The Professor and the Madman

Dacă nu ar fi o poveste adevărată, ar putea părea una aproape neverosimilă.

Pe scurt, în plină epocă londoneză victoriană (reconstituită excelent în film), colegiul academic din Oxford se află în plin efort de conturare a Dicționarului Oxford al Limbii Engleze, iar James Murray (Mel Gibson), un profesor autodidact care abandonase școala la vârsta de 14 ani, se oferă să finalizeze acest proiect temerar,  care va cuprinde toate cuvintele limbii engleze imperiale și coloniale, cu explicații istorice si surse literare.

La scurt timp însă cercetarea ajunge în impas; resursele umane și financiare sunt insuficiente, iar ajutorul vine din partea doctorului William Chester Minor (Sean Penn), un fost ofițer din armata americană, internat într-un ospiciu pentru uciderea unui om în timpul unei crize de paranoia provocată de un vechi traumatism psihic post-conflict.

Cu episoade alternative de schizofrenie și luciditate, dr. Minor se azvârle necondiționat în munca de lectură și de cercetare, până la epuizare: ”Când citesc, nu mă urmărește nimeni. Când citesc, eu sunt vănătorul”. La final, reușește să pună la dispoziția echipei peste 1000 de cuvinte însotite de surse, de citate și explicații istorice.

Între cei doi colaboratori se stabilește o conexiune incredibilă, care le va marca și unuia și celuilalt destinele până la sfârșitul vieții. Genial jocul nebuniei lui Sean Penn, desigur și personajul sau a fost mult mai ofertant decât cel al lui Mel Gibson (uneori aveam senzația că Penn îl eclipsează pe Gibson exact la fel cum Dustin Hoffmann îl eclipsa pe Tom Cruise în Rain Man).

Poate pe alocuri dezlânat și nefinisat, cu dese fracturi în dialog și în coerența scenelor, care te lasă uneori cu senzația că regizorul nu prea știe ce vrea, filmul are, după părerea mea, cel puțin șansa Oscarului pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru Sean Penn.

„ – You think I’m insane?”
„ – Are we not all, to some extent?”

De văzut.

Spulberat de critici, face sălile să vuiască: Bohemian Rhapsody

O poveste-tribut despre viața legendarului Freddie Mercury, care urmărește istoria trupei Queen din anul 1970 și până la concertul caritabil-gigant Live Aid din 1985 de pe Wembley, cu Rami Malek (Freddie Mercury), Ben Hardy (Roger Taylor), Joseph Mazzelo (John Deacon) si Gwilym Lee (Brian May), asupra căreia criticii s-au năpustit cu păreri amestecate, de la laude la critici.

La câteva săptămâni de la lansare, părerile despre film sunt tot împărțite și disputele tot mai aprinse, dar în toată vremea asta sălile sunt arhipline, lumea se duce năvală să îl vadă și filmul sparge record după record de box office.

Pe de o parte, criticii au fost necruțători cu filmul, acuzându-i pe producători că, deși au beneficiat de sprijin și consultanță din partea membrilor trupei rămași în viață, a biografilor lui Mercury și a lui Mary Austin (iubita heterosexuală din tinerețe a lui Freddie și confidenta sa, cea căreia i-a lăsat moștenire cea mai mare parte din avere), s-au încăpățânat să modifice sau să omită aspecte esențiale din viața artistului. Că scenariul e plin de clișee și distorsionează realitatea.

Că filmul este mediocru sub aspectul firului narativ și excesiv moralizator și că au făcut din Freddie o caricatură naivă și manipulabilă, în timp ce el era, în realitate, un drac împielițat. Că Rami Malek nu este chiar atât de senzațional și ar aduce mai degrabă cu Marc Anthony decât cu Freddie Mercury sau că nu-i deloc ca Val Kilmer in The Doors. Foarte adevărat

Pe de altă parte, fanii înfocați ai trupei și buni cunoscători ai biografiei lui Freddie sunt revoltați de inadvertențele din film: cum că cei patru membri nu s-ar fi cunoscut în anul 1970 ci cu un an înainte; cum că Mary Austin nu ar fi lucrat la magazinul de haine, ci că ea obișnuia doar să frecventeze acel magazin împreună cu Freddie; cum că Jim Hutton (iubitul lui homosexual al lui Freddie, care i-a rămas alături până la moarte) nu era majordom ci frizer, iar cei doi nu s-au cunoscut în camera de hotel ci într-un club, dar mai ales că trupa nu s-ar fi despărțit niciodată și nu au fost niciun fel animozități între ei, atunci când Freddie a înregistrat un album solo.

