Toate articolele de mariusoliviu

Cartea lui Boba Fett

The Book of Boba Fett, cel mai nou serial de televiziune american creat de LucasFilm pentru serviciul de streaming Disney+, face parte din franciza „Războiul Stelelor”, și este un spin-off derivat din apreciatul serial The Mandalorian.

Acțiunea are loc pe Tatooine, o planetă fictivă din universul StarWars, și numele unui oraș real din Tunisia, locul unde se desfășoară numeroase scene din seria de filme a universului ficțional. Tatooine apare în toate filmele „Războiul stelelor”, mai puțin în „Episodul V: Imperiul contraatacă”, unde este menționată, totuși, la sfârșitul filmului.

Personajul principal este vânătorul de recompense Boba Fett (Temuera Morrison) din seria The Mandalorian și alte filme din universul „Star Wars”, ajuns acum un fel de Lord al Crimei în locul temutului Bib Fortuna, reprezentantul caraghiosului Jabba the Hutt. Tatooine este dintre cele mai iconice (dacă putem spune așa) planete din universul Războiul stelelor, fiind planeta-mamă a lui Anakin și Luke Skywalker.

Planeta deșertică are 3 luni și 2 sori și este populată de o serie de vietăți amuzante; corturile în care locuiesc băștinașii din deșert au aparența unor piramide, iar orașul Mos Espa aduce cu unul roman, sau cel puțin din antichitate. Pentru că serialul abia azi s-a lansat, mă rezum la aceste detalii care, după mine, îi dau farmec – dar și ca să nu fac spoiler.

Acest spin-off, ca și serialul anului trecut – The Mandalorian – pare să fi fost creat de scenariștii liniilor secundare din universul Star Wars, pentru că recunoști barurile cu fauna lor, cam la fel de colorată indiferent de spațiul cosmic. La prima vedere Boba Fett este o combinație de mafiot cu șeriful din filmele cu Vestul sălbatic, unul care asigură protecția târgului și „afacerilor”.

Ca o analogie forțată, cei din deșert sunt asemeni indienilor, iar mandalorienii iau locul pistolarilor. De fapt, Every Galaxy has an Underworld este și sloganul serialului, unul foarte nimerit. După primul episod îi prevăd un mare succes, mai ales că totul se petrece pe două planuri, unul oniric, protagonistul Boba Fett revenindu-și după imersia într-un rezervor bacta.

Gomora V

Acesta e titlul românesc sub care găsiți pe HBOgo sezonul final (V) al serialului italian Gomorrah, care pe mine m-a dat pe spate încă de la prima serie. Faptul că mai înțelegi ceva din ce zic ăia chiar și fără subtitrare (dincolo de jargon), că ș-ul napoletan seamănă atât de mult cu pronunția noastră și încă vreo câteva detalii pe care am să le menționez în continuare.

Titlul original al seriei italiene este Gomorra – La serie, pentru că a existat și un film, nu chiar pe gustul meu (deși a luat Marele Premiu al Festivalului de la Cannes 2008), după romanul original al lui Roberto Saviano – care s-a ascuns după publicare ca să nu fie linșat de mafia napoletană. The show, cum numesc cei de la Sky serialul, a fost filmat în mare parte chiar la locul faptei, respectiv în cartierul Scampia (o suburbie din nordul orașului Napoli cu aproximativ 80.000 de locuitori). 

Sunt printre cei care consideră că, după etapa filmului mut, limbajul contează foarte mult în cinematografie, deși e una din artele vizuale. Bine, și muzica, dar în principal limbajul – cel puțin pentru mine, care nu-s dependent de filmele de acțiune și m-aș putea uita și-n reluare la seria Before… regizată de Richard Linklater. Asta deși acolo (exceptând întâlnirea) nu se-ntâmplă mai nimic și faptul că ăia vorbesc tot filmul enervează o categorie anume de cinefili, pe cei de Mall în special. 

Revenind la sezonul final din Gomorra – La serie, trebuie remarcată nostalgia la reîntâlnirea cu această istorie contemporană a mafiei de cartier. Plotul este unul destul de banal, și nu fac niciun spoiler zicând că personajul Ciro di Marzio (mort în seria a treia, parcă) se întoarce. Asta pentru că seria a IV-a a fost despre periplurile sale din Letonia și despre exilul tovarășului său de prostii, Gennaro Savastano.

