Lost in Translation (2003) – „Hai să nu ne mai întoarcem aici niciodată pentru că nu o să fie la fel de distractiv.”

Lost in Translation este cât se poate de departe de drama romantică cu care Hollywood-ul ne-a obișnuit. Debutează lent, fără evenimente deosebite, cu prea puține dialoguri, aș spune adecvat titlului filmului. Povestea este simplă. El este un actor spre sfârșitul carierei, nevoit să promoveze produse în care nu crede în țări de pe alte continente, departe de familie și complet nemulțumit de punctul în care a ajuns, ea este o tânără absolventă, nesigură de drumul pe care să îl aleagă, silită să își însoțească soțul neglijent prin locurile pe unde acesta are de muncă în rolul de fotograf al vedetelor. Prinși amândoi în același hotel din Tokyo, cei doi se întâlnesc întâmplător și decid să petreacă împreună timpul care oricum ar fi fost pierdut în activități banale.

Bob în sala de așteptare

Din start primul meu gând este că filmul nu ar fi funcționat la fel de bine dacă în rolurile principale nu i-am fi avut pe Bill Murray și Scarlett Johansson (la doar 19 ani!). Obișnuit cu Murray să joace personajul amuzant fără să arate că se straduiește prea mult, face același lucru și aici, în special în momentele solo ale personajului, în interacțiunile pe care este obligat să le aibă cu japonezii, evidențiind barierele lingvistice și culturale dintre el și mediul străin. Însă spre deosebire de alte filme, aici umorul este subtil, este jucat în aceeași măsură cu starea de neapartenență și disconfort, nelasându-ne să ne amuzăm pe deplin, fără a ne simți puțin vinovați.

Pe de cealaltă parte, Charlotte (personajul lui Scarlett) caută să se adapteze noii situații, face plimbări prin oraș și încearcă să absoarbă o parte din cultura locală, însă cu fiecare încercare își dă seama că nu are șanse prea mari de izbândă, și că în lipsa atenției soțului îi lipsește o ancoră care să o recomforteze cu privire la viitor, iar această ancoră o găsește în Bob (Murray), care deși pare să aibă toate elementele pentru a fi împlinit (situație financiară bună, carieră de succes, familie), descoperă că se simte la fel de pierdut într-un loc nefamiliar.

Charlotte ascultând o carte de auto-dezvoltare

Aș fi crezut că știu încotro se îndreaptă filmul pe parcurs ce se derula și, deși nu am fost departe de adevăr, cred că nu este atât de mult o poveste romantică, cum pare la prima vedere, cât o poveste despre descoperirea personală, despre momentele din viața fiecăruia (o petrecere, o călătorie cu trenul, o plimbare în parc) care îți dau un moment de răgaz să te gândești, să cântărești la rece anumite decizii și să faci altele pentru ceea ce crezi la momentul respectiv că are să îți ofere mai bun viitorul. Aș vrea să punctez în acest sens un dialog pe care îl au cei doi în două momente diferite, cu foarte puține discrepanțe: „(Charlotte) -Nu știu ce ar trebui să fac. (Bob) -Îți vei da seama. Am încredere în tine.”

Un lucru la care totuși nu mă așteptam este ca filmul să aibă un final deschis. Crezi că știi cum s-a terminat povestea, însă nu ai o decizie definitivă, ceea ce în opinia mea este de apreciat; am urmărit două persoane pierdute, trecând împreună prin mai multe evenimente, ca în final să nu știm sigur dacă se vor fi regăsit pe ei înșiși, ceea ce în fond este pur și simplu realitatea vieții.

The Platform (2020) – „Obvio!”

Pentru cei care au terminat deja La Casa de Papel, dar încă au apetit pentru cinema-ul iberic și nici nu se dau la o parte din fața unui film mai înfricoșător, nu de mult Netflix a lansat pe platforma lor un surprinzător thriller-horror spaniol cu un pregnant discurs social, și cu atât mai „de groază” în contextul actual de izolare.

Poster în limba engleză

Premisa lui El hoyo (The Platform în engleză) este una pe atât de simplă pe cât de efect. Într-o închisoare în care celulele sunt organizate vertical una deasupra celeilalte, fiecare celulă având doi ocupanți, singura metodă de a se hrăni este compusă dintr-o platformă cu mâncare ce coboară pe rând de la primul nivel la cel mai de jos. Dacă la primul nivel ea este plină, cu tot felul de mâncăruri, la nivelurile mai de jos ea va ajunge în cele din urmă goală, ca urmare a celor de deasupra care vor consuma mai mult de cât le este necesar pentru a supraviețui.

