Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

The Bubble (2022)

O comedie aparent ușurică ce rulează în aceste zile pe Netflix – că la cinema nu mai merge aproape nimeni.  Un grup de actori (buni, majoritatea) încearcă să termine un lungmetraj (un blockbuster oarecare dintr-o serie pentru proști, o franciză despre dinozauri zburători) în timp ce sunt carantinați într-un hotel.

Bula este pandemia, de care profită doar patronii și angajații hotelului în care este blocată echipa de filmare, în timp ce ăștia sunt tracasați, apoi supravegheați și în final chiar împușcați din motive aberante ce țin de „propria” lor siguranță. Este și un pic de autoironie aici, fiindcă grupul de actori e blocat într-o locație de filmare închisă din Anglia pentru a filma cea de-a șasea ediție a unei francize de succes tocmai pentru Netflix.

Comedia americană despre englezi este regizată de Judd Apatow, după un scenariu de Apatow și Pam Brady și are o distribuție care îi include pe actorii Karen Gillan, Iris Apatow, Fred Armisen, Maria Bakalova, David Duchovny, Keegan-Michael Key, Leslie Mann, Kate McKinnon, Pedro Pascal și Peter Serafinowicz. Un film bunicel, de duminică, dacă vreți să vă amintiți ce proști eram în pandemie. Urmăriți mai jos trailerul oficial:

Servant of the People

Cum toată lumea vrea să profite de popularitatea președintelui Zelenski (inclusiv Emmanuel Macron, detalii aici), era de așteptat ca și Netflix să reia serialul cu (acum pe bune) președintele Ucrainei. Am urmărit pe repede-nainte primele 4 episoade. Poate și datorită scenei demne de Kusturica din final, primul este reușit, dar următoarele trei nu se mai ridică la acest nivel.

O comedie agreabilă chiar dacă știi în fiecare moment ce se va-ntâmpla și doar uneori bufnești în râs. Culmea, mai degrabă exagerările maxime sau momentele duse la extrem (precum cel din finalul primului episod) reușesc să trezească interesul spectatorului și să se apropie de zona artistică a filmului, restul scenelor rămân simple gag-uri. 

Totuși, o producție deloc inutilă, care și-a atins scopul în cele din urmă, spre deosebire de alte porcării pseudo-politice turnate la noi, cu marele merit că a făcut un întreg popor să viseze. Luați de-aici, Puiu și Mungiu, îmi venea să zic! Dar mi-e că singurul care-o să prinde ideea ar fi Tudor Giurgiu și-l va lua ca model chiar pe actualul președinte.

Pentru ucraineni serialul a fost însă mare lucru la vremea lui, și cred că va fi interesant de urmărit și de către românii încă nostalgici după comunism. Ei vor gusta atmosfera și ar putea rezona cu umorul amar din anii `90.

Pentru ceilalți, rupți de acea perioadă, va fi interesant de descoperit traseul omului Zelenski, de la actor la președinte. Tipul a avut tupeu (și nu doar la beție, spre deosebire de Băsescu) și a dizolvat Parlamentul după ce a fost investit.

Por H o por B (serial, 2020)

Pandemia și infodemia au dezvăluit, pentru mine, o adevărată penurie de filme. Noroc cu  serialul spaniol propus de HBO, sub titlul în traducere românească Ori așa, ori așa, rezultatul fiind o reușită comedie costumbristă: Por H o por B.

Costumbrismul este un curent artistic spaniol, care a început să se manifeste cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele sale caracteristice scene de viață și moravuri (din cuvântul spaniol „costumbre”, care înseamnă „obicei”, „morav”).

Diferența dintre costumbrism și realism este că intenția costumbriștilor este doar cea de a descrie realitatea, fără a urmări o critică socială. Gata și paranteza, revin la serial: H și B sunt inițialele a două (foste) prietene din Parla, din zona peri-urbană a Madridului. Hache și Belén se reîntâlnesc, după ce nu s-au mai văzut de mulți ani, motivul separării lor fiind, desigur, bărbații.

Acțiunea are loc în Malasaña, cartierul hipster din Madrid, unde cele două încearcă să supraviețuiască într-o societate cam hip într-o primă fază, şi care pare că le cam depăşeşte, dar în final nu se dovedeşte cu mult diferită de felul lor simpluţ de a fi. Filmul îşi propune să arate ciocnirea între stilul de viaţa tradiţional al ţărăşenilor (ţăranii veniţi la oraş) şi cel al hipsterilor înfioraţi de vibe-urile marilor oraşe.

Ies la iveală situaţii suprarealiste, chiar funny. După ce aduc cu ele o capră de la periferie, cele două prietene, Hache și Belén, ajung pe coperta Metropolitan şi devin mascotele cartierului. Episod cu episod problemele lor escaladează şi în final ajung să-şi găsească dacă nu (chiar amândouă) vocaţia, măcar locul în cartierul hipster.

De neratat, disponibil pe HBOgo, aici: https://hbogo.ro/seriale/ori-asa-ori-asa

 

 

Young Adult (2011)

Un film ce are ca protagonistă pe Charlize Theron în rolul lui Mavis Gary,  o autoare de romane de ficțiune pe care nu le-am înţeles niciodată, pentru că pe vremea mea nu existau sau, dacă putem identifica rădăcini, ele aveau nume mari precum Le grand meaulnes sau The Catcher in the Rye.

Dacă Young Adult e acum un gen, nu doar literar, ci şi cinematografic, asta se datorează unor autori precum Mavis, care se întoarce în orășelul natal din Minnesota ca să reia o relaţie întreruptă. Această mini-dramă adolescentină camuflată într-o comedie amăruie aminteşte de o perioadă a vieţii pe care cei mai mulţi o depăşesc, pentru ca s-o uite mai târziu.

Cu excepţia celor marcaţi de răutăţile perioadei, şi care nu reuşesc să depășească cu adevărat acea fază din viața lor, precum protagonista. Ipocrizia acestui gen de literatură naivă iese la iveală prin contrastul dintre rândurile autoarei, grăbită de editor să predea ultimul capitol din serie, și realitatea vieții personale.

Dacă mai (re)cunoști  persoane blocate psihic în adolescență, filmul ți se va părea bun, altfel povestea nu e nici spectaculoasă, nici cu happy-end. Jocul fragilei Charlize Theron  salvează un film altfel greu de încadrat în gen, firav precum poveștile pentru tineri. Actrița este motivul pentru care acesta nu e doar un alt film marca Reitman, precum Juno, sau Up in the Air. Celălalt personaj care salvează povestea este Matt Freehauf, interpretat de comediantul Patton Oswalt., deși Matt și Mavis nu și-au vorbit în liceu.

Prin contrastul între Mavis şi Beth (Elizabeth Reaser) pelicula oferă şi prilej de reflecţie apropo de fericirea în oraşe mici vs cea din metropole, unde locuitorii primelor reuşesc să evadeze şi să-şi piardă urma. Marele oraş devine păstrătorul amintirii blurate a „reginei balului cea psihopată” despre un trecut căruia, altfel, nu prea ar fi avut de ce să-i păstreze amintiri prea grozave.

Deși apare drept comedie, gen pentru care protagonista a fost nominalizată la Globurile de aur, filmul este mai precis o parodie a literaturii (și filmelor) pentru adolescenţi, o prezentare a degradării ce poate avea loc. Dacă în mod normal, poveștile de acest gen sunt de tip coming of age, scopul fiind de a revela maturizarea personajului, aici avem, cel puțin în viața reală a lui Mavis, o istorie inversă, a infantilizării.