tânărului comediant. Filmările au început pe 11 iulie 2017 şi au avut loc în Berlin, în zona Ruhr și în landul Bavaria.

j3

După cum v-aţi putut da seama până acum, avem de-a face cu un reuşit film de familie, pe parcursul căruia publicul o să râdă și o să plângă – o plajă de emoții în schimbare. Şi cumva în schimbarea aceasta constă subtilitatea şi mesajului final al peliculei, drama vieţii unui puşti care a încercat să-şi facă mama (Luise Heyer într-un rol de excepție) să râdă, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Aici marele merit este al tânărului actor Julius Weckauf, care se mișcă natural între comedie și durere.

În decembrie 2018, filmul a fost prezentat de kinofenster.de drept „filmul lunii”, iar juriul care l-a premiat notează că „Bucuria lui Kerkeling s-a născut dintr-o durere profundă, ceea ce aduce filmul foarte aproape de privitor. Caroline Link privește cu multă curtoazie și onestitate asupra acestei lumi mici-burgheze, ea păstrează cu o mână sigură echilibrul între tragi-comedie și sincerității. Folosește sunetul potrivit pentru fiecare situație sau sentiment, dovedind un curaj unic în cinematografia germană de gen”.

 

The Greatest Showman

Un musicall apărut pe ecrane acum doi ani (din 2019 și pe HBO), inspirat de un american celebru –  P. T. Barnum – zis și „omului spectacol”. Prea original și mult prea contemporan, filmul celebrează la modul actual povestea unui vizionar apărut de nicăieri şi care a creat de la zero un spectacol fascinant, devenit în scurt timp o senzaţie mondială.

Din păcate, sunt destule momente în care spectatorul are dubii că, acum două sute de ani, lucrurile stăteau chiar așa cum apar azi pe ecran. În realitate, spectacolul său a fost considerat multă vreme controversat deoarece exploata curiozitatea voyeuristică a lumii occidentale despre colonii. Însă filmul este entertainment chiar și când ți se pare fals (prin problemele de corectitudine politică pe care le pune în scenă), ceea ce se întâmplă mare parte din timp.

Reuşeşte să compenseze spectaculos prin cele 11 piese memorabile, dintre care cel puțin două sunt hituri. Ca dovadă, după lansarea în cinematografe, Hugh Jackman pleacă în turneu cu coloana sonoră. Nu se știe dacă revine la soție precum protagonistul Barnum – care este atât de roz portretizat, încât putea fi jucat și de o acadea – dar pariez că va avea succes și mai mare ca pe ecran.

Cât despre corectitudinea afişată, mă întreb în ce măsură cei de azi ar considera divertismentul ușor, inofensiv, de sine stătător, dacă ar ști că a Barnum și-a trimis „agenții” în colonii să răpească și să constrângă bărbați, femei și copii aborigeni, pentru a-i exhiba drept „ciudățenii umane”. Dar să urmărim critica: Peter Bradshaw scrie  în The Guardian despre Omul spectacol că „nu este un film care să spargă șabloanele sau să testeze noi bariere, dar șarmul real al lui Jackman te va captiva”.

Geoffrey Macnab de la The Independent afirmă că „vivacitatea momentelor muzicale nu poate ascunde natura banală a poveștii”. Totuşi, în ciuda naraţiunii cusute cu aţă albă, The Greatest Showman este un film plăcut de urmărit în familie, la mall, mai ales în penuria actuală de producţii cât de cât acceptabile. Aceasta a fost probabil şi miza producătorilor / a scenariştilor, care au virat biopicul, de la jumătatea lui, spre o moralizatoare poveste de familie.

Rămâne ca spectatorul capabil să facă abstracţie de asta să se bucure de piesele interpretate de Zac Efron, Michelle Williams, Zendaya și Rebecca Ferguson. Pentru mine, ultima a fost revelaţia filmului, prin chimia cu sa cu Jackman. Și, dincolo de toate criticile, cum The Greatest Showman a strâns încasări de 435 millioane de dolari, nu e o surpriză că se lucrează la un sequel, The Greatest Showman 2, cu apariție preconizată după luna martie 2020.

Rebelul din lanul de secară

Un film pseudo-biografic din care poți afla, eventual, cum a devenit J. D. Sallinger o voce și Holden Caulfield un personaj. Cam atât despre „beneficiile” acestei producții cinematografice plasate în New York-ul de la jumătatea secolului 20, bazată pe biografia lui Kenneth Slawenski – „JD Salinger: A Life”.

reb1Minusul ar fi, din start, lăsând la o parte problemele strict cinematografice, amestecul între viața și opera unui autor, mai ales când vine vorba de Sallinger, un autor excentric ce a distrus regulile și a redefinit literatura americană. Riscul este de a banaliza opera, interpretând-o prin filtrul câtorva experiențe personale ale autorului.

Filmul pretinde astfel că te poartă într-o călătorie în mintea legendarului autor, la momentul în care se construia „The Catcher in the Rye”, dar… nici relația lui J.D. cu Oona O’Neill, nici experiențele sale din cel de-al Doilea Război Mondial și nici măcar despre apropierea sa de budism nu știm dacă au influențat decisiv procesul de redactare a capodoperei „De veghe în lanul de secară”.

Sigur că există anumite experiențe modelatoare, dar Salinger rămâne unul din cei mai puțin cunoscuți, mai controversați și mai enigmatici autori ai timpurilor noastre, iar a-i lega opera de câteva momente este cel puțin forțat. Paradoxal, printre puținele episoade plauzibile din acest biopic sunt cele legate de universitate și relația lui Sallinger cu Burnett, poate și datorită jocului bun pe care-l face interpretul acestui personaj.

Kevin Spacey probabil că nici nu realiza la momentul filmării că e unul din ultimele sale roluri pe marele ecran. După ce J.D. reușește să-și publice capodopera „De veghe în lanul de secară”, faima și notorietatea dobândite peste noapte îl determină să se retragă din viața publică pentru tot restul vieții sale.

Ce încearcă să facă Danny Strong în acest film este să aducă în atenție personalitatea un autor nostalgic după inocența pierdută, în absența operei.  Regizorul pare mai puțin interesat de ceea ce a scris Salinger decât de ceea ce l-a determinat să scrie ceea ce a scris. El presupune că publicul filmului a citit deja The Catcher in the Rye, și se mulțumește să facă o mică schimbare în titlu, ratând însă oportunitatea de se raporta la operă, nu la autor.