Toate articolele de mariusoliviu

Nu eşti fericită?

Fata din Das melancholische Mädchen (Marie Rathscheck) hoinărește prin oraș în căutarea unui loc unde să doarmă. De la început ne avertizează, în episodul Feminism de vânzare, că-și urăște personajul. Apoi ea întâlnește mame tinere ce-și celebrează statutul, se duce acasă la un abstinent existențialist pentru care sexul este doar o altă piață, sau așteaptă sfârșitul capitalismului într-un bar.

Totul pare mai degrabă un spectacol de teatru filmat, construit în jurul personajului principal, ce încearcă să scrie o carte, dar nu trece dincolo de prima propoziție a celui de-al doilea capitol și nu găsește nimic convenabil printre galerii de artă, studiouri de yoga și paturile unor străini.

În loc să încerce să-și găsească locul, ea începe să-și privească depresia ca pe o problemă politică. Cele 15 întâlniri amuzante ale fetei explorează societatea post-modernă între precaritate și marketing, monogamie și neo-spiritualitate, deziluzie și presiunea de a fi fericit. Filmul de debut al regizoarei Susanne Heinrich este disponibil pe HBOgo.

Young Adult (2011)

Un film ce are ca protagonistă pe Charlize Theron în rolul lui Mavis Gary,  o autoare de romane de ficțiune pe care nu le-am înţeles niciodată, pentru că pe vremea mea nu existau sau, dacă putem identifica rădăcini, ele aveau nume mari precum Le grand meaulnes sau The Catcher in the Rye.

Dacă Young Adult e acum un gen, nu doar literar, ci şi cinematografic, asta se datorează unor autori precum Mavis, care se întoarce în orășelul natal din Minnesota ca să reia o relaţie întreruptă. Această mini-dramă adolescentină camuflată într-o comedie amăruie aminteşte de o perioadă a vieţii pe care cei mai mulţi o depăşesc, pentru ca s-o uite mai târziu.

Cu excepţia celor marcaţi de răutăţile perioadei, şi care nu reuşesc să depășească cu adevărat acea fază din viața lor, precum protagonista. Ipocrizia acestui gen de literatură naivă iese la iveală prin contrastul dintre rândurile autoarei, grăbită de editor să predea ultimul capitol din serie, și realitatea vieții personale.

Dacă mai (re)cunoști  persoane blocate psihic în adolescență, filmul ți se va părea bun, altfel povestea nu e nici spectaculoasă, nici cu happy-end. Jocul fragilei Charlize Theron  salvează un film altfel greu de încadrat în gen, firav precum poveștile pentru tineri. Actrița este motivul pentru care acesta nu e doar un alt film marca Reitman, precum Juno, sau Up in the Air. Celălalt personaj care salvează povestea este Matt Freehauf, interpretat de comediantul Patton Oswalt., deși Matt și Mavis nu și-au vorbit în liceu.

Prin contrastul între Mavis şi Beth (Elizabeth Reaser) pelicula oferă şi prilej de reflecţie apropo de fericirea în oraşe mici vs cea din metropole, unde locuitorii primelor reuşesc să evadeze şi să-şi piardă urma. Marele oraş devine păstrătorul amintirii blurate a „reginei balului cea psihopată” despre un trecut căruia, altfel, nu prea ar fi avut de ce să-i păstreze amintiri prea grozave.

Deși apare drept comedie, gen pentru care protagonista a fost nominalizată la Globurile de aur, filmul este mai precis o parodie a literaturii (și filmelor) pentru adolescenţi, o prezentare a degradării ce poate avea loc. Dacă în mod normal, poveștile de acest gen sunt de tip coming of age, scopul fiind de a revela maturizarea personajului, aici avem, cel puțin în viața reală a lui Mavis, o istorie inversă, a infantilizării.

Az állampolgár (2017)

Cetățeanul e un film maghiar despre emigranți, puțin credibil, ușor incredibil – povestea e puțin trasã de pãr, pe alocuri, dar salvată de subiect. A rulat în 2017 în secţiunea Ziua maghiară a TIFF-ului clujean, acum îl puteţi revedea pe HBO. Partea credibilă e că maghiara e o limbă grea, iar ungurii și unguroaicele (nu doar preşedintele lor) sunt intoleranți cu migranţii.

polgar2Dar în rest, slabe șanse să vezi pe la periferia Budapestei, iranieni sau nigerieni vorbind ungurește la nivelul din film, literar. Că un agent de pază își dorește să devină cetățean maghiar cu acte în regulă, deși are permis de muncă, e de acceptat. Negrul însă pică de fiecare dată  examenul la proba de istorie și nu cunoaște Constituția Ungariei – faptul că știe imnul nu-l ajută.

Noroc cu Mari, sora șefei sale. Mari e profă de maghiară și istorie, are cam vârsta lui Wilson, și-l ajută să treacă examenul. Între cei doi se înfiripă o relație. Aici vine partea incredibilă, când Mari (Ágnes Máhr) ia decizia să-și părăsească soțul și să se mute cu bărbatul de culoare. shirinŞi începe filmul: vața lui Wilson pare că ia o turnură fericită, dar în ecuația lor (re)apare Shirin, refugiată din Iran, a cărei singură șansă este o căsătorie formală cu un cetățean maghiar. Din solidaritate, Wilson o ține la el acasă, chiar și când trebuie neapărat să aleagă între iubirea pentru Mari și responsabilitatea pe care o simte față de refugiată.

