Hacksaw Ridge (2016)

Succesul în război se reduce exact la asta: morții lor să fie mai mulți decât morții noștri. Camioanele lor cu morți să fie mai multe și mai bine încărcate decât ale noastre. Și pentru asta avem două strategii posibile: să omorâm mai mulți dintre ai lor sau să salvăm mai mulți dintre ai noștri.

Hacksaw Ridge este o poveste adevărată despre un soldat care, datorită (nu din cauza!) credinței sale, a refuzat să poarte armă. În schimb, ca medic pe front, în linia întâi, a salvat viețile a 75 de americani în Okinawa, în al doilea război mondial. Și a câtorva japonezi. Omul a folosit a doua strategie pentru a câștiga un război.

Veți vedea un film în care doar în prima parte vă veți putea ronțăi liniștiți floricelele. În a doua parte nu veți mai putea face asta. Pentru că a doua parte a filmului aproape că nu are scenariu. Are doar aproape 50 de minute de imagini cu oameni murind. Împușcați. Sfârtecați. Arși. Pulverizați de explozii. Mutilați. Zdrobiți de grenade. Sufocați de pământ. Îngropați în pământ de vii. Mâncați de șobolani de vii sau morți. Aruncați în aer de propria artilerie. Cu craniile explodând. Cu bucăți de mâini și de picioare zburând spre cameră. Cu intestine curgând. Oameni înjunghiați de baionete și cu beregatele tăiate. Acoperiți apoi de viermi, pământ și sânge. Morți în toate felurile posibile în care se poate muri într-un război.

Și între ei, un slăbănog care nu știe decât să aplice a doua strategie: să salveze vieți.

O poveste imună la regie, scenarii și actori

Filmul are o poveste de încremenești. Este atât de puternică încât nici nu mai contează cine o joacă. Nu contează cum e filmată și nu contează scenariul. Aproape că nu îți dai seama de grămada de locuri comune din filmare (filmările cu încetinitorul, japonezii apărând din ceață / fum, posturile și scenografia forțate). Și nici de cele din scenariu. Aproape că nu îți dai seama că aici Andrew Garfield face aproape doar un act de prezență și nici nu îți dai seama că, la un moment dat, muzica înălțătoare, ca fond pentru rămășițele de carne de om care zboară cu încetinitorul pe lângă cameră, ține loc de scenariu, actori și de creativitate regizorală.

Este doar un film de poveste. Mel Gibson aproape că nu contează ca regizor. Andrew Garfield este din punct de vedere actoricesc, pe flatline (linia orizontală de pe monitorul cardiac al unei persoane decedate). De departe, Hugo Weaving, în rolul tatălui eroului din film, este cel mai tare recital actoricesc. În rest, doar povestea contează.

Vedeți filmul pentru poveste. Însă mâncați-vă floricelele în prima lui parte.

Billy Lynn’s Long Halftime Walk (2016)

Nu te duci la război pentru asta, să ți se pună mutra pe un ecran video la un spectacol ieftin de pe un stadion cu oameni ghiftuiți cu costițe și cu bere. Mersul la război e o chestie personală. E între tine și tine și, uneori, mai apare și figura tatălui care te obligă să te maturizezi, tâmpește de repede.

Cel mai nou film al lui Ang Lee, Billy Lynn’s Long Halftime Walk e un clasic „comming to age„, un bildungsroman care ar fi rămas plin de stereotipurile genului și ar fi fost chiar și plictisitor dacă nu ar fi fost Ang Lee. Ce a făcut Ang Lee? A filmat altfel și s-a bazat pe scenariu. Ce nu a făcut? Nu s-a bazat pe vedete și pe marketing. Dar mai întâi povestea.

Billy Lynn este virgin. Și e crescut bine. Și are idealuri. Și vrea să facă dreptate. Și intră în conflict cu tatăl. Și își iubește sora. Și este decent și ține la camarazii lui. Și e sensibil și inteligent și înțelege foarte greu războiul și moartea. Și el, jumătate-de-tânăr jumătate-de-bărbat, ajunge erou. Și apoi este purtat în America lui de acasă ca o maimuță în cușcă. Admirat dar vândut ieftin. Abia acum Billy Lynn devine bărbat.

