Arhive pe categorii: comedie

filme de comedie

Young Adult (2011)

Un film ce are ca protagonistă pe Charlize Theron în rolul lui Mavis Gary,  o autoare de romane de ficțiune pe care nu le-am înţeles niciodată, pentru că pe vremea mea nu existau sau, dacă putem identifica rădăcini, ele aveau nume mari precum Le grand meaulnes sau The Catcher in the Rye.

Dacă Young Adult e acum un gen, nu doar literar, ci şi cinematografic, asta se datorează unor autori precum Mavis, care se întoarce în orășelul natal din Minnesota ca să reia o relaţie întreruptă. Această mini-dramă adolescentină camuflată într-o comedie amăruie aminteşte de o perioadă a vieţii pe care cei mai mulţi o depăşesc, pentru ca s-o uite mai târziu.

Cu excepţia celor marcaţi de răutăţile perioadei, şi care nu reuşesc să depășească cu adevărat acea fază din viața lor, precum protagonista. Ipocrizia acestui gen de literatură naivă iese la iveală prin contrastul dintre rândurile autoarei, grăbită de editor să predea ultimul capitol din serie, și realitatea vieții personale.

Dacă mai (re)cunoști  persoane blocate psihic în adolescență, filmul ți se va părea bun, altfel povestea nu e nici spectaculoasă, nici cu happy-end. Jocul fragilei Charlize Theron  salvează un film altfel greu de încadrat în gen, firav precum poveștile pentru tineri. Actrița este motivul pentru care acesta nu e doar un alt film marca Reitman, precum Juno, sau Up in the Air. Celălalt personaj care salvează povestea este Matt Freehauf, interpretat de comediantul Patton Oswalt., deși Matt și Mavis nu și-au vorbit în liceu.

Prin contrastul între Mavis şi Beth (Elizabeth Reaser) pelicula oferă şi prilej de reflecţie apropo de fericirea în oraşe mici vs cea din metropole, unde locuitorii primelor reuşesc să evadeze şi să-şi piardă urma. Marele oraş devine păstrătorul amintirii blurate a „reginei balului cea psihopată” despre un trecut căruia, altfel, nu prea ar fi avut de ce să-i păstreze amintiri prea grozave.

Deși apare drept comedie, gen pentru care protagonista a fost nominalizată la Globurile de aur, filmul este mai precis o parodie a literaturii (și filmelor) pentru adolescenţi, o prezentare a degradării ce poate avea loc. Dacă în mod normal, poveștile de acest gen sunt de tip coming of age, scopul fiind de a revela maturizarea personajului, aici avem, cel puțin în viața reală a lui Mavis, o istorie inversă, a infantilizării.

La Belle Époque (2019)

Comedia romantică franţuzească Cei mai frumoşi ani, regizată de Nicolas Bedos şi prezentată anul trecut la Cannes în afara concursului, propune o distribuţie de excepţie: Daniel Auteuil, Guillaume Canet, Doria Tillier, Fanny Ardant şi Pierre Arditi. Nu degeaba a luat două premii Cesar, fiind nominalizată la mai multe secțiuni…

b1Subiectul, puțin ciudățel la început, suscită pe parcurs o serie de întrebări, cel puțin interesante. Ceea ce debutează ca o dramă de familie devine, grație abordării moderne, o capodoperă cu iz de film clasic. Puțin spoiler: protagonistul Victor (excelent în rol Daniel Auteuil) este un desenator ajuns, la vârsta a treia, în dizgrația nevestei, care are și un amant.

În acest context Antoine, un om de afaceri (jucat de Guillaume Canet – om de teatru și TV care a cunoscut succesul și în cinematografie) îi oferă ca promoție un nou tip de atracție: amestecând artefacte teatrale și reconstrucție istorică, compania sa oferă clienților posibilitatea să retrăiască un moment, la alegere. Victor decide să revină în cea mai frumoasă perioadă din viața sa: anii `70. Nostalgia este un domeniu care bubuie, comentează un personaj apropo de afacerea „Les Voyageurs du Temps”.

b2Mai precis, Victor alege ziua și locul în care, cu 40 de ani în urmă, și-a cunoscut marea iubire. Revin la întrebările pe care le suscită contextul: reconstrucția istorică propusă de compania fictivă (deocamdată) din film nu este similară, de exemplu, cu parcul de distracții din Westworld, care propune o soluție high-tech futuristă, bazată pe androizi. În viitorul apropiat însă, firmele de acest gen se vor lovi în primul rând de problema decorurilor. Și chiar dacă protagoniștii, asemenea lui Victor din film, vor da dovadă de bunăvoință, ei rămân încă, în acest stadiu al afacerii, conștienți de reconstrucția făcută pentru ei, desfăcând din mers câte un tapet sau ridicând privirea la instalația de iluminat.