Ambii și-au făcut de cap înafara granițelor urbei și a cizmei natale, reamintindu-ne și prin această poveste cât de departe a ajuns globalizarea lumii contemporane. Dar (și aici e subțirimea și superficialitatea, să zicem, a plotului) tot în orașul și cartierul natal se vor întoarce până la urmă să dea lupta finală. Nu ca în realitate, de fapt, unde găsești câte un consigliere mafiot ascuns printr-un sat din Banat, cu vecinii mirându-se ce om de treabă era și cum saluta el pe toată lumea.

g4Dincolo de globalizarea asta, personajele sunt atât de bine alese că distingi provincialismul de ghetou, cât ar fi el de urban: prostia legendară a celor din neamul Savastano, începând cu tătucul clanului, Don Pietro, care avea dificultăți în alegerea, alături de la fel de toanta lui soață Immacolata, a unei canapele – scenă teribilă din prima serie apropo de mobilarea casei lor chicioase… și continuând cu istețimea mâinii drepte a bossului, killerul Ciro di Marzio zi și l’Immortale.

L’Immortale e turnat – acesta e frontispiciul și toată ideea subțire pe de la baza seriei a V-a, din care au apărut până acum pe HBOgo 4 episoade, și totuși serialul te ține lipit (eu n-am închis un ochi până ce nu le-am bifat pe toate) prin universalitatea caracterelor, dincolo de specificul local: bogatul prost și săracul isteț, capabil să iasă cu bine din orice situație, magnetismul locurilor natale șamd.

– articol în curs de – 

 

Invasion

Că tot am prins un val TV în deșertul de filme bune, am zis să merg cu valul și m-am înarmat cu răbdare pentru seria creată de Simon Kinberg și David Weil. Invazia s-ar putea să fie un epic fail, pentru că pare să avanseze destul de nesigur (zici că-l scriu pe măsură ce se filmează) dar tocmai ambiguitatea asta mă atrage fiindcă pe acest subiect este chiar veridică. 

Adică, dacă or să ne invadeze alienșii, nici măcar n-o să ne dăm seama ce ne-a lovit, un meteorit sau altceva. Serialul e decent la modul cuminte, adică îți ia trei episoade să pricepi că e cu alienși, în ciuda titlului evident. Cuvântul extratereștri apare explicit abia în episodul V, până atunci prezența lor e doar sugerată.

În rest, actorii contribuie mult la menținerea pe linia de plutire a poveștilor intercalate care nu un deloc ritm alert. Interesant că tot ce se întâmplă acolo, în confuzia generală, are legătură cu ce se întâmplă acum: până una-alta, declarăm Legea marțială. Serialul are potențial maxim de rateu, dar tot te tentează să vezi încă un episod, așa că am să revin cu comentarii despre el.

Dune (2021)

Cum în afară de distopii și filme apocaliptice ori despre pandemie n-am avut dispoziție de altceva, cele câteva SF-uri apărute în ultima perioadă m-au scos nițel din rutină. Așa că le-am urmărit cu plăcere – chiar dacă nu aveam cine știe ce așteptări. Mai mult decât o poveste la modă (acum, cu interesul brusc pentru ecologie), Dune e ceva ce ține, pentru mine, de lecturile copilăriei / începutului adolescenței. Dacă la Fundația mi s-a părut deranjante devierile de la trilogie, operate în scenariu, Dune mi s-a părut o simplă ecranizare. Un film care-ți spune ceva doar pentru că evocă saga creată de Frank Herbert.