Și asta e cât se poate de adevărat. Dar de cealaltă parte este publicul. Cel care a bătut din palme și a tropăit pe We Will Rock You. Care și-a strâns în brațe iubita, unduindu-se pe Love Of MyLife sau care a cântat din toți plămânii și a ridicat pumnul spre cer la We Are The Champions. Care a vrut să cânte și să-l mai aplaude o dată. Publicul care l-a iubit pe Freddie și care s-a dus la film să vadă ce știa deja.

Pariul producătorilor a fost câștigător, au tras lozul cel mare, iar criticii sunt nedumeriți: cum a fost posibil așa ceva? Păi, foarte simplu: Ce a fost, de fapt, Bohemian Rhapsody, piesa care în anii ‘70 a fost considerată mult prea lungă (5:55 min), despre care se credea că nu va ajunge niciodată să fie difuzată la radio, dar a ajuns să fie ulterior votată ca cel mai bun cântec din toate timpurile?

A fost tocmai mesajul lui Freddie pentru publicul lui, în care se dezvăluie tuturor pe sine însuși, așa cum a fost în realitate: copilăros, năzdrăvan și amuzant, dar plin de complexe, nesiguranțe și probleme. Un tânăr sărac care a răzbătut, a făcut una din cele mai mari trupe ale lumii și care și-a scăpat viața de sub control. Nu ascunde nimic, spune totul. Cui? Publicului său, care îi răspunde pe măsură.

Ce știa Freddie să facă mai bine decât oricine? Să comunice și să empatizeze cu publicul, să îi răspândească energia și să o primească îndărăt, să aducă zeci de stadioane în pragul extazului, comunicând cu ei, vorbind cu ei, mesmerizându-i genial. Iar producătorii par să fi intuit foarte bine acest lucru.

Au înțeles că publicul este lozul câștigător și au decis să empatizeze cu el. Să se adreseze publicului, nu criticilor. Publicul este cel care răspunde, care se emoționează și cel care te face mare. Publicul are nevoie de legende, mai cu seamă dacă sunt previzibile și stângace, umane. Publicul este cel care plătește biletele și cel care aduce banii. Publicul a fost cel care a contat pentru ei, la fel cum a contat pentru Freddie, chiar dacă pecuniar, interesat sau meschin.

Iar ceea ce se întâmplă acum în sălile de cinema, în ciuda tuturor detractorilor, dovedește că au avut dreptate: legendele, chiar imperfecte, sunt bune mereu.

Roger Taylor: You’re a legend, Fred.

Freddie Mercury: We’re all legends.

(pauză)
Freddie Mercury: But you’re right, I am a legend.

 

 

Moromeții 2 – o moștenire grea

În Moromeții 2, saga familiei Moromete continuă cu un salt de opt ani, până în 1945 și are la bază atât volumul 2 al romanului, cât și secvențe din Viața ca o pradă sau publicistica lui Preda. Peste lumea lor a trecut războiul, ordinea socială este răsturnată, regimul nou instaurat propovăduiește egalitatea, iar colectivizarea este impusă cu forța. Numai obsesia pentru pământ a lui Moromete a  rămas intactă.

Pe Ilie Moromete (Horațiu Mălăele)  îl regăsim îmbătrânit; din cei trei fii ai săi din prima căsătorie, unul a murit pe front, iar din ceilalți doi plecați la Bucureșți, unul este bolnav. Fetele îi sunt măritate, mezinul Niculae (Iosif Paștina) a abandonat școala din motive financiare, iar acum se află în sat. Relația cu cea de-a doua soție, Catrina (Dana Dogaru cu un look inedit), este deteriorată de conflictele de o viață, drept pentru care are o relație adulterină cu cumnata lui, Fica (Oana Pellea), sora primei neveste. Inadaptat și nereușind  să-și găsească locul în noua societate, dar nici să scape de obsesia lui pentru pământ, și-l va împărți la final copiilor, însă numai din teama că îi va fi luat de comuniști.

În film, reflectoarele sunt puse în mod deosebit pe Niculae,  jucat binișor de Iosif Paștina. Silitor de mic dar nevoit să abandoneze școala, are mereu o carte în mâna. Socotește că venirea comuniștilor i-ar putea oferi ocazia să-și continue școala fără să plătească și se declară gata să îmbrățișeze noile idei proletare. Însă violența și intimidarea de care au parte cei care refuză să își cedeze agoniseala de o viață ori susținătorii vechiului regim monarhic îl fac să-și pună repede semne de întrebare legat de moralitatea și adevărurile comuniștilor. În urma unor modificări aduse prin scenariu, Niculae nu va deveni activist de partid, ca în roman, ci scriitorul Marin Preda. 

