Triunghiul tristeții (2022)

Acesta e filmul care a luat Palme d`Or la Cannes anul ăsta, în regia suedezului Ruben Östlund. Îi mai văzusem The Square și Force Majeure, ultimul nu cred c-am reușit să-l urmăresc până la capăt. Triangle of Sadness e cam lung, suedezul își permite să facă o introducere lentă a personajelor.

Citește în continuare Triunghiul tristeții (2022)

Yellowstone (seria a V-a)

N-am mai scris despre filme fiindcă nici n-am mai văzut așa multe, plus că nici să trag de mânecă pe alții să mai scrie pe-aici nu am timp. Totuși, pentru o nouă serie din Yellowstone, serialul care mi-a marcat începutul de an, cred că merită să fac o pauză din ne-scriere, să scutur nițel rugina de pe stilou. Știu că m-am bucurat când s-a reluat cea mai populară producție de pe Paramount+, dar nu îndeajuns încât s-o semnalez.

Primele 3 episoade nici n-au fost cine știe ce, al 2-lea m-a intrigat puțin, recunosc, dar nu suficient, pentru ca abia la al 4-lea să mă uit atent la numele regizorului: Christina Alexandra Voros. Româncă după cele prenume (și după combinația lor), unguroaică după nume, am presupus. Ca, urmărindu-i interviurile, să constat c-am avut ceva dreptate: regizoarea este unguroaică la origini. Iată mai jos o scurtă traducere după un interviu de-al său din Indieware:

Christina Voros a trăit multe vieți. A crescut în domeniul restaurantelor, a început să lucreze ca barman la 16 ani, s-a mutat în Ungaria pentru a se antrena cu echipa națională de scrimă, apoi a studiat poezia și teatrul la Harvard.

„A devenit grădinar în Nantucket, a condus un restaurant din nordul Italiei și apoi a decis să urmeze un master în actorie la Boston. Într-un fel, toate acestea au condus-o spre o bursă a școalii de film de la NYU, despre care, spune ea, i-a schimbat complet cursul vieții și a făcut-o să înceapă să lucreze ca director de imagine (cinematographer) în 2005”.

Despre experiența sa cu Yellowstone: „Nu este ceva obișnuit. Pentru a explica, trebuie să mă întorc la început: în primul sezon al lui Yellowstone am fost operator. În sezonul doi, am devenit unul dintre cei doi DP. Pentru sezonul trei, m-am întors doar pentru a regiza și nu am filmat deloc. Apoi, în sezonul patru, Taylor (Sheridan) mi-a cerut să revin atât la filmare, cât și la regie și mi-a oferit opțiunea de a filma propriile episoade.

Mi s-a părut oportunitatea perfectă de a o face: era o echipă pe care o cunoșteam bine, făcusem patru sezoane ale serialului împreună. Mă sprijin foarte mult pe gafferul meu și pe operatorii camerelor de filmat într-un mod care cred că se simte foarte colaborativ, și care permite tuturor să-și asume cu adevărat munca.

Adar & the Rings of Power

După primele episoade ale noului serial Amazon Prime Video, pe care l-am semnalat aici, prințesa Galadriel apare ca eroul ambivalent al producției, în cel de-al treilea episod este introdus Adar. În ciuda ambivalenței sale, personajul interpretat de Morfydd Clark este receptat clar de spectator ca protagonistul seriei, iar ca antagonist apare Adar, un misterios elf jucatat destul de interesant de Joseph Mawle.

Armura lui Adar sugerează că el ar putea fi unul dintre Noldori (o ramură elfă), iar acest nou stăpân al orcilor are un aer de „nobil decăzut”. Mai vine apoi undeva pe parcursul serialului afirmația că personajele luciferice, așa cum sunt cele două avataruri satanice Morgoth și Sauron, ar fi lipsite de putere creatoare. Nu se știe dacă autorii au introdus-o doar ca s-o contrazică, dar au pus-o în gura unui personaj.

