Un SF care te pune pe gânduri, despre un gen de societate distopică spre care se poate îndrepta transumanismul. Filmul german regizat de Boris Kunz debutează într-o reclamă paradisiacă (Visezi la o viață mai bună, una pe care nu ți-o permiți?), după care „acțiunea” se mută într-un viitor apropiat, când o tehnologie extractivă permite transferul unui lichid vital esențial, tradus în timp de viață, de la o persoană la alta.
Povestea se învârte în jurul lui Max, un angajat al AEON, compania de biotehnologie responsabilă pentru dezvoltarea revoluționarei metode de transfer de viață. Cum ar fi, dacă ar fi posibil, noi cum am proceda? Am vinde, am cumpăra, în ce direcție ne-am îndrepta, și cum ar reacționa restul lumii? Ispita e mare, problemele la fel, iar reclama e atât de bine facută încat te face să nu mai poți gândi limpede.
La câte zile din viața ta ai renunța pentru bani (și, implicit, la câte zile renunți deja)? Dacă, în viitorul apropiat, ar apărea o astfel de metodă de a transfera ani de viață de la o persoană la alta, s-ar schimba lumea pentru totdeauna? În mod sigur, ar transforma noua companie de biotehnologie (abia înființata AEON din film) într-un conglomerat cu o cifră de afaceri de miliarde de dolari.
Max (Kostja Ullmann) și Elena duc o viață aproape perfectă. Dar, atunci când cuplul se trezește deodată cu o cerere de despăgubire pe care nu o poate onora, totul se schimbă într-o clipă. Pentru a plăti datoria, Elena (Marlene Tanzcik) se vede nevoită să doneze nu mai puțin de 40 de ani din propria viață. Rămași fără un viitor împreună, cei doi se trezesc în fața ruinei vieții pe care o visaseră, și reacționează imprevizibil.
Îmbinând emoțiile futuriste cu ororile corporatiste, producția germană depășește așteptările cinefilului uzual de Netflix. De la o premiză simplă, Paradise ajunge departe, chiar departe de un film de serie B – având efecte CGI impresionante, o cinematografie captivantă și un design sonor excelent. De văzut!
Filme care merită văzute 