Toate articolele de floridincalimara

Nocturnal Animals

Nocturnal Animals e un film care surprinde prin poveste și felul în care e spusă, prin mulțimea de simboluri, prin simțul estetic și prin atmosferă care are ceva întunecat, ciudat și artistic în același timp.

Pe scurt, Edward este un scriitor care a fost căsătorit cu Susan, însă relația lor nu a fot atât de bine închegată întrucât soția sa l-a părăsit pentru un bărbat mai arătos.

Peste câțiva ani de la despărțirea lor, Susan primește de la Edward un colet în care se află scrierea sa, Nocturnal Animals, o poveste dureroasă și brutală: ciocnirea, noaptea, de un automobil în care erau câțiva bărbați puși pe ceartă duce la tragedia pentru Edward, soția și fiica sa. Deși fictivă, această poveste este, de fapt, metafora iubirii dintre Edward și Susan cu toate neajunsurile ei: contestarea meseriei de scriitor de către Susan și trădarea acesteia. Toate acestea îi provoacă suferință lui Edward care s-a arătat mereu sensibil și a fost considerat drept o persoană slabă de către fosta soție.

Scrierea lui Edward este un simbol al răzbunării, acesta dorind să-i provoace Susanei, la rândul său, sentimentul de culpabilitate, de remușcare, iar de cealaltă parte, ni se arată Susan care este, într-adevăr, puternic ancorată în trecut, insomniacă și neîmplinită în dragoste, neputând să guste din fericire.

Un film tulburător, care mi-a captat atenția până în ultima secundă.

În regia lui Tom Ford, Nocturnal Animals are în distribuție actori ca Amy Adams (Susan), Jake Gyllenhaal (Edward) în roluri principale și care se încadrează perfect în această dramă îmbinată cu elemente de thriller.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

 

Gifted Hands: The Ben Carson Story (2009)

Gifted Hands: The Ben Carson Story este un film regizat de Thomas Carter și care prezintă biografia neurochirurgului Ben Carson, personaj interpretat cu mult talent de Cuba Gooding Jr. Din distribuție mai fac parte Kimnerly Elise (Sonya Carson, mama lui Ben), Aunjanue Ellis (Candy, soția lui Ben).

Încă de când era copil, crește fără tată, într-o casă modestă, iar mama sa este cea care îi inspiră puterea, dorința de a face lucrurile cât mai bine, fără a se plânge de inconvenientele din viața sa. Credința, educația, dar și iubirea sunt punctele de bază care îl vor ajuta să fie un om și o personalitate de elită.

Trecând de anii copilăriei, îl vedem pe Ben la Universitatea Yale, unde se confruntă cu dificultatea de a învăța cursurile, temându-se în același timp că își va pierde bursa. Iubita sa Candy care ulterior îi va deveni soție este cea care îl va ajuta să treacă peste impedimente. Este cea care îi va fi alături în zilele proaste, atunci când este tratat cu superioritate la spitalul unde lucrează, este cea alături de care va trăi drama vieții sale.

Totodată, filmul ni-l arată pe Ben și abilitățile sale excelente: efectuează o operație complicată de hemisferectomie, separă doi gemeni siamezi, toate acestea cu o pasiune și o dăruire de admirat. Mai mult decât atât, își realizează meseria cu mult suflet, fiind mereu dirijat de ideea că nimic nu se poate face fără credință, rugăciune și de convingerea că orice creier este un miracol.

Prin eforturile proprii, prin credință se poate ajunge la excelență. Este o concluzie și o învățătură pe care filmul o transmite. Un film care inspiră și care te face să îți dorești să fii cât mai bun în ceea ce faci.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

L’ombre des femmes (2015)

L’ombre des femmes este un film în regia lui Philippe Garel (cunoscut pentru Les amants réguliers-2005, Le vent de la nuit-1999, Liberté, la nuit-1984) și care are în distribuție actori ca Stanislas Merhar (Pierre), Clotilde Coureau (Manon), Lena Paugam (Elisabeth). Filmul a fost prezentat în 2015 la Festivalul de la Cannes, în deschiderea Quinzaine des Réalisateurs.

