Lost in Translation este cât se poate de departe de drama romantică cu care Hollywood-ul ne-a obișnuit. Debutează lent, fără evenimente deosebite, cu prea puține dialoguri, aș spune adecvat titlului filmului. Povestea este simplă. El este un actor spre sfârșitul carierei, nevoit să promoveze produse în care nu crede în țări de pe alte continente, departe de familie și complet nemulțumit de punctul în care a ajuns, ea este o tânără absolventă, nesigură de drumul pe care să îl aleagă, silită să își însoțească soțul neglijent prin locurile pe unde acesta are de muncă în rolul de fotograf al vedetelor. Prinși amândoi în același hotel din Tokyo, cei doi se întâlnesc întâmplător și decid să petreacă împreună timpul care oricum ar fi fost pierdut în activități banale.
Din start primul meu gând este că filmul nu ar fi funcționat la fel de bine dacă în rolurile principale nu i-am fi avut pe Bill Murray și Scarlett Johansson (la doar 19 ani!). Obișnuit cu Murray să joace personajul amuzant fără să arate că se straduiește prea mult, face același lucru și aici, în special în momentele solo ale personajului, în interacțiunile pe care este obligat să le aibă cu japonezii, evidențiind barierele lingvistice și culturale dintre el și mediul străin. Însă spre deosebire de alte filme, aici umorul este subtil, este jucat în aceeași măsură cu starea de neapartenență și disconfort, nelasându-ne să ne amuzăm pe deplin, fără a ne simți puțin vinovați.
Pe de cealaltă parte, Charlotte (personajul lui Scarlett) caută să se adapteze noii situații, face plimbări prin oraș și încearcă să absoarbă o parte din cultura locală, însă cu fiecare încercare își dă seama că nu are șanse prea mari de izbândă, și că în lipsa atenției soțului îi lipsește o ancoră care să o recomforteze cu privire la viitor, iar această ancoră o găsește în Bob (Murray), care deși pare să aibă toate elementele pentru a fi împlinit (situație financiară bună, carieră de succes, familie), descoperă că se simte la fel de pierdut într-un loc nefamiliar.
Aș fi crezut că știu încotro se îndreaptă filmul pe parcurs ce se derula și, deși nu am fost departe de adevăr, cred că nu este atât de mult o poveste romantică, cum pare la prima vedere, cât o poveste despre descoperirea personală, despre momentele din viața fiecăruia (o petrecere, o călătorie cu trenul, o plimbare în parc) care îți dau un moment de răgaz să te gândești, să cântărești la rece anumite decizii și să faci altele pentru ceea ce crezi la momentul respectiv că are să îți ofere mai bun viitorul. Aș vrea să punctez în acest sens un dialog pe care îl au cei doi în două momente diferite, cu foarte puține discrepanțe: „(Charlotte) -Nu știu ce ar trebui să fac. (Bob) -Îți vei da seama. Am încredere în tine.”
Un lucru la care totuși nu mă așteptam este ca filmul să aibă un final deschis. Crezi că știi cum s-a terminat povestea, însă nu ai o decizie definitivă, ceea ce în opinia mea este de apreciat; am urmărit două persoane pierdute, trecând împreună prin mai multe evenimente, ca în final să nu știm sigur dacă se vor fi regăsit pe ei înșiși, ceea ce în fond este pur și simplu realitatea vieții.
Filme care merită văzute 
Interesant! Îl voi cauta si eu.
ApreciazăApreciază