Filmul mi-a adus aminte pe deoparte de The Cube (în ce privește conceptul locației), iar pe de altă parte de Snowpiercer (în ce privește tematica filmului, dar și stilul în care este abordat subiectul). Este fără îndoială discutată tema diferențelor sociale, în principal aceea a bunăstării și cum este ea distribuită în societate. Cei de deasupra au parte de nemăsurat mai mult decât au nevoie, în timp ce cei de dedesubt ajung să nu mai aibă nimic, ca urmare a lăcomiei celor de sus, deși așa cum este confirmat în film, mâncarea distribuită este calculată să ajungă tuturor. În contextul filmului însă, spre deosebire de realitate, atitudinea celor de la nivelurile superioare este justificată, atâta timp cât petreceai o singură lună la un singur nivel, neștiind la care nivel te vei trezi luna următoare, astfel încât preferi să te bucuri de momentele petrecute „la înălțime”.

Filmul debutează brusc, fără o introducere în prealabil, direct în interiorul închisorii și urmărește povestea unui nou deținut, alături de care vom afla informațiile necesare odată cu el, majoritatea oferite de colegul său de celulă. Expozițiunea nu este deloc plictisitoare, fiind însoțită de replici amuzante și livrate corespunzător, uneori cu ajutorul unor flashback-uri de care eu unul m-aș fi lipsit. Nu l-aș cataloga neapărat ca un film horror propriu-zis, ci mai degrabă ca un thriller, dar nu lipsesc momentele tensionate și este presărat peste tot de elemente gore.

Privire spre nivelurile inferioare

Am fost surpins să aflu că este primul lung-metraj al regizorului, o realizare de excepție după părerea mea, nu doar datorită modului în care este abordat subiectul, sau al regiei actorilor (cei drept, puțini la număr), dar și al modului în care folosește elemente precum sunetul sau imaginea, în deosebi paleta cromatică, pentru a scoate în evidență sentimentele pe care vrea să le transmită privitorului în momente-cheie.

Mă bucură faptul că Netflix este dispus să investească în astfel de producții îndrăznețe, cu atât mai mult cu cât este o producție străină a unui regizor la debut. La fel de îmbucurător este faptul că și românii pot să aprecieze acest gen de film, fiindcă l-am văzut prezent în Top 10 Netflix câteva săptămâni consecutive, mai ales un film cu un atât de puternic mesaj politico-social de susținere și colaborare atât de necesar în contextul crizei pe care o traversăm.

 

 

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.

The Incredibles (2004) – „Am murit! Am murit! Am supraviețuit, dar am murit!”

Cu un an înaintea lui Batman Begins (2005) și cu patru ani înainte ca Iron Man (2008) să pornească Universul Marvel, studiourile Pixar spuneau prima lor poveste cu super-eroi bazată pe personaje originale. X-Men începuse deja o serie de filme și deși la momentul apariției The Incredibles a beneficiat de recenzii favorabile, inclusiv două nominalizări la premiile Oscar, nu a rămas în memoria colectivă atât cât ar fi meritat, astfel că a durat nu mai bine de 14 ani pentru o continuare ce va apărea și la noi anul acesta.

După ce guvernul decide să scoată acțiunile super-eroilor în afara legii aceștia sunt nevoiți să trăiască ascunși niște vieți normale cu care doar câțiva sunt mulțumiți, astfel că nu durează mult până când Bob Parr (fostul Mr. Incredible), acum un familist convins, este cooptat de o organizație secretă cu scopuri îndoielnice, cu promisiunea că va putea să își facă liniștit ”meseria” de super-erou; toate astea în timp ce încearcă să păstreze aparențele în fața familiei.

Ca majoritatea filmelor Pixar, de The Incredibles se pot bucura atât copiii cât și adulții. Pe fondul unei dispute super-erou/răufăcător, plină de momente amuzante și lupte ingenioase ce implică mai multe super-puteri, fimul reușește să spună o poveste despre familie, despre asumarea responsabilității și acceptarea momentelor dificile prin care viața te încearcă. Cu toate că scenariul nu aduce nimic nou, personajele ușor caricaturale și glumele deștepte sunt cele care dau savoare narațiunii.

The Incredibles e tot ceea ce ar fi putut fi filmele cu Fantastic Four. Oferă o perspectivă nouă despre ce înseamnă viața unei familii de super-eroi și cum trebuie să se descurce aceștia într-o lume din care nu fac parte și care nu îi acceptă așa cum sunt.