Filmul înfățișează povestea lui Pierre, un realizator de filme documentare și Manon, soția sa care îl ajută să filmeze. Pierre o cunoaște pe Elisabeth, o stagiară care îi devine amantă în scurt timp după întâlnirea lor. Elisabeth descoperă că la rândul ei, Manon are un amant.

mv5bmjixoty4mdqzml5bml5banbnxkftztgwntiwmta2nte-_v1_sy1000_cr0014881000_al_

Este un subiect oarecum banal, însă este prezentat într-un mod poetic de către regizor. Pe parcursul filmului, este un narator care redă sentimentele personajelor, niște sentimente furtunoase atunci când vine vorba de trădări din partea celor două personaje.

mv5bmtgwmdc5mjyxm15bml5banbnxkftztgwodiwmta2nte-_v1_sy1000_cr0015021000_al_

Este o dramă care prezintă crizele unui cuplu și care arată până în ce punct se poate ajunge atunci când iubirea este înlocuită de nevoia de a fi alături de o altă persoană, atunci când egoismul și ipocrizia domină într-o relație. Care sunt motivele trădării în dragoste: o dorință trupească sau mai degrabă necesitatea de a fi observat, înțeles, apreciat de celălalt? Mai pot oamenii iubi la fel după o astfel de trădare? Cum este percepută femeia pe de o parte atunci când înșeală și cum este perceput bărbatul atunci când face acest lucru în societatea de astăzi?

Sunt câteva teme de reflecție pe care Garel le propune într-un film alb-negru, artistic, cu dialoguri naturale, cu o poveste ușor de urmărit și interesantă.

Sursă imagini: http://www.imdb.com/

I, Daniel Blake (2016)

I, Daniel Blake (2016) este o dramă în regia lui Ken Loach. Britanicul anunțase că Jimmy’s Hall va fi ultimul său film și totuși a recidivat, această ultimă realizare a sa bucurându-se de succes la Cannes, unde câștigă Palme d’Or-ul. Din distribuție fac parte actrițele Hayley Squires (Katie) și Sharon Percy (Sheila).

Protagonistul Daniel Blake (Dave Johns) este un bătrân care suferă de o boală la inimă, lucru ce nu-i mai permite să muncească. Pornind de la acest fapt, filmul denunță sistemul britanic de ajutor social: completarea unui chestionar rigid (în funcție de care o persoană poate sau nu să fie considerată aptă de muncă), care nu ține cont de recomandarea medicului – lucru care i se întâmplă protagonistului – așteptarea infinită a unei decizii în cazul cererii unui recurs, șamd.

Toate acestea îl poartă pe Blake într-un du-te vino continuu de la o întreprindere la alta: i se spune că pentru a continua să ia ajutorul de șomaj, trebuie să facă dovada căutării unui loc de muncă și în ciuda faptului că medicul i-a recomandat să nu mai lucreze din cauza problemelor mari de sănătate, Blake nu are de ales.

Unele scene în aparență comice (cum este cea în care Blake utilizează pentru prima dată calculatorul, fiind stângaci dar neavând altă soluție, cererea de contestare a deciziei care atestă că e apt de muncă trebuind să fie aplicată online), lasă un gust amar: nevoile persoanei nu mai sunt ascultate, oamenii ajungând să fie tratați ca niște cifre sau rânduri din lista de așteptare a unui ajutor social.

Sunt și scene care emoționează: Blake protestează împotriva absurdului situației, scriind pe pereții instituției de ajutor social că așteptarea unui răspuns din partea lor în cazul contestării deciziei lor cum că ar fi apt de muncă îl va face să moară de foame, lucru care strânge câțiva admiratori de pe stradă care îl aclamă sau râd, nefiind implicați direct în situația tragică.

Într-o altă scenă el merge la instituția de monitorizare a șomerilor și-i spune funcționarei un adevăr crud: în spatele ecusonului prietenos, nu este tratat decât ca un individ ce trebuie să aplice pentru locuri de muncă inexistente (similar cu La loi du marché), doar pentru a fi strivit și umilit de sistem – și în cele din urmă pentru a fi șters din dosarele lor.

Filmul are un puternic caracter realist, cu adevăruri care sfâșie, iar la finalul filmului (care a rulat în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Iași), am văzut chiar oameni care lăcrimau. Chiar am rămas cu un sentiment de tristețe și de revoltă, m-a făcut să-mi pun întrebări legate de starea umanității, de importanța pe care i se dă unui om, indiferent de statutul său în societate.

Julieta (2016) – un film despre tăcere

În regia lui Pedro Almodovar cunoscut pentru filme ca La piel que habito (2011), Los abrazos rotos (2009), Volver (2006), Todo sobre mi madre (1999), anul acesta regizorul spaniol ne poartă către o poveste înduioșătoare, povestită în același stil al său, prin imagini sensibile și intense, Julieta. De data aceasta, intriga, căutarea unei fiice de către mama sa, este inspirată din cărțile scriitoarei Alice Munro: Destino, Pronto și Silencio.

Julieta este un film care poate fi încadrat cu ușurință ca dramă și care a fost selectat anul acesta în competiția de la Festivalul Cannes și îi are ca actori principali pe Emma Suárez (Julieta), Daniel Grao (Xoan), Adriana Ugarte (Julieta, tânără).

