Arhive pe categorii: seriale

Seriale contemporane Black sau Easy

Dacă există azi un (sub)gen de serial contemporan ce proiectează o o viziune realistă, dar sumbră, asupra viitorului – ei bine, tonul l-a dat Black Mirror. Iar black-ul din titlu nu se referă atât la viziunea amintită, cât la ecranele telefoanelor, tabletelor și tastaturilor în care ne oglindim, atunci când nu privim la TV.

theTCa sursă de inspirație pentru el este citat Twilight Zone, dar Black Mirror este greu de încadrat într-un gen anume, fiind în același timp antologic, SF, thriller, dramă şi satiră.  Nu are acţiune sau personaje constante, iar tema sunt consecințele neașteptate ale noilor tehnologii. Charlie Brooker povestește:

Am început să lucrăm la Black Mirror în 2010, pe vremea când viziunea asupra tehnologiei era în general destul de roz. (…) Acum telefoanele sunt de două ori mai adictive și mai dăunătare decât țigările, iar timeline-ul e plin de meme fasciste și poze cu atrocități.

Episoadele sunt independente și de obicei au loc într-o realitate alternativă sau în viitorul apropiat, adesea cu un ton întunecat și satiric, deși unele episoade sunt mai experimentale și mai ușoare. Am căutat și alte filme/seriale asemănătoare, care să tulbure puțin aburul călduț și optimist cu care mintea noastră înconjoară realitatea prezentă / viitoare.

De la Black la… Easy

Am găsit pe Netflix serialul Easy, care însă aparține unui alt curent cinematografic, numit și mumblecore.  A fost inițiat de un grup de cineaști americani axați pe filme independente, performance-movies cu buget restrâns, focusate pe problemele de zi cu zi, cel mai adesea despre relaţii între tineri middle-class de douazecişiceva de ani – treizeci.

Nașul sub-genului mumblecore este considerat Andrew Bujalski  al cărui debut regizoral în 2002, Funny Ha Ha, e numit acum `primul film mumblecore`.  Festivalul de film South by Southwest din 2005 a proiectat o serie de alte filme considerate ca făcând parte din mișcarea mumblecore, inclusiv cel de-al doilea film al lui Bujalski, Mutual Appreciation; apoi Scaunul Puffy, de Mark Duplass & Jay Duplass; și Kissing on the Gouth, de Joe Swanberg.

e1South by Southwest  a fost, de asemenea, la originea termenului „mumblecore”: Eric Masunaga, un editor de sunet care a lucrat cu Bujalski, a inventat cuvântul într-o noapte, la un bar, când i s-a cerut să descrie asemănările dintre cele trei filme proiectate în timpul festivalului. În public, termenul a a fost folosit pentru prima dată de Bujalski într-un interviu acordat indieWIRE.

Regizorul a negat însă existența unei „mișcări” organizate și a declarat că nu realizează în mod intenționat filme „mumblecore”. Filmările nu au loc în studiouri, ci în locaţii naturale, iar majoritatea filmelor de acest gen sunt filmate digital, cu o coloană sonoră limitată sau chiar inexistentă şi dialoguri improvizate. Personajele sunt în principal tineri singuri, albi și cam fără scop atât în viața lor profesională, cât și în cea personală / sentimentală.

Regizori asociaţi genului sunt Andrew BujalskiLynn SheltonMark DuplassJay DuplassGreta GerwigAaron KatzJoe Swanberg, şi Ry Russo-Young. Își are rădăcinile în noul val francez din anii 1960 – în special în filmele lui Eric Rohmer – concentre date pe intrigi romantice ale personajelor, angajate în conversații îndelungate.

Alte filme care sunt considerate ca influențând sau, cel puțin, anticipând convențiile mumblecore, sunt: Girlfriends (1978), Manhattan (1979), Stranger Than Paradise (1984), Slacker (1991), Sex, Lies și Videotape (1989), Clerks (1994), Go Fish (1994) și Before Sunrise  (1995) şi celelalte care au urmat în seria lui Linklater.

