Râzi și lumea va râde cu tine. Plângi și vei plânge singur. Ceea ce începe ca o poveste aparent banală (europeană chiar, prin aluzia la Edmond Dantes, chiar prin numele personajului: Ho Dae-su) de sechestrare a unei persoane, se transformă dintr-o dramă personală într-o veritabilă tragedie umană. Marele premiu al juriului la Cannes 2004.
Chiar dacă 2022 a fost un an destul de ciudat, în care n-aș fi zis c-o să văd prea multe filme, din cauza senzației acute că timpul nu mai are răbdare cu noi (mai ales cu mine), se pare că totuși s-au adunat cât de un top 5 măcar. S-ar putea să-l completez și cu vreo 5 seriale, sper să reușesc înainte să se termine anul:
Similar cu filmul său The Handmaiden, unde reia un roman occidental (Din vârful degetelor de Sarah Waters) transpunând întâmplările din carte în alt timp și în altă lume, neo-noir-ul romantic Decizia de a pleca face o serie de aluzii la Verigo-ul lui Hitchcock, filmul favorit al regizorului Park Chan-wook.
Acesta e filmul care a luat Palme d`Or la Cannes anul ăsta, în regia suedezului Ruben Östlund. Îi mai văzusem The Square și Force Majeure, ultimul nu cred c-am reușit să-l urmăresc până la capăt. Triangle of Sadness e cam lung, suedezul își permite să facă o introducere lentă a personajelor.
Născut pe 7 ianuarie 1964 într-o familie de origine italiană, plină de personalități din lumea filmului, Nicolas Kim Coppola și-a dorit încă de mic să devină actor, inspirat fiind de idolul său, James Dean. După ce a urmat cursurile Școlii de Teatru, Film și Televiziune UCLA, nepotul lui Coppola și-a făcut debutul pe marele ecran în 1982, cu un rol minor în comedia Fast Times at Ridgemont High (în regia lui Amy Heckerling).
Un an mai târziu a jucat în primul său rol principal (Valley Girl, r. Martha Coolidge) și a început să apară în filmele unchiului său, legendarul regizor Francis Ford Coppola. Din dorința de a atinge faima pe cont propriu, fără a fi propulsat de renumele unchiului său, Nicolas a renunțat la numele de Coppola în favoarea celui de Cage, după Luke Cage, unul dintre personajele sale preferate din colecția de benzi desenate Marvel Comics.
Tatăl său, August Coppola, a fost profesor de literatură iar mama sa, Joy Vogelsang, este dansatoare și coreograf; ei au divorțat în 1976. Mama sa era de origine germană iar tatăl său de origine italiană. Cage este văr cu regizorii Roman Coppola și Sofia Coppola. Personalitate atipică în peis ajul hollywoodian, Nicolas Cage este cunoscut pentru modul natural în care se poate transpune perfect în roluri foarte diverse, talent datorită căruia și-a câștigat rapid faima internațională.
„Vinovate” pentru acest succes sunt câteva comedii ultrapremiate, printre care Peggy Sue Got Married (1986, r. Francis Ford Coppola, un succes de box-office nominalizat la trei premii Oscar), Raising Arizona (1997), comedia neagră a fraților Coen, Moonstruck (1987, câștigătoare a trei Oscaruri), în care a jucat alături de Cher, dar și filmul-cult Wild at Heart (1990, r. David Lynch, care a câștigat Palme d’Or-ul la Cannes), în urma cărei colaborări Lynch l-a numit „muzicianul jazz al actoriei americane”.
Unul dintre rolurile sale de referință rămâne cel al scenaristului alcoolic din Leaving Las Vegas (1995, r. Mike Figgis), care i-a adus Premiul Oscar și Globul de Aur pentru cel mai bun actor. Ofertele de a juca în producții cu bugete imense l-au asaltat imediat, rezultatul fiind câteva succese de casă impresionante precum blockbusterele de acțiune The Rock (1996, r. Michael Bay), Face / Off (1997, în regia lui John Woo, a rulat aseară la Cluj), Con Air (1997, r. Simon West) și drama romantică City of Angels (1998, r. Brad Silberling), în care a jucat alături de Meg Ryan.
În 2002 a fost nominalizat pentru a doua oară la Oscar, cu Adaptation (r. Spike Jonze), în care interpretează tot un scenarist, de data aceasta în dublu rol. În același an a debutat ca regizor cu Sonny, pe care l-a și produs, cu James Franco în rolul principal și selectat în competiția oficială a Festivalului de Film American Deauville. De-a lungul impresionan-tei sale cariere i-au fost acordate numeroase alte premii și distincții, iar pentru contribuția adusă industriei cinematografice a primit, în 1998, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.
După o perioadă în care și-a îndreptat atenția aproape exclusiv spre filmele independente, Nicolas Cage a fost catalogat de mai mulți critici drept unul dintre cei mai subapreciați actori ai generației sale. Și-a reluat locul în lumina reflectoarelor anul trecut, când a dublat personajul lui Spider-Man Noir din hitul animat premiat cu Oscar, Spider-Man: Into the Spider-Verse, dar mai ales datorită rolului principal din Mandy, un horror arthouse de serie B care s-a bucurat de un succes enorm atât din partea criticilor cât și a publicului larg. (portret schițat de Laurențiu Paraschiv în AperiTIFF nr. 2/2019).
Nicolas Cage a făcut două filme în țara noastră, „The Dying of the Light” și „Ghost Rider – Spirit of Vengeance” și a declarat că „ambele experiențe au fost minunate. Vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faceți cu Trofeul Transilvania. Am crezut întotdeauna în spiritul locului și cred că trebuie să mă las inspirat de acest spirit, iar aici în România am simțit un puternic și bun spirit care m-a influențat și pe mine în munca mea”.
Fie că a fost vorba de efectul țării dvs asupra imaginației mele datorită cărții <<Dracula>> al lui Bram Stoker, a istoriei lui Vlad Țepeș, ori a experienței prin care am înnoptat în Castelul lui Dracula și a minunaților Munți Carpați, toate m-au inspirat pe deplin astfel că aș dori să mai fac încă un film aici, cu voi.
„Vă mulțumesc încă o dată pentru Trofeul Transilvania, îl voi pune pe noptiera de lângă patul meu iar când mă voi simți singur la ora 3 dimineață, mă voi gândi la prietenii mei din Transilvania, la copiii nopții, la lupi și lilieci, la contele Dracula însuși – iar atunci inima mea se va încălzi”, a mai spus Cage la Cluj.
Filme care merită văzute 