De la animație și până la sound design și interpretări vocale, filmul excelează la toate nivelele. Cu toate că are o vârstă respectabilă, multe animații din prezent s-ar chinui să țină pasul cu nivelul de detaliu pe care îl regăsim aici, filmul putând să rivalizeze ușor cu ultimele apariții în cinema. Și în curând va avea și ocazia. Incredibles 2 are lansarea în cinema pe 27 iulie, iar dacă nu ați apucat încă să vă familiarizați cu seria acesta este cel mai bun moment.

 

 

 

Avengers: Infinity War (2018) – „Sper că o să-și amintească de tine”

Zece ani, 3 faze, și 18 filme au trecut de la premiera lui Iron Man (2008) și lansarea Universului Marvel. Acum studiourile Marvel ne prezintă prima instanță din evenimentul ce va urmări două filme pe parcursul unui an, menite să schimbe definitiv direcția filmelor viitoare, Avengers: Infinity War.

Un film ce se anunța sosind încă din scena de după finalul lui Avengers (2012) în care Thanos își face apariția pentru prima dată pe marele ecran, un cunoscut antagonist din benzile desenate. Cu toate că Thanos a mai fost prezent în scurte scene pe parcurs, putem spune că Infinity War este într-adevăr povestea lui, iar cu o interpretare (motion-capture) capabilă din partea lui Josh Brolin, un design vizual veridic și impunător și o motivație credibilă, frații Russo reușesc să creeze probabil cel mai bun villain din filmele Marvel.

Cu un număr exagerat de mare de personaje avem parte de ciocniri interesante, preferatele mele fiind Iron Man cu Doctor Strange (sau cei doi Sherlock Holmes, nu numai pentru că amândoi au interpretat personajul, dar rolurile lor seamănă și aici) și Thor cu Rocket Racoon („sweet rabbit” e cea mai amuzantă replică din film). La o așa prezență numeroasă, scenariul alege varianta evidentă de a grupa personajele și fiecare grup va avea propria misiune, cu scopul final de a-l opri pe Thanos să strangă toate Pietrele Infinitului, necesare pentru scopul său, de a anihila jumătate din ființele vii din Univers. Deși părea greu de crezut, niciuna dintre aceste aventuri separate nu plictisesc și există sentimentul de coeziune între firele narative, culminând cu un final mai mult decât satisfăcător.

Dacă în mod normal susțin că filmele din seriile cu super-eroi ar trebui să poată fi văzute și de un public neavizat, nu e și cazul lui Infinity War, el bazându-se puternic pe cunoașterea personajelor și mitologiei setate anterior. Dupa 10 ani de filme, Universul Marvel se aseamănă mai mult cu un serial decât cu o serie de filme, iar Infinity War ar putea fi finalul primului sezon.

Aflați la cârma unui film Marvel pentru a treia oară, frații Joe și Anthony Russo fac dovada unei înțelegeri în amănunt a personajelor și a direcției pe care este nevoie să o urmeze, se folosesc de capacitățile individuale ale fiecăruia pentru a-i scoate în evidență în cadrul grupului și reușesc să le ofere măcar un moment, toate astea în timp ce spun cea mai importantă poveste de până acum, în nici 2 ore și jumătate.

Sacrificiul reprezintă tema de bază a filmului, ceea ce cu toții încearcă să evite, dar pe măsură ce evenimentele se precipită devine tot mai evident că nu poate fi evitat. Miza este uriașă, iar inamicul mai puternic decât tot ce au întâlnit eroii până acum. Am spus că filmul este povestea lui Thanos, atât de mult încât el se transformă în protagonist, fiind de fapt primul film Marvel văzut prin ochii villain-ului, o alegere curioasă, un risc imens pentru un film cu așa așteptări, dar cu o răsplată pe măsură.

Infinity War și Avengers 4 (cu lansarea în mai 2019) spun o poveste legată și cea care va urma să decidă viitorul componenței echipei Avengers. Momentan este anunțată cu certitudine doar o continuare pentru Spider-Man: Homecoming, deci ne putem aștepta ca Spider-Man să revină și după filmul anului viitor, însă pentru ceilalți nimic nu este sigur. Un lucru este cert, dacă Avengers 4 se va ridica la nivelul lui Infinity War vom avea parte de o încununare ca la carte pentru acest deceniu de filme „super”.