Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

A Rainy Day in New York

Un New York cald, ploios dar nostalgic, recreat de Woody Allen. Cred că e singurul său film care mi-a plăcut cu adevărat, celelalte m-au sedus doar cu vorbăria inteligentă, dar …A Rainy Day mai și transmite ceva, e un sentiment acolo.

Por H o por B (serial, 2020)

Pandemia și infodemia au dezvăluit, pentru mine, o adevărată penurie de filme. Noroc cu  serialul spaniol propus de HBO, sub titlul în traducere românească Ori așa, ori așa, rezultatul fiind o reușită comedie costumbristă: Por H o por B.

Costumbrismul este un curent artistic spaniol, care a început să se manifeste cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele sale caracteristice scene de viață și moravuri (din cuvântul spaniol „costumbre”, care înseamnă „obicei”, „morav”).

Diferența dintre costumbrism și realism este că intenția costumbriștilor este doar cea de a descrie realitatea, fără a urmări o critică socială. Gata și paranteza, revin la serial: H și B sunt inițialele a două (foste) prietene din Parla, din zona peri-urbană a Madridului. Hache și Belén se reîntâlnesc, după ce nu s-au mai văzut de mulți ani, motivul separării lor fiind, desigur, bărbații.

Acțiunea are loc în Malasaña, cartierul hipster din Madrid, unde cele două încearcă să supraviețuiască într-o societate cam hip într-o primă fază, şi care pare că le cam depăşeşte, dar în final nu se dovedeşte cu mult diferită de felul lor simpluţ de a fi. Filmul îşi propune să arate ciocnirea între stilul de viaţa tradiţional al ţărăşenilor (ţăranii veniţi la oraş) şi cel al hipsterilor înfioraţi de vibe-urile marilor oraşe.

Ies la iveală situaţii suprarealiste, chiar funny. După ce aduc cu ele o capră de la periferie, cele două prietene, Hache și Belén, ajung pe coperta Metropolitan şi devin mascotele cartierului. Episod cu episod problemele lor escaladează şi în final ajung să-şi găsească dacă nu (chiar amândouă) vocaţia, măcar locul în cartierul hipster.

De neratat, disponibil pe HBOgo, aici: https://hbogo.ro/seriale/ori-asa-ori-asa

 

 

Young Adult (2011)

Un film ce are ca protagonistă pe Charlize Theron în rolul lui Mavis Gary,  o autoare de romane de ficțiune pe care nu le-am înţeles niciodată, pentru că pe vremea mea nu existau sau, dacă putem identifica rădăcini, ele aveau nume mari precum Le grand meaulnes sau The Catcher in the Rye.

Dacă Young Adult e acum un gen, nu doar literar, ci şi cinematografic, asta se datorează unor autori precum Mavis, care se întoarce în orășelul natal din Minnesota ca să reia o relaţie întreruptă. Această mini-dramă adolescentină camuflată într-o comedie amăruie aminteşte de o perioadă a vieţii pe care cei mai mulţi o depăşesc, pentru ca s-o uite mai târziu.

Cu excepţia celor marcaţi de răutăţile perioadei, şi care nu reuşesc să depășească cu adevărat acea fază din viața lor, precum protagonista. Ipocrizia acestui gen de literatură naivă iese la iveală prin contrastul dintre rândurile autoarei, grăbită de editor să predea ultimul capitol din serie, și realitatea vieții personale.

Dacă mai (re)cunoști  persoane blocate psihic în adolescență, filmul ți se va părea bun, altfel povestea nu e nici spectaculoasă, nici cu happy-end. Jocul fragilei Charlize Theron  salvează un film altfel greu de încadrat în gen, firav precum poveștile pentru tineri. Actrița este motivul pentru care acesta nu e doar un alt film marca Reitman, precum Juno, sau Up in the Air. Celălalt personaj care salvează povestea este Matt Freehauf, interpretat de comediantul Patton Oswalt., deși Matt și Mavis nu și-au vorbit în liceu.

Prin contrastul între Mavis şi Beth (Elizabeth Reaser) pelicula oferă şi prilej de reflecţie apropo de fericirea în oraşe mici vs cea din metropole, unde locuitorii primelor reuşesc să evadeze şi să-şi piardă urma. Marele oraş devine păstrătorul amintirii blurate a „reginei balului cea psihopată” despre un trecut căruia, altfel, nu prea ar fi avut de ce să-i păstreze amintiri prea grozave.

Deși apare drept comedie, gen pentru care protagonista a fost nominalizată la Globurile de aur, filmul este mai precis o parodie a literaturii (și filmelor) pentru adolescenţi, o prezentare a degradării ce poate avea loc. Dacă în mod normal, poveștile de acest gen sunt de tip coming of age, scopul fiind de a revela maturizarea personajului, aici avem, cel puțin în viața reală a lui Mavis, o istorie inversă, a infantilizării.

La Belle Époque (2019)

Comedia romantică franţuzească Cei mai frumoşi ani, regizată de Nicolas Bedos şi prezentată anul trecut la Cannes în afara concursului, propune o distribuţie de excepţie: Daniel Auteuil, Guillaume Canet, Doria Tillier, Fanny Ardant şi Pierre Arditi. Nu degeaba a luat două premii Cesar, fiind nominalizată la mai multe secțiuni…

b1Subiectul, puțin ciudățel la început, suscită pe parcurs o serie de întrebări, cel puțin interesante. Ceea ce debutează ca o dramă de familie devine, grație abordării moderne, o capodoperă cu iz de film clasic. Puțin spoiler: protagonistul Victor (excelent în rol Daniel Auteuil) este un desenator ajuns, la vârsta a treia, în dizgrația nevestei, care are și un amant.