Plonjeul în realitatea virtuală este unul susținut mai mult de imaginația clientului, decât de tehnologie, iar întrebarea care se pune la orice film plasat cu mulți ani înapoi, în trecut, este în ce măsură consistența unei epoci este dată de acuratețea decorurilor, sau de retrăirea în sine (cu experiența adusă de vârstă), a unor momente de mult apuse? De apreciat umorul cu care filmul speculează reconstrucția, prin întrebările protagonistului:

Scuzați-mă, dvs sunteți real, sau tot un actor?

Interesant că şi în viaţa reală Nicolas Bedos și frumoasa Doria Tillier erau, cel puţin până la apariţia acestui film, un cuplu (autorul şi muza sa). Ei au jucat împreună în filmul «Monsieur et Madame Adelman», ieşit pe marile ecrane în 2017, şi care le-a adus fiecăruia câte o nominalizare la premiile César: pentru cea mai bună actriţă, iar pentru realizator cel mai bun film. Chiar dacă s-au despărțit ulterior, la montaj, ei au participat împreună la promovarea ultimului lor film, aplaudat călduros la Cannes în 2019.

Sex Education (serial TV)

Serialul ăsta e dovada că orășelul britanic are în continuare multe de oferit. Dacă nu crime, ca altădată în Midsomer, asta nu înseamnă că e lipsit cu desăvârșire de probleme. Nici orașul nici liceul nu sunt măcar numite, tinerii trec cu bicicletele printr-o pădure ca să ajungă la școală, când nu iau busul, dar e clar că nivelul de trai este unul peste marile orașe de la noi.

Dincolo de aspectele astea sociologice, e amuzant s-o vezi pe fosta agentă Dana Scully (Gillian Anderson) ca Jean, o mamă singură, și în același timp sex-therapist.  Chiar fără alte gaguri, doar această găselniță a distribuție ar ajunge să te distreze la maxim, să te facă s-o iei ca pe o evoluție… iar serialul să se învârtă în jurul acestui subiect.

Jean are un fiu adolescent, cu probleme specifice vârstei, iar de aici încolo orice este posibil. Marele merit al serialului britanic este că, spre deosebire de cele americane pe subiecte similare, reușește să gliseze subtil de la comedia picantă, char ireverențioasă, la un adevărat îndrumar al problemelor adolescenţei. Însoțindu-l pe Otis (Asa Butterfield) ajungi să apreciezi mesajul serios al serialului: oricare ţi-ar fi problemele, a vorbi cu cineva despre poate fi primul pas spre rezolvare.

Acest serial a fost una din plăcutele surprize din 2019 iar motivul pentru care scriu despre el acum este că tocmai (vineri) a apărut seria a II, opt episoade aruncate unul după altul pe Netflix. Avantajul aceste platforme e că ai mai multe conturi, și vezi la ce se uită copiii tăi. Iar din această postură, am fost ușor deranjat de tenta tot mai puternică de corectitudine politică din seria a II-a.

Una peste alta, serialul este bun, iar senzația mea este că înlocuiește cu succes orele de educație sexuală, care lipsesc și din programa britanică (sau sunt predate, ca în film, de către amatori), darămite din cea de secol XIX din școala românească. Dar așa cum bine arată serialul, dintr-o eroare, orele de educație sexuală nu înseamnă să spui sau să arăți absolut totul despre sex, ci să-i faci pe adolescenți să se deschidă spre adevăratele probleme sentimentale.

Așa că, dacă le faceți copiiilor dvs / adolescenți abonament la Netflix, s-ar putea să aflați de unde îți iau ei educația sexuală, în lipsa discuțiilor deschise cu părinții / profesorii / colegii. Oricum, pare ceva mai ok decât Fluturii din stomacul Irinei Binder.

Topul comediilor din 2019

Dacă mă uit în urmă la ce am vizionat în 2019, am doar două lucruri de subliniat: comedii și seriale. Tot ce a fost memorabil s-au desprins din aceste două categorii. Chiar dacă pare prea puțin variat, vizionările au reușit să umple golul lăsate de celelalte categorii, desigur finalul de an îmi va da oportunitatea să dau peste multe alte filme bune care foarte probabil le-am ratat.

