Arhive pe categorii: european

filme ale regizorilor europeni sau filmate în Europa

All about me (2018)

Pentru că am intrat în luna decembrie, cu zile tot mai scurte și reci, dacă tot e de stat în casă pe la gura sobei o să vă recomandăm mai multe filme: azi un foarte sensibil film nemțesc, despre un comediant contemporan despre care eu unul recunosc cu rușine că n-am auzit până acum. All About Me aka Der Junge muss an die frische Luft este un biopic după viața actorului, prezentatorului și comediantului cu origini olandeze Hans Peter (Hape) Kerkeling.

j1De ce cred că merită să-i acordați 100 de minute din viața dvs? Întâi, pentru că deşi a fost lansat în decembrie, a prins Top3 al celor mai vizionate filme din cinematografele germane în 2018. Apoi, fiindcă dincolo de scenariul clasic coming of age, scenele din copilăria durduliului dar talentatului Hans-Peter oferă ocazia unor fine observaţii asupra vieții locuitorilor din orașul Ruhr Recklinghausen (al 60-lea ca mărime în Germania), mai ales că familia se mută din partea rurală în nordul districtului.

Filmul regizat de Caroline Link (de asemenea, co-scenarist, premiată cu Oscar în 2013 pentru Nowhere in Africa) surprinde cu delicatețe rolul familiei extinse (bunici, mătuși, unchi, veri), caracterizată prin căldură și coeziune, exprimată la sărbătorile familiare și extravagante, în formarea tânărului comediant. Filmările au început pe 11 iulie 2017 şi au avut loc în Berlin, în zona Ruhr și în landul Bavaria.

j3

După cum v-aţi putut da seama până acum, avem de-a face cu un reuşit film de familie, pe parcursul căruia publicul o să râdă și o să plângă – o plajă de emoții în schimbare. Şi cumva în schimbarea aceasta constă subtilitatea şi mesajului final al peliculei, drama vieţii unui puşti care a încercat să-şi facă mama (Luise Heyer într-un rol de excepție) să râdă, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Aici marele merit este al tânărului actor Julius Weckauf, care se mișcă natural între comedie și durere.

În decembrie 2018, filmul a fost prezentat de kinofenster.de drept „filmul lunii”, iar juriul care l-a premiat notează că „Bucuria lui Kerkeling s-a născut dintr-o durere profundă, ceea ce aduce filmul foarte aproape de privitor. Caroline Link privește cu multă curtoazie și onestitate asupra acestei lumi mici-burgheze, ea păstrează cu o mână sigură echilibrul între tragi-comedie și sincerității. Folosește sunetul potrivit pentru fiecare situație sau sentiment, dovedind un curaj unic în cinematografia germană de gen”.

 

Succesiunea – seria a II-a

Inegal la prima serie, Succesiunea (despre care a punctat și Lucian aici) urmărește o disfuncțională familie americană, poate ultima implicată în mass-media clasică – după cum afirmă Logan Roy. Magnatul interpretat de Brian Cox controlează împreună cu cei patru copii ai săi unul dintre cele mai mari trusturi media și de divertisment din lume.

Dacă prima serie urmărește problemele apărute în familia Roy odată cu primele semne de boală ale tatălui, care nu și-a pregătit familia (nici psihologic, nici profesional) pentru retragerea sa şi încearcă să schiţeze în tuşe destul de grosiere câteva caractere, cea de-a doua urmăreşte un fir ceva mai coerent al poveştii – revenirea magnatului.

Abia acum Logan Roy pare decis să își pregătească succesiunea la conducerea companiei, după neconvingătoarele tatonări avute cu fii săi. Singurul rol ceva mai conturat este cel al fiului mai mic, Roman – pentru care Kieran Culkin este nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun actor secundar intr-o productie TV.

Nu ia nici un premiu, dar nominalizarea vine ca dovadă că rolul (și personajul) este ceva mai bine conturat decât cel al fratelui mai mare, Kendall, jucat de Jeremy Strong. Ca și la Game of Thrones sau alte seriale recente, regia e pasata dintr-o mână într-alta de la episod la episod, pentru a spori productivitatea și, probabil, creativitatea (alți oameni, alte idei).

Prima serie începe cu un episod pilot bun, regizat de Mark Mylod, după care scade în intensitate. În seria a II-a aceeași rețetă: bun primul episod, apoi regia o preia același Andrij Parekh care, spre deosebire de seria I face în cea de-a II-a un episod 2 excelent. Ca dovadă, în ierarhia Imdb, cele mai bine cotate episoade sunt Ep.10 (ultimul) din seria I, Ep.1 din seria II și Ep.2 din seria II.