În acest context Antoine, un om de afaceri (jucat de Guillaume Canet – om de teatru și TV care a cunoscut succesul și în cinematografie) îi oferă ca promoție un nou tip de atracție: amestecând artefacte teatrale și reconstrucție istorică, compania sa oferă clienților posibilitatea să retrăiască un moment, la alegere. Victor decide să revină în cea mai frumoasă perioadă din viața sa: anii `70. Nostalgia este un domeniu care bubuie, comentează un personaj apropo de afacerea „Les Voyageurs du Temps”.

b2Mai precis, Victor alege ziua și locul în care, cu 40 de ani în urmă, și-a cunoscut marea iubire. Revin la întrebările pe care le suscită contextul: reconstrucția istorică propusă de compania fictivă (deocamdată) din film nu este similară, de exemplu, cu parcul de distracții din Westworld, care propune o soluție high-tech futuristă, bazată pe androizi. În viitorul apropiat însă, firmele de acest gen se vor lovi în primul rând de problema decorurilor. Și chiar dacă protagoniștii, asemenea lui Victor din film, vor da dovadă de bunăvoință, ei rămân încă, în acest stadiu al afacerii, conștienți de reconstrucția făcută pentru ei, desfăcând din mers câte un tapet sau ridicând privirea la instalația de iluminat.

Plonjeul în realitatea virtuală este unul susținut mai mult de imaginația clientului, decât de tehnologie, iar întrebarea care se pune la orice film plasat cu mulți ani înapoi, în trecut, este în ce măsură consistența unei epoci este dată de acuratețea decorurilor, sau de retrăirea în sine (cu experiența adusă de vârstă), a unor momente de mult apuse? De apreciat umorul cu care filmul speculează reconstrucția, prin întrebările protagonistului:

Scuzați-mă, dvs sunteți real, sau tot un actor?

Interesant că şi în viaţa reală Nicolas Bedos și frumoasa Doria Tillier erau, cel puţin până la apariţia acestui film, un cuplu (autorul şi muza sa). Ei au jucat împreună în filmul «Monsieur et Madame Adelman», ieşit pe marile ecrane în 2017, şi care le-a adus fiecăruia câte o nominalizare la premiile César: pentru cea mai bună actriţă, iar pentru realizator cel mai bun film. Chiar dacă s-au despărțit ulterior, la montaj, ei au participat împreună la promovarea ultimului lor film, aplaudat călduros la Cannes în 2019.

Sex Education (serial TV)

Serialul ăsta e dovada că orășelul britanic are în continuare multe de oferit. Dacă nu crime, ca altădată în Midsomer, asta nu înseamnă că e lipsit cu desăvârșire de probleme. Nici orașul nici liceul nu sunt măcar numite, tinerii trec cu bicicletele printr-o pădure ca să ajungă la școală, când nu iau busul, dar e clar că nivelul de trai este unul peste marile orașe de la noi.

Dincolo de aspectele astea sociologice, e amuzant s-o vezi pe fosta agentă Dana Scully (Gillian Anderson) ca Jean, o mamă singură, și în același timp sex-therapist.  Chiar fără alte gaguri, doar această găselniță a distribuție ar ajunge să te distreze la maxim, să te facă s-o iei ca pe o evoluție… iar serialul să se învârtă în jurul acestui subiect.

Jean are un fiu adolescent, cu probleme specifice vârstei, iar de aici încolo orice este posibil. Marele merit al serialului britanic este că, spre deosebire de cele americane pe subiecte similare, reușește să gliseze subtil de la comedia picantă, char ireverențioasă, la un adevărat îndrumar al problemelor adolescenţei. Însoțindu-l pe Otis (Asa Butterfield) ajungi să apreciezi mesajul serios al serialului: oricare ţi-ar fi problemele, a vorbi cu cineva despre poate fi primul pas spre rezolvare.

Acest serial a fost una din plăcutele surprize din 2019 iar motivul pentru care scriu despre el acum este că tocmai (vineri) a apărut seria a II, opt episoade aruncate unul după altul pe Netflix. Avantajul aceste platforme e că ai mai multe conturi, și vezi la ce se uită copiii tăi. Iar din această postură, am fost ușor deranjat de tenta tot mai puternică de corectitudine politică din seria a II-a.

Una peste alta, serialul este bun, iar senzația mea este că înlocuiește cu succes orele de educație sexuală, care lipsesc și din programa britanică (sau sunt predate, ca în film, de către amatori), darămite din cea de secol XIX din școala românească. Dar așa cum bine arată serialul, dintr-o eroare, orele de educație sexuală nu înseamnă să spui sau să arăți absolut totul despre sex, ci să-i faci pe adolescenți să se deschidă spre adevăratele probleme sentimentale.

Așa că, dacă le faceți copiiilor dvs / adolescenți abonament la Netflix, s-ar putea să aflați de unde îți iau ei educația sexuală, în lipsa discuțiilor deschise cu părinții / profesorii / colegii. Oricum, pare ceva mai ok decât Fluturii din stomacul Irinei Binder.