Să ne rezumăm la ce se poate râde în acest anu sau cel puțin zâmbi:

Yesterday (2019)

Posibil să fie mai puțin cunoscut dar am fost surprins cât de bun este filmul, posibil că interacțiunea cu istoria, momentele comice cu cele emoționale i-au dat o nuanță romanțată, mai ales că în principal este vorba despre muzică.  Il gasiti pe DVD la Provideo.ro

Once Upon a Time in Hollywood (2019)

Da, Tarantino se înscrie aici la comedie pe anul acesta, prin ultimul său film veți vedea că își duce dialogul în această direcție mai mult decât de obicei. Ce îi Hollywood-ul? Entertaining până la capăt. Cum să îl descrii cel mai bine de la fața locului? Printr-un dialog spumos chiar dacă pare de multe ori serios e plin de umor.

Brittany Runs a Marathon (2019)

O comedie cu accente puternice de dramă, mai exact suferința de a-ți depăsi limitele într-o societate care îți distruge echilibrul personal. O continuă fugă de a excela și de nu fi looser în nici-o situație, de-a dreptul epuizant.

Plus One (2019)

Posibil comedia romantică a anului, mai exact filmul perfect de văzut împreună cu partenerul sau partenera. Un film bun care nu îți insultă inteligența ci chiar explorează anumite aspecte importante la o relație, desigur cu mult umor.

Always be my Maybe (2019)

A doua opțiune pentru cupluri, puțin mai siropos, dar drăguț, asa pentru o seară relaxată.

Late Night (2019)

Acest film e o comedie care te face să te simți, acel feel good movie, chiar îți lasă o senzație plăcută după vizionare. Cu așa o descriere cine stie ce credeți că am văzut.

Booksmart (2019)

Cea mai bună comedie cu adolescenți de anul acesta, după cum zice titlul filmului, comedie ca la carte fără să se folosească de clasicele “formule” ale filmelor de acest gen.

Good Boys (2019)

Iar cea mai “infantilă” comedie e cu “băieții buni”, care la o vârstă departe de adolescență fac tot felul de prostii, genul de stupizenii care sunt comice dacă sunt bine puse în scenă.

Long Shot (2019)

Seth Rogen și Charlize Theron sunt cuplul “awkward” dar cu multe faze comice, dar să vă asteptați la un umor caracteristic actorului că pe actriță nu cred că ați mai văzut-o în genul de situații cinematografice. Deci, foarte probabil să nu fiți pe aceiași lungime de undă cu “fumătorul”.

articol scris pe site-ul La unison

Viață privată (2018)

Ce se întâmplă când Richard (Paul Giamatti) încearcă cu tot dinadinsul să aibă un copil cu Rachel (Kathryn Hahn)? Iese un film între două genuri (depinde cum te situezi, dacă ții/empatizezi cu ei sau nu), între comedie și drama unui cuplu căsătorit, ușor trecut de prima tinerețe. Private life a fost prezentat în premieră acum doi ani la festivalul Sundace, pentru că da, este un film nișat, de festival.

Ca să facem puțin spoiler, cei doi parteneri se opun realității nefavorabile (fertilizări în vitro eșuate), văzând în piedicile ivite la tot pasul simple borne de evitat şi, din ocol în ocol, uită chiar ei să mai trăiască. Cam la asta se rezumă prima oră din film, partea cât de cât comică, urmată de povestea dramatică a modului în care este afectată viața cuplului atunci când visul lor de a deveni părinți nu funcționează…

Obsedați să dea viață unei alte ființe, cei doi protagoniști pică în plasa pliantelor clinicii de fertilizare, care le propune variante statistic câștigătoare, dar care îi pun în fața unor tot mai mari dileme morale. Totuși, să poți privi cu auto-ironie la problemele majore ale propriei existențe, să parcurgi una după alta stări de confuzie, naivitate, limitări și deformări este, în sine, o probă de umanitate. Una dezarmantă și fermecătoare, și asta datorită sensibilității actriței și a inteligenței și maturității actorului. Cu toate dificultățile de a rămâne însărcinată, protagonista este obligată să stea și să asculte în timp ce un grup de medici discută despre organele sale genitale.

Pentru cei trecuți prin experiențe cât de cât similare, filmul probabil că are o valoare deosebită, în timp ce spectatorii neinteresați de subiect îl vor privi ca pe o ciudățenie, dar finalul dulce-amărui și duioșia reconfortantă a povestii ne vor reda încrederea în generozitatea lumii.

De remarcat scenele din New York ale cuplului cu vizitatorii săi care se simt ca trăind acolo, alături de ei, ca într-o reclamă pentru „cretini” – după cum remarcă nepoata „vitregă” – oameni bând capuccino în mansardă, cu laptopuri și căței alături, cu părul încâlcit… feeria aia, știți voi.  Este ceea ce a reușit de fapt regizoarea și scenarista Tamara Jenkins, să intre în intimitatea cuplului new-yorkez care decide să adopte copii, pentru a ajunge să i se inspecta casa și, desigur, sfârșind prind a fi etichetat de inspectoare.