Arhive pe categorii: seriale

Cartea lui Boba Fett

The Book of Boba Fett, cel mai nou serial de televiziune american creat de LucasFilm pentru serviciul de streaming Disney+, face parte din franciza „Războiul Stelelor”, și este un spin-off derivat din apreciatul serial The Mandalorian.

Acțiunea are loc pe Tatooine, o planetă fictivă din universul StarWars, și numele unui oraș real din Tunisia, locul unde se desfășoară numeroase scene din seria de filme a universului ficțional. Tatooine apare în toate filmele „Războiul stelelor”, mai puțin în „Episodul V: Imperiul contraatacă”, unde este menționată, totuși, la sfârșitul filmului.

Personajul principal este vânătorul de recompense Boba Fett (Temuera Morrison) din seria The Mandalorian și alte filme din universul „Star Wars”, ajuns acum un fel de Lord al Crimei în locul temutului Bib Fortuna, reprezentantul caraghiosului Jabba the Hutt. Tatooine este dintre cele mai iconice (dacă putem spune așa) planete din universul Războiul stelelor, fiind planeta-mamă a lui Anakin și Luke Skywalker.

Planeta deșertică are 3 luni și 2 sori și este populată de o serie de vietăți amuzante; corturile în care locuiesc băștinașii din deșert au aparența unor piramide, iar orașul Mos Espa aduce cu unul roman, sau cel puțin din antichitate. Pentru că serialul abia azi s-a lansat, mă rezum la aceste detalii care, după mine, îi dau farmec – dar și ca să nu fac spoiler.

Acest spin-off, ca și serialul anului trecut – The Mandalorian – pare să fi fost creat de scenariștii liniilor secundare din universul Star Wars, pentru că recunoști barurile cu fauna lor, cam la fel de colorată indiferent de spațiul cosmic. La prima vedere Boba Fett este o combinație de mafiot cu șeriful din filmele cu Vestul sălbatic, unul care asigură protecția târgului și „afacerilor”.

Ca o analogie forțată, cei din deșert sunt asemeni indienilor, iar mandalorienii iau locul pistolarilor. De fapt, Every Galaxy has an Underworld este și sloganul serialului, unul foarte nimerit. După primul episod îi prevăd un mare succes, mai ales că totul se petrece pe două planuri, unul oniric, protagonistul Boba Fett revenindu-și după imersia într-un rezervor bacta.

Gomora V

Acesta e titlul românesc sub care găsiți pe HBOgo sezonul final (V) al serialului italian Gomorrah, care pe mine m-a dat pe spate încă de la prima serie. Faptul că mai înțelegi ceva din ce zic ăia chiar și fără subtitrare (dincolo de jargon), că ș-ul napoletan seamănă atât de mult cu pronunția noastră și încă vreo câteva detalii pe care am să le menționez în continuare.

Titlul original al seriei italiene este Gomorra – La serie, pentru că a existat și un film, nu chiar pe gustul meu (deși a luat Marele Premiu al Festivalului de la Cannes 2008), după romanul original al lui Roberto Saviano – care s-a ascuns după publicare ca să nu fie linșat de mafia napoletană. The show, cum numesc cei de la Sky serialul, a fost filmat în mare parte chiar la locul faptei, respectiv în cartierul Scampia (o suburbie din nordul orașului Napoli cu aproximativ 80.000 de locuitori). 

Sunt printre cei care consideră că, după etapa filmului mut, limbajul contează foarte mult în cinematografie, deși e una din artele vizuale. Bine, și muzica, dar în principal limbajul – cel puțin pentru mine, care nu-s dependent de filmele de acțiune și m-aș putea uita și-n reluare la seria Before… regizată de Richard Linklater. Asta deși acolo (exceptând întâlnirea) nu se-ntâmplă mai nimic și faptul că ăia vorbesc tot filmul enervează o categorie anume de cinefili, pe cei de Mall în special. 

Revenind la sezonul final din Gomorra – La serie, trebuie remarcată nostalgia la reîntâlnirea cu această istorie contemporană a mafiei de cartier. Plotul este unul destul de banal, și nu fac niciun spoiler zicând că personajul Ciro di Marzio (mort în seria a treia, parcă) se întoarce. Asta pentru că seria a IV-a a fost despre periplurile sale din Letonia și despre exilul tovarășului său de prostii, Gennaro Savastano.