Pentru a spune această poveste simplă și greu de înțeles totuși, Ang Lee se bazează pe trei lucruri: un scenariu bun, pe alocuri foarte bun (știu pe cineva care a plâns puțin în timp ce râdea la acest film), o cameră mânuită milimetric și exact și pe valoarea vedetelor din rolurile secundare.

 

„Vin Diesel se uita la mine!”

Ang Lee a filmat incredibil. Camera intră și iese din pielea personajului și ne lasă pe noi spectatorii, când imersați în personaj, privindu-l în ochi, când pe din afară, obiectiv, lăsându-ne spațiu și perspectivă pentru a vedea pădurea, nu doar copacii. Jocul ăsta în-personaj / înafara-personajului e ca un duș rece. Treci de la bullshit la durere și frică în doar câteva fracțiuni de secundă. Flash back-urile sunt cursive și aproape că sunt previzibile. Și prim planurile sunt simple și nepretențioase. Și, de asemenea, camera știe să îi lase în spate pe actorii vedetă, însă, în același timp, să le dea greutate. Să vedeți cum, mai în fiecare scenă, jocul lor în roluri secundare se face în plan secundar, pe fondul poveștii. Și așa îi dau greutate și sunt și surprinzătoare.

We are a nation of children, Billy. We go somewhere else to grow up, sometimes die.

Scenariul este un amestec ciudat de fraze standard, aproape kitsch, și de surprinzătoare insight-uri care își au mai degrabă locul în documentare. Un amestec ciudat de asemănător cu cel de care avem și noi parte în viața de zi cu zi.

Semi-bullshit, semi-sentimentalism, ideea America – națiune copil care se bate pentru recunoaștere (frustrarea Americii că nu are istorie nu poate fi satisfăcută decât cu orgoliul de a face istorie) e totuși la baza filmului. Asta e America: un virgin cu idealuri care știe ce are de făcut în război dar care se simte cu adevărat înfricoșat când se întoarce acasă. Și că da, adevărații eroii sunt cei care câștigă războaiele acasă.

Fences (2016)

Sunt unii oameni născuți prea devreme, veniți pe dos pe lume sau veniți întregi într-o lume pe dos, care nu știu decât să se bată. Mai întâi cu propriul tată, apoi cu legea, apoi cu viața, cu destinul de gunoier, cu proprii copii, cu cei din jur. Au pierdut atât de mult și au greșit atât de mult încât aproape că nu mai au ce pierde și nu mai au ce să mai greșească. Nu mai știu decât să ridice garduri din spatele cărora să se bată pentru a nu pierde și resturile care le-au rămas.

În Fences, Troy Maxson este un om mare numai dincoace de gard. Aici este cel care impune reguli și care are o moralitate de fier. Aici are principii și aici își crește copiii cu dragostea aspră, parcă prea mult aspră și prea puțin dragoste. Aici este ”restul” lui care trebuie apărat: libertatea de a aduce în fiecare vineri 76 de dolari și 22 de cenți. Atât.

Dincolo de gard însă, Troy Maxson este un om pierdut. La fel de pierdut ca și câinele care latră furios din curte dar care se sperie atunci când i se deschide brusc poarta. Și de aceea se bate. Pentru dreptul de a-și ține poarta închisă și de a nu lăsa pe nimeni să intre. Sau să iasă. Nici măcar pe proprii copii.

Gardul este singurul lui succes: faptul că dincoace de el a pus haine în spatele unui copil, că i-a pus mâncare în burtă în fiecare dimineață și că i-a pus un acoperiș deasupra capului. Datoria, mândria și meseria lui. În rest, Troy a uitat cum se mai trăiește dincolo de gard.

Filmul personal al lui Denzel

Ce face Denzel Washington în Fences este egoism pur. Și-a făcut propriul lui film și s-a pus în el cu totul, așa cum un arhitect și-ar face propria lui casă și s-ar muta apoi în ea. Este un film nu doar de autor ci este aproape un film personal. El să joace, el să decidă, el să se bucure, el să îl trăiască. Și o face incredibil.

Rareori vezi filme în care, pe parcursul lor, actorii să joace din ce în ce mai bine. Aici așa e. Și el și Viola Davis joacă din ce în ce mai bine cu fiecare minut care trece. Și când credeai că mai bine nu se poate îți dai seama, stupefiat, că ba da, se poate. Monologurile de început nici nu se compară cu incredibila tensiune pe care o are Troy atunci când își dă copilul afară din casa lui, când îl trimite, forțat, dincolo de gard.