Să mai notăm muzica semnată de Nicholas Bertell, și pe „creatorul” serialului, scenaristul Jesse Armstrong, cunoscut pentru Peep Show. Mâine apare și cel de-al treilea episod, de urmărit cu interes dacă se menține la același nivel, şi întrebarea: poți sacrifica 3-5-7 episoade dintr-un serial ca să conturezi (chiar şi inegal) nişte personaje, ca să laşi ce-i mai bun din story-line pe final? Altfel nu-mi explic cum această (iniţial) cam nereuşită satiră, care parcă picase într-o groapă după primul episod, cu burţi mari în povestire şi personaje neconvingătoare, devine dintr-o dată bună.

Un rol important în decizia continuării sau anulării unui serial ca Succession este dat de ratingul Nielsen. Din nefericire, ca mulţi dintre dvs, nici eu nu trăiesc într-o casă Nielsen, aşa că opinia mea nu e relevantă. Din fericire, HBO a decis să meargă mai departe cu seria a III-a 🙂 așa că o să ne putem bucura mai departe de acest serial. Și poate, cine știe, o să vedem și la noi unul despre familia Voiculescu – mie fața Varanului mi se pare că aduce așa, ca expresivitate, cu cea a lui Logan Roy.

 

The Tip of the Iceberg (2016)

În original La punta del iceberg, filmul spaniol este una din acele producții latine (spre deosebire, de exemplu, de La loi du marché) în care munca de tip corporatist este prezentată din interior, din perspectiva celor implicați, și nu de către excluși sau marginali.

Deși am stabilit că vorbim de diferite categorii, și producțiile latine se deosebesc, prin realismul lor, de cele nord-americane – care insistă mai degrabă pe aspectele motivaționale (precum inspiratul The Pursuit of Hapiness).

Revenind la categoria din care face parte Vârgul icebergului, regizat de David Cánovas, ar trebui să ne amintim de cei 12 oameni furioși ai lui Sidney Lumet sau de Metoda lui Marcelo Pineyro – ca să vorbim și de producții mai recente. Chiar dacă toată „acțiunea” se desfășoară în birouri (office rooms) nu este în nici un moment lipsită de suspans, intrigă sau imagini inspirate. Înapoia ușilor închise se duce o adevărată luptă, care devine intensă și te prinde.

Să încerc un sinopsis: filiala unei multinaționale spaniole e zguduită de un lanț de sinucideri – trei amploaiați se aruncă de la etaj, așa că „centrul” trimite o directoare, pe Sofia Cuevas, să conducă o investigație internă. Tipa descoperă niște chestii pe care managementul central ar prefera să le mușamalizeze: un mediu de lucru nesănătos și o conducere locală cel puțin patologică în ceea ce privește controlul.

Care sunt însă motivele care pot împinge o persoană să se sinucidă la locul de muncă? De când a devenit munca un privilegiu, și încă unul atât de complicat încât să te prindă în ițele sale? Și de când rolul individului a ajuns doar acela de rotiță într-un angrenaj care are un singur scop, iar acela în mod sigur nu este fericirea?

Investigația pare, la un moment dat, prea periculoasă pentru a putea fi vreodată finalizată. Filmul este unul școală, de folosit la orele de business în facultățile de Științe economice, sau la work-shopuri (seminarii) pentru a ilustra dinamica muncii și conflictele între șefi și angajați. Cu toate astea, nu e o peliculă didactică, bucurându-se de o regie de excepție și de un grup de actori carismatici.

Caleașca de aur – 1953

Această prezentare necesită JavaScript.