Ambii și-au făcut de cap înafara granițelor urbei și a cizmei natale, reamintindu-ne și prin această poveste cât de departe a ajuns globalizarea lumii contemporane. Dar (și aici e subțirimea și superficialitatea, să zicem, a plotului) tot în orașul și cartierul natal se vor întoarce până la urmă să dea lupta finală. Nu ca în realitate, de fapt, unde găsești câte un consigliere mafiot ascuns printr-un sat din Banat, cu vecinii mirându-se ce om de treabă era și cum saluta el pe toată lumea.

g4Dincolo de globalizarea asta, personajele sunt atât de bine alese că distingi provincialismul de ghetou, cât ar fi el de urban: prostia legendară a celor din neamul Savastano, începând cu tătucul clanului, Don Pietro, care avea dificultăți în alegerea, alături de la fel de toanta lui soață Immacolata, a unei canapele – scenă teribilă din prima serie apropo de mobilarea casei lor chicioase… și continuând cu istețimea mâinii drepte a bossului, killerul Ciro di Marzio zi și l’Immortale.

L’Immortale e turnat – acesta e frontispiciul și toată ideea subțire pe de la baza seriei a V-a, din care au apărut până acum pe HBOgo 4 episoade, și totuși serialul te ține lipit (eu n-am închis un ochi până ce nu le-am bifat pe toate) prin universalitatea caracterelor, dincolo de specificul local: bogatul prost și săracul isteț, capabil să iasă cu bine din orice situație, magnetismul locurilor natale șamd.

– articol în curs de – 

 

Mare of Easttown

Detectivul local Mare (Kate Winslet) investighează o crimă în timp ce spectatorul observă cum viața ei se destramă. Un serial despre partea întunecată a unei comunități, cam exagerată după părerea mea, dar care permite examinarea modului în care familia și tragediile din trecut pot defini prezentul.

Policierul este pe cât de interesant, pe atât de greu de urmărit, bazat în proporție covârșitoare pe rolul Mare făcut de Kate Winslet. Cu toate că performanța sa actoricească susține interesul spectatorului inclusiv pentru dezvoltarea celorlalte personaje și a acțiunii, tot n-am rămas la final decât cu piesa de mai jos (We Belong – Angourie Rice | WaterTower)

:

Dacă mesajul principal al serialului pe mine unul m-a lăsat cam rece, cu tot subiectul lacrimogen, de remarcat (în subsidiar) încrederea acordată detectivului local și faptul că inclusiv șeful său îi dă a doua șansă, cu toate gafele pe care le face. De asemenea, cum este sacrificat (folosit) by default, noul venit.

Ce salvează filmul sunt micile scene de familie, ușor macabre, totuși, gen:

sau altele, totuși, amuzante:

Por H o por B (serial, 2020)

Pandemia și infodemia au dezvăluit, pentru mine, o adevărată penurie de filme. Noroc cu  serialul spaniol propus de HBO, sub titlul în traducere românească Ori așa, ori așa, rezultatul fiind o reușită comedie costumbristă: Por H o por B.

Costumbrismul este un curent artistic spaniol, care a început să se manifeste cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele sale caracteristice scene de viață și moravuri (din cuvântul spaniol „costumbre”, care înseamnă „obicei”, „morav”).

Diferența dintre costumbrism și realism este că intenția costumbriștilor este doar cea de a descrie realitatea, fără a urmări o critică socială. Gata și paranteza, revin la serial: H și B sunt inițialele a două (foste) prietene din Parla, din zona peri-urbană a Madridului. Hache și Belén se reîntâlnesc, după ce nu s-au mai văzut de mulți ani, motivul separării lor fiind, desigur, bărbații.

Acțiunea are loc în Malasaña, cartierul hipster din Madrid, unde cele două încearcă să supraviețuiască într-o societate cam hip într-o primă fază, şi care pare că le cam depăşeşte, dar în final nu se dovedeşte cu mult diferită de felul lor simpluţ de a fi. Filmul îşi propune să arate ciocnirea între stilul de viaţa tradiţional al ţărăşenilor (ţăranii veniţi la oraş) şi cel al hipsterilor înfioraţi de vibe-urile marilor oraşe.

Ies la iveală situaţii suprarealiste, chiar funny. După ce aduc cu ele o capră de la periferie, cele două prietene, Hache și Belén, ajung pe coperta Metropolitan şi devin mascotele cartierului. Episod cu episod problemele lor escaladează şi în final ajung să-şi găsească dacă nu (chiar amândouă) vocaţia, măcar locul în cartierul hipster.

De neratat, disponibil pe HBOgo, aici: https://hbogo.ro/seriale/ori-asa-ori-asa

 

 

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.