Por H o por B (serial, 2020)

Pandemia și infodemia au dezvăluit, pentru mine, o adevărată penurie de filme. Noroc cu  serialul spaniol propus de HBO, sub titlul în traducere românească Ori așa, ori așa, rezultatul fiind o reușită comedie costumbristă: Por H o por B.

Costumbrismul este un curent artistic spaniol, care a început să se manifeste cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele sale caracteristice scene de viață și moravuri (din cuvântul spaniol „costumbre”, care înseamnă „obicei”, „morav”).

Diferența dintre costumbrism și realism este că intenția costumbriștilor este doar cea de a descrie realitatea, fără a urmări o critică socială. Gata și paranteza, revin la serial: H și B sunt inițialele a două (foste) prietene din Parla, din zona peri-urbană a Madridului. Hache și Belén se reîntâlnesc, după ce nu s-au mai văzut de mulți ani, motivul separării lor fiind, desigur, bărbații.

Acțiunea are loc în Malasaña, cartierul hipster din Madrid, unde cele două încearcă să supraviețuiască într-o societate cam hip într-o primă fază, şi care pare că le cam depăşeşte, dar în final nu se dovedeşte cu mult diferită de felul lor simpluţ de a fi. Filmul îşi propune să arate ciocnirea între stilul de viaţa tradiţional al ţărăşenilor (ţăranii veniţi la oraş) şi cel al hipsterilor înfioraţi de vibe-urile marilor oraşe.

Ies la iveală situaţii suprarealiste, chiar funny. După ce aduc cu ele o capră de la periferie, cele două prietene, Hache și Belén, ajung pe coperta Metropolitan şi devin mascotele cartierului. Episod cu episod problemele lor escaladează şi în final ajung să-şi găsească dacă nu (chiar amândouă) vocaţia, măcar locul în cartierul hipster.

De neratat, disponibil pe HBOgo, aici: https://hbogo.ro/seriale/ori-asa-ori-asa

 

 

Stateless (2020)

Am văzut aseară primul episod din Stateless, mini-seria creată de Tony Ayres, Cate Blanchett şi Elise McCredie. Motivul pentru care m-am oprit asupra ei a fost recomandarea cuiva, desigur, dar și distribuția, în care apar (în roluri negative) doi dintre actorii mei preferați – Cate Blanchett și Dominic West.

Primul episod din Apatrizii introduce personajele și contextul, după cum anunță și titlul „Circumstanțele care îi aduc împreună”. O femeie fugară, un refugiat curajos, o birocrată hotărâtă și un tată apăsat de griji. Patru străini se vor întâlni episodul următor la un centru australian de detenție pentru imigranți. West e foarte bun în rolul liderului cabotin Gordon Masters al GOPA (Growing One’s Potential Achievement).

Dacă personajul Sofiei Werner (Yvonne Strahovski), cetăţean australian cu afecţiuni psihice, fostă însoţitoare de zbor şi iubitoare de dans care pică în ghearele unei organizații cult cum este GOPA, de genul cărora au început să apară și în marile orașe ale României, pornește de la o situație reală, mulți spectatori și-au pus întrebarea dacă GOPA există.

Iar răspunsul este afirmativ, GOPA se inspiră din organizația reală Kenja Communication. Personajul central al primului episod din mini-serie pleacă de la cazul Corneliei Rau, cetăţean german cu permis de şedere permanentă în Australia, diagnosticată cu schizofrenie şi deţinută la Baxter între 2004 şi 2005. În film, ea îşi ascunde identitatea şi ajunge închisă la Barton ca U.N.C.: unlawful non-citizen.

Dacă initial GOPA o ajută să treacă peste aspectele negative din viaţa sa, cauzate de așteptările prea mari ale familiei, în cele din urmă Sofie suferă traume psihice, emoţionale, şi chiar tulburări mental ce o aruncă într-o spirală periculoasă. Este excomunicată din organizație după ce leaderul o violează, profitând de vulnerabilitățile pe care și le expune și încrederea pe care le-o acordă.  

Interesant cum prezentatoarea și co-lidera charismatică jucată de Cate Blanchett devine urâtă, asemeni lui West, când soțul său derapează, în timp ce victima lor ajunge să bântuie străzile. Interesant ca și circumstanță, nu ca subiect, care este unul tulburător: cum ajung unii oameni prizonieri, iar alții gardienii lor. Serie disponibilă pe Netflix. 