Cel mai dificil lucru, când vizionezi Moromeții 2, este să uiți prima parte.

Să ți-l scoți minte pe Rebengiuc și să scapi de tentația comparației. Raportarea la prima parte, desigur, nu îl avantajează deloc, însă cred  merită toată îngăduința, dacă se are în vedere bugetul extrem de limitat cu care au fost  nevoiți să se descurce, în condițiile în care producțiile de epocă și reconstituirile istorice sunt mereu extrem de costisitoare. Pe de altă parte, ar fi fost fizic și practic imposibilă continuarea filmului cu aceiași actori: de la prima producție au trecut nu mai puțin de 32 de ani, în vreme ce acțiunea din film are loc după doar opt ani de la sfârșitul primei părți. Și nu în cele din urmă, toată lumea știe că volumul al doilea al romanului este, la randul său inferior primului, ca puls, dinamică și vigoare.

În ce îl privește pe Mălăele –  cel mai mare pariu al acestui film – cred că a reușit să contureze foarte bine un Ilie Moromete exact așa cum este acum: îmbătrânit dar încă în putere, îngenuncheat, gângav, încăpățânat și ursuz, uneori filosof, perdant în relația cu familia și căruia, așa cum îi spunea nevasta, îi plăcea mai mult să pălăvrăgească și să bea tutun. 

O observație legată de calitatea sunetului: Producătorii recomandă vizionarea filmului în multiplexuri (cinematografe cu săli mici), unde sunetul se aude fără cusur. Confirm la rândul meu, sunetul chiar este bun. Se pare însă că unele impedimente de ordin tehnic din cinematografele mai vechi afectează considerabil calitatea sunetului, drept pentru care unele premiere oficiale din câteva orașe și mai multe proiecții ulterioare au eșuat lamentabil. 📷 Raluca Erdei ◘ http://komiti.media/

 

Darkest Hour (Ziua decisivă) – a masterpiece

Nominalizat la Oscar 2018 la șase categorii, Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal – Gary Oldman, Cea mai bună imagine, Cel mai bun machiaj, Cele mai bune costume, Cea mai bună scenografie, Darkest Hour spune povestea celui care a schimbat cursul istoriei în cel de-al doilea război mondial printr-o decizie spectaculoasă, Primul Lord al Amiralității, controversatul premier britanic Winston Churchill (jucat de Gary Oldman, într-o spectaculoasă transformare).

În Dunkirk al lui Christopher Nolan, am asistat cu toții la Operațiunea Dynamo, care a dus la salvarea a aproximativ 300.000 de soldații aliați încolțiți de armata nazistă pe plaja de la Dunkerque, însă nu și la complicatele decizii politice care s-au aflat în spatele ciudatului și controversatului raționament strategic de salvare.

În Darkest Hour vedem cum s-a ajuns la situația de evacuare și mai ales la ce se întâmplase, de fapt, în spatele ușilor închise, unde o decizie luată de un singur om ar fi putut duce la pierderea de mii de vieți omenești, a unei întregi armate. Sau nu.

Cu un debut aproape caricatural, personajul lui Oldman este demitizat, coborât de pe piedestal și foarte ușor de îndrăgit. Regizorul Joe Wright te aduce în fața unui spectacol mai amuzant decât pare la prima vedere.

Personal, am ales să nu mă concentrez atât de tare (nu suntem la cursul de istorie, nu-i așa?) asupra elementelor sofisticate de strategie militară și politică externă interbelică din Cabinetul de Război, ci să savurez, o dată în plus, o minunată colecție de replici memorabile, unele perfect autentice, altele ușor prelucrate și adaptate, dar care fac deliciul întregului film:

– ”Știi, nu am mers niciodată cu autobuzul. Nu am stat niciodată la coadă pentru pâine. Cred că pot fierbe un ou, dar numai pentru că am văzut cum se face”.

– ”Chiar și un ceas oprit are dreptate de două ori pe zi.”

(În dialog cu Regele, imediat după investire):
”- Cred că trebuie să ne întâlnim regulat. Cum ți se pare lunea la ora 4?
– Imposibil. La ora 4 trag un pui de somn.
– Este…permis?
– Nu este permis, dar este necesar. Lucrez târziu.”

”- Va trebui să îl întâlniți (pe Rege) doar o dată pe săptămână…
– Asta e ca și cum ai spune că trebuie să îți scoți dintele doar o dată pe săptămână”

 ”- Nu am nimic de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare”

 ”- Întrebați care e scopul nostru? Vă pot spune într-un singur cuvânt: Victorie. Victorie cu orice preț… Căci fără victorie nu poate exista supraviețuire.”