Sex Education (serial TV)

Serialul ăsta e dovada că orășelul britanic are în continuare multe de oferit. Dacă nu crime, ca altădată în Midsomer, asta nu înseamnă că e lipsit cu desăvârșire de probleme. Nici orașul nici liceul nu sunt măcar numite, tinerii trec cu bicicletele printr-o pădure ca să ajungă la școală, când nu iau busul, dar e clar că nivelul de trai este unul peste marile orașe de la noi.

Dincolo de aspectele astea sociologice, e amuzant s-o vezi pe fosta agentă Dana Scully (Gillian Anderson) ca Jean, o mamă singură, și în același timp sex-therapist.  Chiar fără alte gaguri, doar această găselniță a distribuție ar ajunge să te distreze la maxim, să te facă s-o iei ca pe o evoluție… iar serialul să se învârtă în jurul acestui subiect.

Jean are un fiu adolescent, cu probleme specifice vârstei, iar de aici încolo orice este posibil. Marele merit al serialului britanic este că, spre deosebire de cele americane pe subiecte similare, reușește să gliseze subtil de la comedia picantă, char ireverențioasă, la un adevărat îndrumar al problemelor adolescenţei. Însoțindu-l pe Otis (Asa Butterfield) ajungi să apreciezi mesajul serios al serialului: oricare ţi-ar fi problemele, a vorbi cu cineva despre poate fi primul pas spre rezolvare.

Acest serial a fost una din plăcutele surprize din 2019 iar motivul pentru care scriu despre el acum este că tocmai (vineri) a apărut seria a II, opt episoade aruncate unul după altul pe Netflix. Avantajul aceste platforme e că ai mai multe conturi, și vezi la ce se uită copiii tăi. Iar din această postură, am fost ușor deranjat de tenta tot mai puternică de corectitudine politică din seria a II-a.

Una peste alta, serialul este bun, iar senzația mea este că înlocuiește cu succes orele de educație sexuală, care lipsesc și din programa britanică (sau sunt predate, ca în film, de către amatori), darămite din cea de secol XIX din școala românească. Dar așa cum bine arată serialul, dintr-o eroare, orele de educație sexuală nu înseamnă să spui sau să arăți absolut totul despre sex, ci să-i faci pe adolescenți să se deschidă spre adevăratele probleme sentimentale.

Așa că, dacă le faceți copiiilor dvs / adolescenți abonament la Netflix, s-ar putea să aflați de unde îți iau ei educația sexuală, în lipsa discuțiilor deschise cu părinții / profesorii / colegii. Oricum, pare ceva mai ok decât Fluturii din stomacul Irinei Binder.

Top seriale 2019

Dacă e să se fi schimbat ceva cu adevărat în 2019, e vorba de importanţa serialelor. Cu cât ne plângem că avem mai puțin timp (de mers la cinematograf), cu atât mai mult timp pierdem pe laptop sau TV, la serialele oferite de HBO, Netflix, Amazon Prime și, mai nou, de Disney+. Serialele redefinesc modul în care ne petrecem timpul liber, de ce să n-o recunoaştem, tot mai lazy.

Dacă în ce priveşte oferta cinematografică 2019 mi s-a părut un an mai puțin ofertant faţă de cei anteriori, în schimb seriale bune au cam fost. Anul TV a început şi s-a terminat, simetric, cu serialul HBO Game of Thrones (care s-a întins de-a lungul lunilor mai şi aprilie, înainte de Paști) şi replica Netflix, The Whitcher, lansat chiar înainte de Crăciun. După ce au făcut varză seria bătrânului R. R. Martin, producătorii HBO trebuie să facă față acum contra-atacului Netflix.

În topul celor mai importante 10 seriale intră, pe lângă cele două menționate, Billions şi The Affair pe HBO, Vikings pe History (reluat apoi pe Netflix), Suburra, Gomorra, Matrioşka şi Black Mirror pe Netflix şi The Mandalorian pe Disney+. Să vedem mai jos ce au adus fiecare din ele în 2019: după ce ultimul episod al „Urzelii tronurilor“ a dezamăgit pe majoritatea fanilor poveștii, scriitorul George R. R. Martin, a cărui saga a stat la baza scenariului, a simțit nevoia să intervină și să explice că ultimul său roman din „Cântec de gheaţă şi foc“ va avea un final diferit:

După 8 sezoane grozave, Game of Thrones a ajuns la final. Este greu de crezut. Să fi trecut aproape un deceniu de la cina mea cu regizorii David Benioff şi D.B. Weiss? I-am întrebat dacă ştiu cine este mama lui Jon Snow. Din fericire, ştiau. Aşa a început totul.