Actorii joacă binișor, salvând acest film de festival, menit să trezească compasiunea cinefililor pentru noul val de popoare migratoare. Subiectul a fost tratat mai credibil, chiar dacă și mai clișeistic, în belgianul The Invader, în care emigrantul plătește tribut traficanților, pentru ca apoi să se revolte și, conștient de calitățile sale de exemplar bine proporționat, ce atrage instantaneu privirile blonde ale indigenelor, să pună la cale propriul șantaj sentimental și sexual.

Cronică de film vs comentariu

N-am avut niciodată pretenția că facem pe CeFilmeVăd critică de film. Chiar numele blogului o spune: publicăm mai degrabă cronici de întâmpinare sau, mai puțin pretențios spus, notăm aici ce filme vedem și împărtășim părerile noastre cu alți cinefili. Cronica de întâmpinare e un sub-gen al cronicii de film, practicat și de bloggeri, publicată, de regulă, în urma unei invitații la o premieră de film.

Chiar dacă s-ar putea să rămână de acum doar o amintire, ieșitul la un film în oraș nu presupunea doar biletul de intrare; era vorba și de timpul alocat evenimentului, cu drumul până la cinema, parcarea (eventual), consumația și așa mai departe. Oricum, bloggerul se simțea dator să-și scrie impresiile după prima vizionare, măcar dacă i-a plăcut sau nu.

Cu totul altceva e cronica unui film pe care mergi să-l vezi de curios: fie că urmărești un actor, că-ți place subiectul sau că vrei să vezi ecranizarea unei cărți care ți-a plăcut. A scrie cronică de film presupune să fii în temă, fie că ai studii în domeniu, fie că vii din alte zone conexe (unii consideră cronica de film un sub-gen literar). De-asta e deranjant să vezi un titlu din ăsta pe un blog generalist: Cronică de film și un #acolo, cu maxim două-trei rânduri, comentarii, aruncate sub fiecare titlu de film.

Sigur că e vorba şi de stilul blogului, scris de Vali împreună cu cititorii săi: autorul aruncă două trei fraze provocatoare, ca să lase loc de comentarii, dar… însă… totuși! Posibil ca şi bloggerii de film să fi contribuit la uşurătatea genului numit cronică de film, prin stilul diluat în care îşi expun puţinele şi uneori prea-puţin originalele idei. Mai este apoi şi cronica de tip PR-ist, în care presupusul cronicar nu face decât să adapteze comunicatul de presă.

De fapt cronica de întâmpinare, în forma ei „clasică”, consacrată înainte de 1990, nu mai există. Această dispariţie a fost cauzată, explică prozatorul Ioan Groşan, de neîmplinirea a trei condiţii obligatorii: să fie scrisă de o personalitate critică recunoscută, să aibă o regularitate de metronom, şi să apară în publicaţii cu difuzare naţională, de preferinţă săptămânale. Printre ultimii cronicari de această factură să-i menţionăm pe Alex. Leo Şerban & Andrei Gorzo, în Dilema.

Mai nou în spaţiul românesc au apărut, în cadrul sub-genului, și subspecii. Acestea constau de fapt, în false cronici de întâmpinare, scrise de amici ai regizorului sau scenaristului, cam așa cum se fac textele condescendente de pe coperta a patra a unei cărți și unde, de regulă şi în esenţă, citim că respectivul autor este «o voce cu totul aparte». În contrapondere, scurtele comentarii de 2 rânduri, seci şi la obiect, despre filmele văzute în weekend, mai că sunt de preferat. Cu menţiunea că merită doar titlul de comentarii, nu cronică de film.

Martin Eden

Ecranizare a romanului omonim de Jack London. O carte aproape uitată, despre maturizarea culturală târzie, readusă în actualitate de adaptarea liberă a regizorului Pietro Marcello, în colaborare cu Maurizio Brauci.

Acțiunea se desfășoară la Napoli, pe la mijlocul secolului XX, dacă putem spune așa; mai mult decât acțiune, vorbim despre parcursul inițiatic al tânărului proletar Martin Eden, când marinar, când fochist sau muncitor la fermă, un cititor ce aspiră la statutul de scriitor.

Martin Eden e poate unul dintre primele personaje ce realizează că nu se mai poate citi tot ceea ce se scrie (şi se publică) în lume. Chiar dacă plonjează în realismul italian, şi descrie puţin debutul mişcării socialiste, tema este de fapt individualismul, într-o epocă traversată de ascensiunea mișcărilor politice italiene, între care şi fascismul.

Vorbim totodată de o scriere autobiografică a lui Jack London, care nu-şi putea suporta narcisismul, care se descrie la un moment dat, descriindu-l pe Martin: Sub învelişul trupului musculos întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai uşoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simţămintele şi emoţiile lui ţâşneau şi începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. 

Era cum nu se poate mai receptiv şi mai sensibil, iar imaginaţia lui veşnic neastâmpărată stabilea fără încetare relaţii de asemănare sau deosebire între lucruri.

Pe măsură ce cucerește iubirea unei tinere și frumoase femei burgheze prin filozofie, literatură și cultură, Martin este consumat de sentimentul că și-a trădat originile. Din biografia lui Jack London aflăm că personajul său Ruth Morse ar fi avut chiar un model real în persoana numitei Mabel Applegarth, o fostă colegă de universitate „care, cândva, simbolizase pentru viitorul scriitor idealul feminităţii şi al rafinamentului cultural”. Dacă literatura nu este uneori altceva decât taxidermie, poate chiar auto-taxidermie, filmul duce totul într-o țară străină (de pielea autorului), revelând noi valențe ale unui text literar aproape uitat.