Sterilitatea absolută a Răului se vede pretutindeni în dorința-i frenetică de a strica, de a spurca și de a demola, în orice fel și prin orice mijloace, cele clădite de puterea Binelui. Invidioși pe puterea generatoare, cei Răi, ca și suita lor, par a încerca mereu să smulgă, să separe bucăți din cele create. Serialul, ca și antagonistul său, promite însă mai mult decât livrează. Firul epic nu-și propune atât să ne poarte într-o poveste complexă, cât să deslușească puțin istoria făuririi inelelor.

Cât despre misteriosul Adar, ne este înfățișat inițial ca o figură chinuită și complexă, plină de amintiri tulburi și de durere, mânată de o ambiție difuză. Când obiectivul se concentrează pentru prima dată pe fața sa încețoșată, ea este profund gravată cu semnele durerii străvechi și ale suferințelor fizice din trecut. Sosirea lui Adar pentru a trimite rapid și, surprinzător, cu oareșce remuşcări, un orc, spre o moarte lentă, pare o continuare a unei istorii personale traumatizante încă ascunse.

adarRȘi probabil că discuția sa ulterioară cu captivul Arondir este punctată de tăceri notate și declarații eliptice tocmai din cauza propriei sale traume. Într-o a altă scenă, mult mai scurtă, Adar urmărește cum un warg în cușcă devorează ceea ce pare a fi brațul unuia dintre tovarășii recent căzuți ai lui Arondir. În mod tulburător, Adar vede atrocitatea nu cu o privire goală, amorțită, ci doar cu o urmă de tristețe, dar și cu o sclipire de plăcere malignă.

În ciuda costumației, machiajului, distribuției și actoriei fenomenale, aici vine problema lui AdarTragedia morală a lui Tolkien nu doar că-i înzestrează chiar și pe ticăloși cu realism psihologic, dar exprimă implicit regretul față de calitățile lor bune, eliminate de propriile eșecuri și de influența corupătoare a lui Morgoth. În acest context, Adar este un personaj care se abate de la tipicul caracterial al creatorului trilogiei, fapt pe care am considerat necesar să-l menționez.

Le monde après nous (2021)

Lung-metrajul de debut al regizorului Louda Ben Salah-Cazanas este un film de festival (a strâns câteva premii și nominalizări în acest an), care se bucură de personaje  neconforme și un plot simplu, cu o cinematografie îndrăzneață.

Spectatorul are parte de 80 de minute agreabile în timp ce urmărește periplul romancierului aspirant Labidi (Aurélien Gabrielli), un diletant care jonglează cu diverse joburi pentru a se întreține (chit că e și o nuanță de procrastinare acolo) până la publicarea romanului său. Atenție, urmează SPOILER!

world2Labidi se îndrăgostește de o studentă enigmatică, Elisa (Louise Chevillotte), dar în curând rămâne fără bani (nu că ar fi avut vreodată). Povestea arată poziția precară a tineretului urban de astăzi și visele complicate din mediul lor social, ambalată într-un lungmetraj fermecător și romantic. În timp ce duce mâncare prin Deliveroo (un soi de Glovo), Labidi ajunge la ușa unui amic iar acesta îl întreabă, surprins, de cât timp face asta.

Răspunsul protagonistului este unul ipocrit, cum că e ceva recent, încearcă să intre în pielea personajului său. Spre final, după câteva schimbări de decor, Labidi este învins de senzația că nu mai aparțiune vreunui loc, sau unei categorii sociale. Aceste referințe sociologice semnificative ca și alte nuanțe mai mici, subtile, ce oferă o notă de adevăr poveștii, sunt îmbinate de regizor într-o poveste foarte simplă – o dramă romantică nuanțată de comedie.

world4

Maturizarea (coming-of-age) este o temă clasică și adesea reluată, dar tocmai în acest domeniu nepretențios Louda Ben Salah-Cazanas își dezvăluie sensibilitatea și subtilitatea, reușind să smulgă zâmbete dar și să emoționeze publicul cu eforturile depuse și eșecurile pe care le experimentează personajul său, și asta fără să dramatizeze sau să se abată vreodată de la intenția de a ridica o oglindă în fața societății.