„Cum se va termina totul, la fel ca şi serialul, sau diferit? Ei bine, da. Şi nu. Există personaje care nu au reuşit niciodată să apară pe ecran, iar altele care au murit în show, dar încă mai trăiesc în cărţi. Aşa că cititorii vor afla ce s-a întâmplat cu Jeyne Poole, cu Lady Stoneheart, Penny şi porcul ei, Skahaz Shavepate, Arianne Martell, Darkstar, Victarion Greyjoy, Ser Garlan Gallant, Aegon VI şi o mulţime de alte personaje atât minunate, cât şi mici, pe care telespectatorii nu au avut şansa să le întâlnească. Şi da, vor exista unicorni… un fel de unicorni”.

Tot pe HBO,  The Affair a mers bine de tot înainte, fără să pice în telenovelă, și s-a terminat în 2019 cu seria a V-a.  Ce-l deosebește de orice altceva de pe piaţa serialelor este adâncimea psihologică la care ajunge cu fiecare relaţie dintre personaje. Dacă în primele serii protagoniștii jucau pe linia subţire între ceea ce crede despre el şi ce cred celelalte personaje, în aceleași situații, alternând scenele din perspectiva unuia (din soţi sau parteneri) cu cele din perspectiva celuilalt, în seria a V-a perspectiva temporală se extinde.

Dar principala atracție a HBO (după GoT, desigur) a fost serialul Billions, cu seria a IV-a de 12 episoade în 2019, urmărit de mulți spectatori, inclusiv de pe Wall Street. S-a scris despre el mult și în Business Insider și în alte publicații financiare, un serial cu multe lecții despre viață. Va avea și în 2020 o nouă serie, a V-a, pe 22 sau 29 martie, deci mai avem de așteptat.

Ajuns și el la ultima serie, cea de a VI-a, serialul History Vikings încearcă să devină geopolitic. Cum primele 4 episoade au fost difuzate la final de 2019, rămâne să aflăm în acest an dacă reușește sau nu. Abia după moartea lui Ragnar acest serial iese din mit și intră în istorie. Asta pentru că, în timp ce fraţii Ivar, Bjorn sau Ubba sunt figuri istorice, este incert dacă Ragnar Lodbrok a existat într-adevăr, căci multe dintre poveștile despre el par să provină din faptele mai multor conducători istorici vikingi.

Senzația mea din ultimele serii a fost că visul lui Ragnar este prea brusc acceptat și că, cu puține excepții, vikingii acceptă cam ușor agricultura. Apoi, copiii săi se laudă cu tatăl lor, și își justifică acțiunile prin Ragnar, dar nu e clar de când încep fiii și nu frații, de exemplu, să moștenească totul.  Sau cel puțin nu este subliniat în film, de aceea cred că spre final, de când devine documentat și se agață de nume și date, Vikings ratează niște momente istorice semnificative. Cum m-am întins cam mult, despre celelalte seriale din 2019, mai târziu.

Russian Doll (serial TV)

În acest serial ce rulează pe Netflix sub numele de Matrioşka, Natasha Lyonne (interpreta lui Nicky, unul dintre cele mai populare personaje din Orange Is the New Black) este actriţă principală şi showrunner, alături de Amy Poehler.

Distribuţia n-a făcut decât să crească aşteptările cu privire la serialul cărui prim sezon din 2019 are opt episoade a câte o jumătate de oră. Iar ca o confirmare că aceste așteptări au fost îndeplinite, sezonul II este programat în vara lui 2020, pe 12 iunie. Lyonne este Nadia Vulvokov, o tânără care moare în mod repetat la petrecerea dată în onoarea sa, protagonista încercând (cu un pic prea multă determinare) să-şi dea seama se întâmplă.