The Invisible Life of Euridice Gusmao (2019)

Un film portughez premiat cu Un certain regard la Cannes 2019 ce are toate datele melodramei, dar evită elegant clișeele penibile, ca să nu mai vorbim de suspansul cautării, care – într-o melodramă veritabilă – ar alege un happy-end brusc.

Asistăm la viața tumultuoasă a două surori, in Brazilia anilor 50, când patriarhatul distruge curgerea firească a destinelor. M-a prins, deși subiectul nu era genul care să mă preocupe. Mici partide de sex după pian, ca în final, o scenă cu el aprins să marcheze metaforic renunțarea brutală la iluzii. 

Ceux qui travaillent (2018)

Meseria, brăţară de aur, munca l-a făcut pe om şi cine nu munceşte, nu greşeşte – cam astea sunt proverbele româneşti mai cunoscute din zona salarială, a celor care lucrează pentru o pâine, ca să aibă familia ce pune pe masă. Ei bine, în Occident treaba stă puţin mai bine, cine are un job serios poate plăti cheltuielile unei vile mai mult decât decente, cu grădină şi piscină şi hrăni o familie cu 5 copii – cum e şi cea a lui Frank din filmul de debut al elvețianului Antoine Russbach.

Un film franțuzesc cu destule clișee, salvat de expresivitatea actorului principal, un ins între două vârste, uşor sașiu. Frank (interpretat de actorul belgian Olivier Gourmet) nu uită că a crescut la ţară și a ajuns unde este prin propria muncă. Este convins că alt drum spre succes nu e posibil, decât prin multă muncă, deși un tânăr îl avertizează în debutul filmului că „nu e suficient de lucru pentru toată lumea”. Dar Frank nu are urechi să audă, căci el își dedică viața slujbei indiferent de circumstanțe.

Că e zi sau noapte, el răspunde la telefon ocupându-se de afaceri, dar când se confruntă cu o situație de criză, ia o decizie inumană, în urma căreia este concediat. Complet șocat, crezându-se trădat de un sistem căruia i s-a dedicat total, el trebuie să se evalueze constant ca să salveze singura legătură care mai contează pentru el: relația cu mezina sa Mathilde. Doar ea-l iubește cu adevărat, în timp ce fiul său îi spune clar:

Măcar să ne asiguri banii. Am acceptat să nu avem tată (prezent), dar nu acceptăm să ne schimbăm nivelul de trai.

Chiar dacă nu vine cu idei noi, filmul dă ocazia unor reflecții despre piața muncii, cu toată critica străvezie, în stilul deschis de La Loi du marché. Povestea pare puțin schematică, scenariul încercând parcă să explice background-ul protagonistului și de ce a făcut ce a făcut. Asta chit că pe parcurs Frank află că nu din cauza deciziei sale proaste și-a pierdut jobul, și nici nu se grăbește să accepte altul, în care să fie obligat să facă aceleași alegeri.

Spre deosebire de alte filme despre joburile de azi, care par reportaje din raiul capitalism, uneori cinice, alteori naiv-umoristice, Cei care muncesc (poate fi urmărit pe HBO, aici) mai arată și cum devine treaba când tragi lozul necâștigător.

 

Malmkrog (2020)

Aşteptat încă din 2019 sub titlul „La conac”, cel mai nou film al lui Cristi Puiu a avut avanpremiera extraordinară în România (premiera absolută a fost la Festivalul de film de la Berlin, în debutul lui 2020, iar românul a fost recompensat cu premiul pentru regie al secțiunii Encounters) la TIFF-ul clujean, un festival care-și contorizează edițiile (vorba unui amic), iar de data asta chiar le-a ieșit: TIFF 19 în plină pandemie COVID 19! Dar despre contextul în care l-am văzut am scris mai multe aici.

Câte ceva despre film: deși acesta este un blog de cinema, veți avea parte acum doar de o cronică de întâmpinare – pentru una mai  serioasă o să vreau să-l revăd cândva, la ore mai rezonabile, căci proiecția din curtea USAMV s-a terminat în jur de ora 1, cam târziu pentru o zi de muncă.  Mi-a plăcut începutul, cu conacul maghiar invadat în prag de Crăciun – de zăpadă, apoi de turma păstorului român.

