Toate articolele de mariusoliviu

Gambitul damei

Cel mai popular serial din ultima lună pe Netflix propune o variantă feminină a celebrului şahist american Bobby Fischer, jucată de întâi de Isla Johnston si apoi de Anya-Taylor Joy. Scenariul este bazat pe romanul omonim al lui Walter Tevis din 1983; mini-seria creată de Scott Frank și Allan Scott se inspiră în ce priveşte stilul personajului feminin Beth Harmon de la mai multe celebrități.

Gabriele Binder, stilista serialului Netflix, a declarat că s-a inspirat de la diferite legende ale anilor ’60 de-a lungul serialului, schimbând aspectul lui Harmon puțin câte puțin pe măsură ce se maturiza. “Pe măsură ce Beth crește, stilul ei se schimbă odată cu noile experiențe și locuri în care călătorește.

Aspectul inițial este influențat de Jean Seberg, Audrey Hepburn și Natalie Wood, printre altele”, a declarat Binder pentru Popsugar. Taylor-Joy, un nume în ascensiune la Hollywood – tocmai a fost distribuită ca Furiosa în viitorul prolog al lui Mad Max: Fury Road, construieşte prin flash-back-uri un personaj complex, ce aminteşte de cele din A Beautiful Mind.

Deşi pe parcurs prietenii săi şahişti sugerează asemănări cu geniul din secolul anterior Paul Morphy, perioada şi lupta cu ruşii indică, aşa cum aminteam, de modelul Bobby Fischer. Acesta a fost personajul real, șahistul care, în anii `70, a întrerupt o supremație de circa 25 de ani a școlii de șah sovietice. Dar în serial, nu vedem doar confruntarea Războiului Rece, ci și o revanșă a femeii în fața bărbatului.

Şi acum câte ceva despre corectitudinea politică a filmului, acceptabilă, în cheie moderată, amuzantă chiar: e justificată de faptul că in imaginarul colectiv, șahul a pătruns ca un joc masculin prin excelență. Jocul regilor, al strategilor. Tabla de șah este un soi de război în miniatură, iar războiul e construit ca „lume a bărbaților”, prin excelență. Așa-i cultura patriarhală: bărbatul – război, femeia – acasă, la cratiță. Aceste ultime paragrafe le-am spicuit de la Vasile Ernu:

Modernitatea schimbă datele problemei: mai ales la presiunea schimbărilor industriale și a nevoii de forță de muncă. Primul regim care-și pune problema radical diferit este cel comunist: dreptul femeilor. Femeile nu sînt diferite de bărbat, ci doar diferit educate, cu poziții sociale diferite, cu drepturi inegale care produc diferențieri structurale. Începe să se schimbe radical structura legislației, a formelor de educație și a muncii.

Se deschid oportunități pentru drepturi și șanse egale. Șahul face parte din această arie și e o formă de emancipare accesibilă femeilor. De ce șahul feminin nu merge? Pentru că nu sunt sponsori: banii au complexe macho. Banii gândesc în complexe ce spun: femeile nu pot juca șah. Ba pot, de fapt, doar că ne trebuie un sistem, o școală care să le ofere șanse egale. Investiți 100 de ani în șahul feminin și mai puțin în cel masculin și femeile vor bate tot în timp ce fac și mâncare.

Sau lăsam bucătăria băieților: alte complexe de educație și putere. Bătrînul Polgar, tatăl lui Susan Polgar, vine pe această linie: mintea ține de educație. Are trei fete, le educă pentru șah și face din ele cele mai bune șahiste ale lumii. Susan Polgar avea să devină cea mai bună din lume, iar Judit Polgar avea să fie cea care avea să îi bată și pe Karpov, și pe Kasparov.

The Undoing (serial TV, 2020)

În completarea unei distribuții de excepție, De la început se remarcă prin „ceva”-ul adus de regia Susanei Bier. După un Oscar pentru cel mai bun film străin (In a Better World) și un Glob de aur luat în același an, daneza a început să facă filme mai comerciale: A Second Chance, The Night Manager, Bird Box. Ce au în comun aceste filme, dincolo de scenarii antrenante, este o anume viziune a regizoarei asupra cuplului și familiei.

donaldThe Undoing pare croit pe rețeta altui serial HBO în care Nicole Kidmann făcea pe soția și mama vulnerabilă, undeva prin Canada – Big Little Lies. Aici însă și soțul (jucat parcă anume neconvingător de Hugh Grant) pare mai bleg, dar ăsta e un amănunt când afli că ambele seriale au același scenarist – pe David Kelley. Un rol secundar bun face și Donald Sutherland, în rolul tatălui lui Grace (Nicole Kidman), care mai echilibrează cumva distribuția. În lipsa lui, aș fi zis că femeile fac singure partea de (bună) actorie…

Una peste alta, cel puțin după primele 3 episoade, serialul mi s-a părut cam supraevaluat, singurele momente cât de cât remarcabile fiind date de vagile interacțiuni între personajele din clase diferite, care se văd, se observă, dar nu dialoghează unele cu altele, deși se intersectează. Ca și cum între ele ar exista o barieră, un geam invizibil – din plexiglas, că tot e la modă acest material artificial.

Escape Room (2019)

Am văzut aseară pe Film Now horror-ul psihologic al momentului, un film care s-a potrivit la fix de Halloween (chit că n-o sărbătoresc): Scapă dacă poţi e despre parcursul a şase oameni diferiți, care încă nu se cunosc între ei, și care participă la o competiție de tipul „escape room” pentru a câștiga zece mii de dolari fiecare.

Cei 6 se vor descoperi puși în situaţii imposibil de controlat şi vor fi obligați să-şi pună mintea la contribuţie nu doar pentru a le depăşi, ci și pentru a rămâne în viață. N-a fost un film rău, destul de alert condus de regizorul Adam Robitel, în acelaşi timp suficient de aerisit încât să te deprinzi cu personajele şi să poţi empatiza cu unele.

Astfel că filmul, care se vrea mai mult psihologic, e o combinaţie de Saw (ca şi temă) cu elemente din The Cube, deci nu foarte original, dar suficient de alert, cu un scenariu coerent, fără mari derapaje. Finalul interesant, pare că pregăteşte o parte a doua. Bună Taylor Russell, în rolul isteţei Zoey, ok şi Logan Miller care-l joacă destul de bine pe timoratul Ben.

Hope Gap (2019)

Ceea ce ne desparte este un film poetic, dincolo de povestea din fundal. Grace (Annette Bening face jumătate din film) e șocată să afle că soțul ei Edward (excelent şi Bill Nighy) o părăsește pentru altcineva după aproape 30 de ani de căsnicie.

În subsidiar, e despre repercusiunile emoționale ale despărțirii asupra singurului lor fiu, acum adult (Josh O’Connor). Dezamăgită și simțindu-se pierdută în micul ei oraș de mare, în cele din urmă Grace își revine treptat și își r(e)descoperă vocea interioară, poetică și puternică.

În ciuda subiectului aparent banal, problemele de armonie ale acestui cuplu bătrân sunt de fapt problemele tuturor, indiferent de vârstă – și despre asta se vorbește mai puțin decât despre îndrăgostire. Aici însă ea apare ca un accident nedorit, iar personajul de care se îndrăgostește Edward intră în scenă abia la final, cu două replici.