Filmul aduce cu celebrul Ziua cârtiței, atâta doar că Nadia descoperă în timp că nu este singura prinsă în acest loop (pe care încearcă să-l rezolve așa cum un inginer software procedează cu un bug), ci mai există un protagonist – Alan Zaveri(Charlie Barnett), a cărui prezență nu face însă decât să complice și mai mult situația.

Sub aparența asta ușurică de serial TV, Russian Doll arată și câteva probleme din fizica universurilor paralele, ajungând apoi la idei personal-umane tot mai profunde. Prin reluarea cu mici schimbări a unor întâmplări, demonstrează cum fiecare persoană are potențialul de a face o diferență profundă în viața celorlalţi (idee care reverberează pe parcurs). Serialul are meritul de a ţese numeroase teme și referințe culturale, concentrate în scurtele sale episoade. Ceea ce părea pornit doar ca un omagiu contemporan la Ziua cârtiței ajunge mult mai întunecat, mai profund și mai complex pe măsură ce spectacolul înaintează, cu indicii și referințe care răsplătesc atenția, tot mai solicitată, a spectatorului.

Exemplu: după ce tot moare și se-ntoarce în baia de la mansarda prietenei sale, povestea Nadiei repornește de fiecare dată pe aceeași melodie – „Gotta Get Up” de Harry Nilsson – o piesă a unui artist cu propriile sale dependențe şi moarte timpurie, la 52 de ani.

 

The Mandalorian (serial)

Dacă ți-au plăcut cumva speluncile de la marginea Imperiului din primele episoade Star Wars, uite că Disney, după preluarea francizei, s-a gândit să-i pună la treabă și pe scenografii care au realizat minunățiile alea de decoruri cu alieni, nu doar pe fătucile de la marketing. Așa că, între evenimentele din a doua trilogie (lansată prima) şi resuscitarea din 2015 cu The Force Awakens, și-a făcut loc această serie minimalistă.

The Mandalorian este punctul de atracție al platformei de video-streaming Disney+. Povestirea de aici se situează nu doar la periferia Imperiului, ci și a mitologiei Star Wars: nu apare niciun cavaler Jedi, personajele sunt dinadins mai seci, protagonistul principal nici măcar nu-şi arată faţa, etc. După primul episod apărut pe 12 noiembrie, primului sezon se încheie mâine, 27 decembrie, la o săptămână după mega-premiera Star Wars: The Rise of Skywalker.

Personal mă bucur că J.J. Abrams i-a aruncat creatorului Jon Favreau acest os de ros, iar aventurile vânătorului de recompense – modelat după legendarii Boba Fett şi Jango – până la marginile cele mai îndepărtate ale Galaxiei, unde Noua Republică nu-şi poate exercita autoritatea, pare să meargă în paralel cu saga Skywalker. Fabrica de bani Disney nu se dezminte, și cu The Mandalorian duce Star Wars într-un soi de vest sălbatic al spațiului cosmic.

Dacă puținele cadre largi te fac să cauți prin sertare după cablul HDMI, peisajele urbane sunt aproape medievale,  vânătorul de recompense trecând pe străduțe de alaltăieri, mobilate cu artefacte de mâine. De apreciat şi lungimea rezonabilă a episoadelor (cam 30-35 de minute), fiecare din ele având câte o provocare punctuală. Dar important e ce rămâne la sfârşit: acelaşi sentiment pe care îl aveai când urmăreai primele episoade ale seriei Star Wars

Apoi, dacă episodul pilot te duce cu gândul la marginalii din Star Wars, al doilea reia tema retro SF din Mad Max: protagonistul, ce pare exponentul unei rase de armurieri războinici (mandalorienii), cărora nu le plac androizii, atacă tot felul de maşinării prin deşert, oraşe umblătoare pe şenile şi interacţionează cu un alt personaj, la fel de tăcut ca şi el, din (re)cunoscutul univers din care se inspiră. Bine, mai puţin Forţa, care i-a rămas lui J. J.