Un început promițător urmat, ca în majoritatea filmelor românești, de o continuare dezamăgitoare, deși distribuția cosmopolită și ingeniozitatea regizorului român (faină scena în care servitorii turnau înapoi în carafă vinul nebăut de stăpâni) puteau salva ecranizarea unui text dificil. Ţin să precizez că apreciez munca lui Puiu, i-am văzut toate filmele (mai puţin exerciţiul de interpretare, punct de pornire al Malmkrog) şi-mi place şi de el ca personaj. Înţeleg, de asemenea, că genul său de cinema de autor, ce cultivă durata, este un cinema fără ambiții narative (ba chiar non-narativ) care nu se ferește de eventuale obscuritatăți.

Un cinema care, vorba lui Andrei Gorzo, ține să te pună la treabă, te obligă să te concentrezi, ca să accesezi informații de bază despre personaje, despre locul unde se petrece acțiunea etc., genul de informații pe care cinemaul tradițional obișnuiește să ți le ofere pe tavă, încă din primele minute. De aceea am urmărit filmul cu atenție, până la sfârșit. Dar exceptând două personaje, și anume gazda Nikolai (Frédéric Schulz-Richard) şi invitata Madeleine (Agathe Bosch)actorii principali mi s-au părut neinspirat aleși, în timp ce doar cei distribuiți în rolurile secundare păreau să mai poată salva spectatorul din plictiseală (vagi urme de concesii făcute cinemaului de tip felie de viață).

Din păcate, din cele 6 capitole dedicate celor 5 personaje (un titlu mi-a scăpat) doar 3 au fost atribuite unora cât de cât reușite, respectiv István (István Téglás), Nikolai și Madeleine. Palma din film, pe care István a primit-o de la profesorul său de matematică din liceu și a dat-o mai departe ca majordom a fost unul din puținele momente veridice, alături de apariția păstorului din debut. Genul de întâmplări care resuscitau atenția spectatorului, obosit de amploarea discuțiilor artificial formate din textul lui Soloviov: de exemplu, contradicția dintre afirmațiile lui Nikolai și cele ale Olgăi (actrița româncă Marina Palii) nu lăsau nicicum să se întrevadă cum că cei doi ar fi logodnici, deși el apare drept gazdă iar ea are atribuții de doamnă a casei.

Per ansamblu, mi s-a părut un pariu ratat de Puiu (şi pe motiv de pandemie, probabil), deși decorurile și imaginea sunt excepționale, la fel și costumele și sunetul, pentru că miza filmului (venirea Antihristului) se pierde în dialogurile construite artificial.  Iar acest aer artificial apare, în ciuda răcelii frumos reconstituite a conacului Apafi, din stilul majestuos, dar cam sec (probabil impus) al Marinei Palii, care-şi joacă rolul atribuit, dar cam atât – încearcă un leşin la un moment dat, or nici acesta nu prea are impact.

malm3Ghici cine vine la conac? se putea foarte bine numi filmul – o discuție lungită de la prânz, la ceai, și până la cină, întreruptă doar, pe la mijloc, de moartea protagoniștilor (sic!) – ca să parafrazăm trailerul (total neinspirat!) celei de-a XIX-a ediții a festivalului clujean, care-și cam bate joc de capodoperele felliniene sau, în cel mai bun caz, le vulgarizează (Fellini pentru tonți). Acum, dincolo de problemele narative (am înţeles că altfel de cinema, non-narativ, dar însă totuşi) şi de distribuţie amintite, să notăm că altele au fost premizele filmlui: nu s-a vrut unul pentru marele public, chiar dimpotrivă, dialogurile fiind dense, iar firul argumentării dificil de urmărit și pentru cei cu lecturi solide.

Malmkrog este, vorba lui Mihnea Măruţă, citat şi mai sus, un film pe care fie îl vezi pe bucăți, tot reluându-l și mestecându-l, fie nu poți să i te sustragi niciun singur minut. Dar, așa cum a mărturisit acum câteva luni, Cristi Puiu face filme pentru acei singuratici care, oriunde ar fi ei, caută răspunsuri la disperarea acestei lumi și le găsesc în arta altor singuratici.

Datorită temelor și trimiterilor sale, „Malmkrog” va rezista mulți ani de acum înainte, pentru că vorbește despre cele mai importante întrebări ale vieților noastre: ce este răul; pentru ce merită să trăiești și pentru ce merită să mori; ce rost are tradiția, ce sens are războiul, unde e limita dintre crimă și dreptate, cum se iscă o revoluție și cum se instaurează teroarea.