Fences este un film despre cât de incredibil de mult bine pot lăsa în urmă oamenii care au greșit, care s-au bătut și care au făcut garduri. În special tații.

Silence (2016)

Unele filme sunt sunt pur și simplu opere de artă. Construcție, montaj, scenariu, filmare, joc actoricesc, totul este făcut pentru a te transforma din simplu spectator în consumator de artă. Sunt multe de acest fel. Și sunt capodopere. Silence însă nu este un astfel de film. Scorsese nu mai este preocupat (doar) de artă pentru că nu mai are de dovedit nimic. Nu are nevoie nici măcar de vedete în film. Are nevoie doar de imagine și scenariu. Uneori și scenariul poate lipsi.

Silence nu e (doar) un film de artă. E și o meditație. Și e un film profund personal al lui Scorsese. E ceva între el și Doamne-Doamne. Noi doar ne întâmplăm prin zonă, ca spectatori al acestui dialog mut și încrâncenat.

„Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut”

Nu e un film, e un eseu. E un scurt tratat de epistemologie a credinței (dacă mi se îngăduie termenul). Este mai puțin film și mai mult o foarte-foarte bună lucrare de filosofie. Filosofie, nu dogmatica și nici măcar etică. Pentru că e despre valori, despre rostul lor și despre viață, nu despre creștinism.

”Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut” i se spune personajului principal de un Personaj și mai principal. Și trebuie să o faci în tăcere. Să nu vorbești despre el. Să nu știe nimeni de el. Niciodată. Nici măcar oamenii pentru care ai făcut-o.

Pe lângă imagine și scenariu, ambele excelente, Scorsese se mai bazează doar pe cei doi actori din rolurile principale. Nu foarte cunoscuți actori, însă cu pedigree: Andrew Garfield (îl vedeți în rolul naivului și idealistului student al lui Robert Redford din Lions for Lambs și, puștan, a lucrat cu Terry Gilliam în The Imaginarium of Doctor Parnassus) plus Adam Driver (îl vedeți în Frances Ha, în Inside Llewyn Davis al fraților Coen sau mai recent, în Războiul stelelor). Deci sunt buni.

Excelenta meditație care, din întâmplare, este pe peliculă. Dar nu din întâmplare e a lui Scorsese. Si da, este peste Last temptations. E mai mult pictură decât film, și mai mult meditație decât pictură. Și, bineînțeles, e ceva personal între Scorsese și Personajul Principal, ceva la care noi doar asistăm.

Ma ma (2015)

Un copil de 9-10 ani aleargă pe un teren de fotbal, driblând totul în cale, cu părul castaniu în vânt, în slow motion, pe o melodie în care se aude marea a lui Alberto Iglesias. În tribună, în spațiul gol dintre cele două galerii aflate în competiție, într-un no man’s land, mama puștiului îl privește fascinată zâmbind cu tot corpul. Tocmai aflase că ea are cancer.

Aceasta este atmosfera și povestea dominantă din Ma ma (2015) a lui Julio Medem: chiar și în marginea vieții, o mamă va fi întotdeauna atentă la viață și nu la moartea iminentă. Și, dacă poate, va da viață în jur până moare.

E o poveste cu o încărcătură sentimentală specific iberică. Iar Penelope Cruz, în rolul principal , al mamei care se zbate plină de viață la marginea ei, nu face decât să amplifice acest sentiment. Bineînțeles că e un film lacrimogen – exagerat un pic (dacă se poate spune așa ceva despre o astfel de poveste) cu reflexele cinematografice standard ale genului: marea, părul fluturând în vânt în goana mașinii, momentele sensibile casnice, personajele mediocre cu suflete eroice etc. Este un film de exercițiu cardio, de corazon, mai mult decât de experiență estetică cinematografică. Deși nu e deloc un film rău.

Cu o excepție: muzica. Alberto Iglesias face aici o muzică de încremenești. Foarte rare filmele în care pare că imaginea este cea care urmărește muzica și nu invers, în care aproape asculți ceea ce vezi și în care actorii par că doar susțin o desfășurare a muzicii, un libret, nu un scenariu. Minunată muzica aici.