Filmul ne arată într-un mod sensibil povestea dureroasă a Julietei care nu și-a mai văzut fata, Antia, de 12 ani care plecase în adolescență. La început, Julieta o întâlnește pe stradă pe Beatriz, prietena din copilărie a fiicei sale care îi dezvăluie că Antia s-a căsătorit și că are deja trei copii. De la această regăsire, Julieta retrăiește trecutul și fiind chiar pe punctul de a pleca în Portugalia împreună cu partenerul său, gândul la fiica sa o face să renunțe la această idee și  să rememoreze ceea ce s-a întâmplat până atunci: sinuciderea unui bărbat cu care refuzase să vorbească în tren, tren în care l-a cunoscut pe Xoan la 25 de ani și care devine soțul său și tatăl Antiei, viața lor fericită alături de fiica acestora, pasiunea pentru pescuit a lui Xoan și apoi a Antiei, înnecul lui Xoan în timpul unei furtuni după dezvăluirea unui secret soției sale, depresia Julietei și în final, dispariția Antiei.

Toate aceste momente sunt presărate de emoție pe care o resimțim de-a lungul întregului film: identificăm tema iubirii, iar mie cel mai mult mi-a atras atenția scena în care Julieta trebuie să-și recunoască soțul după moartea acestuia și îi vede tatuajul cu inițialele numelui său și al fiicei sale înscrise într-o inimă. După o dispariție fizică, rămâne deci în picioare iubirea unui om, o iubire pierdută care o devastează pe Julieta și o face să se adâncească într-o depresie din care salvarea este Antia și o iubire care o marchează și pe Antia, copila care își păstrează o aparentă tărie care se va transforma în cele din urmă în fugă, vină și căutare a unui drum departe de trecut și de apropiați, un drum pe care ea îl numește spiritual.

O altă temă care apare în film este absența iar o scenă care ilustrează bine aceasta este cea în care după plecarea Antiei, în fața Julietei apar personaje ca bărbatul din tren care s-a sinucis, Xoan și Antia. Destinul Julietei este așadar legat de plecarea unor oameni din viața ei după care suferă, o absență care îi erodează sufletul și asta este arătat cel mai bine în scenele care se succed an după an de ziua Antiei în care mama sa o așteaptă cu un tort pe masă pe care de repetate ori îl aruncă la gunoi. Julieta nu acceptă de fapt această absență nici când decide să arunce amintirile legate de fiica sa și vedem cum Antia este tot mai prezentă în sufletul mamei care își dorește să o găsească, care o caută aflând totodată că știe atât de puține lucruri despre fiica sa. Viața Julietei pare un fel de somn adânc, nefiind resimțită ca atare fără fiica sa.

Filmul mi-a plăcut fiindcă sub aparența unei intrigi simple, arată de fapt trăirile complexe ale unor personaje: tăcerea ce învăluie personajele care poate spune atât de multe și în același timp care poate aduce multă durere, o tăcere a fiicei care nu are o voce de-a lungul poveștii și o tăcere, o ascundere a sentimentelor Julietei care nu împărtășește cu ceilalți ceea ce o macină ci suferă în tăcere, desprinderea de familie, de trecut îndepărtarea cu scopul croirii unui drum spiritual care de asemenea, produce suferința personajelor: în ce măsură poți lăsa trecutul în urmă spre a începe o altă viață? Chiar poți face asta? Tododată, sentimentul de vină retrăit de personaje este pronunțat: vina Julietei de a-i reproșa soțului că a înșelat-o, discuție care l-a făcut pe acesta să meargă pe mare, vină transmisă fiicei care consideră că nu ar fi trebuit să meargă în tabără în momentul morții tatălui său.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, iar Almodovar e totodată unul din regizorii mei preferați pentru stilul lui, iar în această poveste regăsim motive și teme recurente: universul feminin, tăcerea, culorile intense, emoția. M-au impresionat locurile în care s-a filmat, absolut superbe: casa lui Xoan care atrage prin vederea la mare și care se potrivește tare bine cu decorul: faianța albastră, vasele din ceramică și celelalte lucruri colorate, casa mamei Julietei, o casă perfectă pentru deconectare, de-a lungul căreia sunt flori de culori intense, străzile cochete din Madrid laolaltă cu apartamentele spațioase și decorate cu bun gust, casa din Pirinei înconjurată de natură și în fine, îmbrăcămintea personajelor care e la granița dintre decent și țipător, toate ne duc cu gândul la mult simț artistic, nimic din ceea ce este vizual nu este ignorat și totul parcă se desfășoară în fața noastră ca un poem care înduioșează.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/