Andor (serial SW, 2002)

Nu vă faceți că nu știți ce e un serial SW! SW, nu SF. E vorba de un serial din universul Star Wars, după ce a fost vândut, cu tot cu Lucas Film, către Disney. Cu cinci ani înainte de evenimentele din Rogue One, Andor este regizat de Tony Gilroy. Așa apar 12 episoade de 40-50 de minute, difuzate pe Disney+Sunt trei seriale contemporane pe care le urmăresc, și le consider cele mai importante, în această ordine:

Lupta perfectă (The Good Fight) difuzat de Paramount+, noul The Lord of the Rings: The Rings of Power de pe Amazon Prime Video și House of the Dragon (era să zic Game of Dragons) de pe HBO. Printre ele, apar derivate ca Andor, din care până acum au fost difuzate pe Disney+ cinci episoade (următoarele trei urmând să apară până la sfârșitul lui octombrie, și încă 4 în noiembrie).

După ce i-a luat la rînd pe Luke, Obi-Wan sau Han Solo, iată că Disney s-a aplecat de ceva timp și asupra personajelor secundare care au apărut în trilogiile Star Wars doar trecând printr-un cadru dintr-un bar intergalactic, cum era Bobba Fett. Eroul din noua serie de pe Disney+ este, asemeni Mandalorianului, un personaj marginal, ce trăiește de azi pe mâine de pe urma pieselor de schimb pentru navele spațiale.

Fugărit de agenții de securitate ai Imperiului Galactic, Cassian Andor este recrutat de un reprezentant al Alianței Rebelilor, ca să facă echipă cu partizanii care plănuiesc lovitura de proporții destabilizatoare a unei zone importante a Imperiului. Cam asta ar fi introducerea sumară în acest prequel al Rogue One – aventură care, la rândul său, a fost strecurată de Disney între evenimentele din Răzbunarea Sith și cele din O nouă speranță.

„Cum a primit Cassian Andor o serie dedicată doar lui poate fi un mister, nu o problemă în sine – pînă la urmă, substanța poveștilor nu ține doar de conducătorii de oști rămași în istorie, ci și de combatanții anonimi care luptă undeva în afara privirii cronicarului, fiecare cu povestea vieții sale, posibil, la fel de ofertantă ca și cea a comandanților lor. Un asemenea demers ar fi justificat, însă”  – după cum afirmă Grig Bute în Cațavencii – „dacă Disney ar explora universul creat de Lucas dintr-o altă perspectivă, mai inteligentă, cu elemente noi și interesante care să adauge substanță lumii starwarsiene”.

Chiar dacă Andor încearcă, în premieră, prin detalierea relațiilor dintre membri, o privire de insider în ierarhia militară a aparatului represiv al Imperiului, în organizația disidenților sistemului infiltrați în diverse puncte-cheie sau în anturajul unei celule din Rezistența rebelilor, e mult prea puțin față de așteptările create de un titlu atît de mare ca Star Wars.

„Nu contează doar ce, dar și cum și pe cine arăți: eroul titular, un contrabandist mărunt capabil de crimă fără remușcare, transformat brusc, aproape fără voia lui, în revoluționar, se mișcă brownian printre alte personaje obscure cu accent britanic, într-un decor industrial decadent plin de ateliere de dezmembrări ca serviceurile de cartier care repară motoare Diesel, nu propulsoare de navete spațiale cu viteze supeluminice.

Sau în peisajul bucolic al unei planete care arată fix ca zona masivului Făgăraș.  Și totuși, de ce planetele galaxiei sînt asemănătoare, au absolut toate atmosferă respirabilă liber, fără costum spațial, cînd cele cîteva ale sistemului nostru solar sînt atît de diferite? De ce toți extratereștrii trebuie să fie humanoizi – bipezi, cu două mîini, cap, ochi, gură și doar mici variații de aspect?”

Pentru c-ar fi mult mai scump ca să arate altfel, de-aia. Nu e numai problema lui Andor, ci și a altor SF-uri de duzină la care eventuala imaginație este limitată de bugetul pentru efecte speciale.

George Lucas a setat niște standarde mult prea înalte pentru toți cei care s-au apucat să brodeze pe tema Star Wars după el. Așa s-a ajuns de la imaginea complet revoluționară a apusului celor doi sori de acum 45 de ani la cea din 2022 a rebelilor de pe planeta Aldhani înarmați cu AK-47, printre berbeci cu patru coarne. Atât s-a putut” – conchide cronicarul Cațavencilor.