,,Caleașca de aur” este un film franco-italian realizat în 1953 de Jean Renoir,  fiul celebrului pictor impresionist Pierre-Auguste Renoir. Filmul face parte, alături celebrul film ,,French Cancan”  si de ,,Elena și bărbații”  din  trilogia  renoiriană consacrată lumii spectacolului, fiind considerat un film cheie în cinematografia regizorului francez. Adaptarea comediei într-un singur act ,, Le Carrosse du Saint-Sacrement ” de Prosper Mérimée  (,,Caleașca Sfântului Sacrament „) nu a fost deloc ușoară. Renoir transformă textul original pentru a deveni  un omagiu al Commediei dell `Arte , o reflecție asupra teatrului și a aparențelor .  Alegerea actriței  Anna Magnani a părut la vremea aceea destul de excentrică, pentru că vedeta italiană excelase în filme neo-realiste italiene, în special în roluri puternice de femeie din popor. Dar se pare că tocmai temperamentul ei vulcanic, capacitatea de a se transpune în roluri dificile au contribuit la savoarea acestei comedii sofisticate, frivole și pentru noi, aparent, desuete. Vom descifra la fiecare pas o filozofie despre rolurile din societate, despre manipulare , despre ,, Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Filmul care se voia mai mult social și politic devine  metafizic,  prezentând granițele imaginare,  mai mult, prăpastia , dintre lumea  marii nobilimii de la Curtea viceregelui sud-american, superficiale, îmbuibate, arogante și membri trupei de teatru itinerante; o frontieră între teatru și viață. Și unde încetează jocul și începe realitatea și mai ales de care parte se află fericirea? E o întrebare esențială pentru Renoir.  Soundtrack-ul filmului este  inspirat din   seria celor patru concerte de muzică barocă a lui Antonio Vivaldi  ,,Anotimpurile” 
Filmul este o premieră  exclusiv europeană în Technicolor, fără contribuție americană .

Full movie in english

Gomorra

Spre deosebire de Cosa Nostra (mafia siciliană apărută în mediul rural), Camorra este un fenomen urban. Acest tip de asociere criminală își are originile în orașul Napoli, la începuturile secolului al XIX-lea. Plecând din Napoli, Camorra s-a răspândit și în alte provincii din Campania, în special în Caserta, dar interesele ei economice legate de spălarea de bani murdari depășesc deja granițele Italiei.

Camorra a ajuns o organizație criminală nebuloasă cu circa 236 de clanuri și zeci de familii mai mult sau mai putin afiliate clanurilor, adesea rivale. Cifrele oficiale vorbesc despre 7.500 de inițiați, grupați în familii în cadrul cărora membrii feminini încep să dețină roluri din ce în ce mai importante în urma numeroaselor arestări și asasinate. Potrivit autorului celebrului roman „Gomorra”, Roberto Saviano, Camorra a asasinat din 1979 peste 3.600 de persoane.

După aceste cifre, Camorra a făcut mai multe victime decât oricare alta organizație, sau decât ETA si IRA reunite, ori mafia rusa, familiile albaneze, Brigăzile Rosii și toate atentatele comise în Italia în perioada „anilor de plumb `60-`80”. Locuitorii regiunilor Napoli și Caserta se confrunta zilnic cu violența, fiind siliți să se supună regulilor Camorrei. Altfel, sunt uciși fără milă, așa cum s-a întâmplat într-o localitate turistică din sudul Italiei, unde primarul ecologist a fost ucis în plină stradă.

Serialul prezintă din interior organizația mafiotă napolitană Camorra, din perspectiva lui Ciro, care la 30 de ani este mâna dreaptă a lui Pietro Savastano, nașul clanului. Când Don Pietro este ucis, rămâne un gol care trebuie umplut în lumea mafiotă din Napoli. Fiul lui, Genny, preia controlul, folosindu-se de ocazie ca să plătească neînțelegeri vechi. Epuizați din cauza războaielor și a presiunii puse de poliție, supraviețuitorii facțiunilor rămase fac pace.

Cum Avitabile mai stă în închisoare încă un an, Genny trebuie să conducă partea de nord a orașului Napoli (cartierele Scampia și Secondigliano). Ciro se răzbună, însă visele și familia îi sunt distruse. El se hotărăște să lase totul în urmă, pleacă în Bulgaria și începe să lucreze pentru cunoscutul traficant de droguri Valentin. Însă până la urmă Ciro e nevoit să se întoarcă iar în Napoli, unde leagă un parteneriat cu tânărul și ambițiosul Enzo Sangue Blu.

Sclipirea din ochii lui Ciro, care dispăruse la un moment dat, reapare. Cu ajutorul său, Enzo învață cum să fie un șef adevărat și să ia înapoi ce i se cuvine – zona istorică Forcella. Urmează o perioadă de schimbări drastice pentru toată lumea: tinerii care au început ca traficanți de droguri de pe stradă, acum își întind tentaculele dincolo de orașul Napoli și chiar de granițele Italiei.

Serialul este o bună (și probabil unică) șansă de a cunoaște cartierele celebrului oraș, fără de care eu unul, cel puțin, n-aș fi auzit niciodată de Forcella și n-aș fi realizat ce mult seamănă mafioții lor cu rromii noștri.