 ”- I-am biciuit.”

 ”- Refuz să văd în acest raid spectaculos al tancurilor Panzer o invazie reală. În lipsa unor unități de infanterie care să le susțină, sunt doar niște stegulețe înfipte pe o hartă”.

 ”- Delirează, delirează complet. E îndrăgostit de sunetul vocii sale. Are 100 de idei pe zi, din care 4 sunt bune, celelalte 96 sunt de-a dreptul periculoase… În această conjunctură critică pentru imperiu, avem un bețiv la volan”.

 ” – Se trezește cu scotch, o sticlă de șampanie la prânz, încă una la cină, brandy și porto până la ore târzii…nu l-aș lăsa să îmi împrumute bicicleta.”

 ”- Vrei să încetezi să mă întrerupi în timp ce te întrerup?” (preferata mea)

 și, firește, celebra replică ce a făcut istorie:

”We shall never surrender!”

Spre marele meu regret în ce privește Oscar-urile, nu sunt neapărat optimistă legat de șansele lui la Best Movie, în condițiile în care tendințele validării în spiritul politically correctness sunt mai mult decît evidente și avem încă cel puțin alte două nominalizări mult mai aproape de decizia finală relativ previzibilă. Însă i-aș da șanse majore la cel puțin doua statuete: pentru Cel mai bun actor lui Gary Oldman si Cel mai bun machiaj lui Kazuhiro Tsuji, care îl transformă pe Oldman într-un Churchill mai mult decât credibil și care s-a întrecut în mod spectaculos pe sine.

Cât de prost este cel mai prost film din istorie?

Povestea making-of-ului celui mai prost film din istoria cinematografiei, The Room” (2003) și catalogat de unii drept trăznaia absolută a sezonului în cinema, ”The Disaster Artist” se alege cu unul din Globurile de Aur 2018 (James Franco pentru cel mai bun actor într-un film comedie sau musical) și îl acoperă indirect – dar oficial – de glorie pe Tommy Wiseau, după cincisprezece ani de dizgrație și suplicii. Și pentru că nu ai cum să savurezi pe deplin ”The Disaster Artist” fără să fi văzut mai întâi ”The Room”, sfatul meu este să începi cu acesta din urmă. 

Cât de prost este, așadar, cel mai prost film din istorie?

Avem un tânăr bancher, pe Johnny, un personaj caraghios și excentric, de o candoare și stupizenie care te vor duce imediat cu gândul la Florence Foster Jenkins, pe care iubita Lisa îl înșală cu cel mai bun prieten, Mark, și care, trădat și devastat, se sinucide monologând shakespearian, trăgându-și un glonț în gură.

Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nu se face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? 

După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut. Cu origine etnică și vârstă incerte, plin de bani, excentric și ambițios, însă de o idioțenie monumentală, Tommy Wiseau se visează  actor tragedian și îl adoră pe Shakespeare. Complet lipsit de talent, joacă grotesc, neadecvat și strident și, respins de studiouri și producători, decide să își facă propriul film, să îl regizeze, să scrie singur scenariul și să fie protagonistul totodată. 

Din vanitate și ipocrită filantropie, îl cooptează în acest proiect și pe Greg (interpretul lui Mark, prietenul infidel  din ”The Room”) pe care îl va manipula,  îl va teroriza și îl va șantaja emoțional cu fiecare ocazie. Tiran și nesuferit, filmează după bunul plac; echipa nu îndrăznește să aibă obiecții nici în fața lipsei crase de talent a ”omului cu banii”, nici în fața mojiciei și nemerniciei lui. Filmarea este dusă la bun sfârșit, bugetul este epuizat și în seara premierei se va găsi în fața unei săli pline de oameni veseli și amuzați care nu îi vor huidui producția caraghioasă – așa cum el însuși se aștepta – ci, dimpotrivă, îl vor acoperi, generoși, de aplauze și ovații și, amuzați de genialitatea stupizeniei întregului film, îl vor băga irevocabil în istorie.

Așadar, printr-o ironie adorabilă a sorții, ”The Room” devine mai cunoscut și mai vizionat acum ca oricând (personal, mizez pe o creștere considerabilă a notei lui pe IMDb), iar Tommy Wiseau, cu Globul de Aur în mână, alături de James Franco, își vede visul împlinit, chiar dacă nu așa cum plănuise inițial. Până la urmă, nici Bela Lugosi nu a luat vreodată un Oscar pentru ”Dracula”, dar l-a luat Martin Landau, jucându-l pe Bela Lugosi in ”Ed Wood”, nu-i așa?