Pentru cineva care n-a citit romanele din seria Dune, filmul cred că e lipsit de farmec, dezamăgitor chiar – pentru că „acțiunea” se sfârșește chiar pe când era pe cale să înceapă. Un teaser, mai degrabă, mai puțin un film.  Dezamăgitor mai ales fiindcă regizorul Denis Villeneuve a avut la dispoziție o grămadă (hai să zicem o constelație) de staruril: Timothée Chalamet (Paul Atreides), Rebecca Ferguson (Jessica Atreides), Oscar Isaac (Ducele Leto Atreides), Jason Momoa (Duncan Idaho), Stellan Skarsgård (Baronul Vladimir Harkonnen), Josh Brolin (Gurney Halleck), Javier Bardem (Stilgar) și Charlotte Rampling (cucernica maică Bene Gesserit) – ca să amintesc personajele principale.

O distribuție destul de reușită, exceptând – să zicem – alegerea lui Stephen Henderson pentru rolul mentatului Thufir Hawat; pariez că și dvs vi l-ați imaginat altfel. Vizual prima parte a trilogiei (sau ce va fi) cinematografice nu arată rău însă atmosfera lipsește, ca atare nu impresionează. Frank Herbert a încheiat seria Dune cu volumul VI – Chapterhouse: Dune. Tot ce a mai lăsat sub formă de manuscris este schița de 30 de pagini a unei posibile continuări, scrisă probabil înainte să închidă ciclul. În Canonicatul Dunei sistam la o revenire, iar totul revine la starea inițială: Arakis e din nou desert, mirodenia devine iar un lux și politica a Galaxiei revine la situația de dinainte de preluarea puterii de către Paul și Leto Atreides

Două decenii după publicarea ultimei serii originale, folosind ca pretext schița amintită, fiul lui Herbert, Brian Herbert, l-a contactat pe Kevin J. Anderson împreună cu care a publicat două continuări – Hunters of Dune (2006) și Sandworms of Dune (2007). Aceste „continuări” și romane intercalate nu au fost traduse încă în limba română. Prima ecranizare a romanului Dune a fost realizată de David Lynch și lansată în 1984, la aproape 20 de ani de la publicarea cărții. Deși Herbert a spus că profunzimea și simbolismul sagăi par să-i fi intimidat pe mulți realizatori de filme, a fost mulțumit de aceasta, declarând: „Au prins esența. Începe la fel ca Dune și îmi aud dialogurile pe tot parcursul lui. Și-au luat unele libertăți de interpretare, dar vei ieși știind că ai văzut Dune”.

După 6 episoade…

Foundation în viziunea regizorului David S. Goyer devine oarecum previzibilă, chiar plictisitoare. Singura sa inovație (față de trilogia lui Asimov), care-i trădează originea de scenarist – reprezentarea împăratului ca o triadă de clone – pare că și-a cam epuizat resursele. Și, din păcate, schimbă focus-ul de la ceea ce se întâmplă pe Terminus la intrigile de palat.

Or, chiar dacă un film în general – fie că e de lung-metraj, serial sau mini-serie (cum s-ar fi potrivit mai degrabă Fundației) – are nevoie de un antagonist puternic, aici treaba nu prea este în spiritul cărții după care s-a adaptat serialul. Personajele lui Asimov funcționau în raport cu marele plan al lui Seldon, iar conflictul se baza pe lupta între totalitarism ideologic și individualism.

Singurul motiv pentru care-l mai urmăresc e un soi de nostalgie, amestecată cu oareșce check-out de memorie (să văd în ce măsură seamănă cu ce-mi mai amintesc din cărți) și cam atât; așteptări vizavi de realizările artistice am spre zero. Toate schimbările astea de ritm, dinspre Trantor spre Palat (și civilizațiile spre care se plimbă ori cu care puterea este în conflict) nu fac decât să încerce o spoială de realitate, aparența mai multor vieți și voințe din Galaxie.

Prea puțin SF însă, prea multă propagandă și minime calități artistice pentru o producție nu lipsită de buget. Culmea că Robyn, fiica lui Asimov, se află printre producătorii executivi angajați de Apple TV după ce a achiziționat drepturile de ecranizare împreună cu casa de producție Skydance – așa că schingiuirea operei literare se întâmplă cu acceptul și implicarea familiei. Acum sunt curios doar ce se va întâmpla de la episodul 11 încolo, fiindcă am aflat că primele 10 episoade se vor concentra asupra trilogiei inițiale (citește = vor răstălmăci). Dar asta peste o lună jumate.