Succesul în război se reduce exact la asta: morții lor să fie mai mulți decât morții noștri. Camioanele lor cu morți să fie mai multe și mai bine încărcate decât ale noastre. Și pentru asta avem două strategii posibile: să omorâm mai mulți dintre ai lor sau să salvăm mai mulți dintre ai noștri.
Hacksaw Ridge este o poveste adevărată despre un soldat care, datorită (nu din cauza!) credinței sale, a refuzat să poarte armă. În schimb, ca medic pe front, în linia întâi, a salvat viețile a 75 de americani în Okinawa, în al doilea război mondial. Și a câtorva japonezi. Omul a folosit a doua strategie pentru a câștiga un război.
Veți vedea un film în care doar în prima parte vă veți putea ronțăi liniștiți floricelele. În a doua parte nu veți mai putea face asta. Pentru că a doua parte a filmului aproape că nu are scenariu. Are doar aproape 50 de minute de imagini cu oameni murind. Împușcați. Sfârtecați. Arși. Pulverizați de explozii. Mutilați. Zdrobiți de grenade. Sufocați de pământ. Îngropați în pământ de vii. Mâncați de șobolani de vii sau morți. Aruncați în aer de propria artilerie. Cu craniile explodând. Cu bucăți de mâini și de picioare zburând spre cameră. Cu intestine curgând. Oameni înjunghiați de baionete și cu beregatele tăiate. Acoperiți apoi de viermi, pământ și sânge. Morți în toate felurile posibile în care se poate muri într-un război.
Și între ei, un slăbănog care nu știe decât să aplice a doua strategie: să salveze vieți.
O poveste imună la regie, scenarii și actori
Filmul are o poveste de încremenești. Este atât de puternică încât nici nu mai contează cine o joacă. Nu contează cum e filmată și nu contează scenariul. Aproape că nu îți dai seama de grămada de locuri comune din filmare (filmările cu încetinitorul, japonezii apărând din ceață / fum, posturile și scenografia forțate). Și nici de cele din scenariu. Aproape că nu îți dai seama că aici Andrew Garfield face aproape doar un act de prezență și nici nu îți dai seama că, la un moment dat, muzica înălțătoare, ca fond pentru rămășițele de carne de om care zboară cu încetinitorul pe lângă cameră, ține loc de scenariu, actori și de creativitate regizorală.
Este doar un film de poveste. Mel Gibson aproape că nu contează ca regizor. Andrew Garfield este din punct de vedere actoricesc, pe flatline (linia orizontală de pe monitorul cardiac al unei persoane decedate). De departe, Hugo Weaving, în rolul tatălui eroului din film, este cel mai tare recital actoricesc. În rest, doar povestea contează.
Vedeți filmul pentru poveste. Însă mâncați-vă floricelele în prima lui parte.
Filme care merită văzute 