Arhive pe categorii: seriale

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.

Giri / Haji – Între datorie şi rușine

Thriller soulful cu dublă acţiune în Tokyo și Londra, prin explorarea efectului fluture, generat de o crimă, în ambele orașe. Un thriller Netflix care propune spectatorului o examinare întunecată, spirituală și îndrăzneață a moralității și a mântuirii. L-am urmărit fără prea mari speranţe, preocupat la început de drama fraţilor, pusă în oglindă: poliţist şi infractor; de partea dreptăţii sau a onoarei.

Dar ce e dreptatea fără onoare? Aici observi cum treaba se complică, poliţiştii având strânse relaţii cu Yakuza, în timp ce fraţii ajunşi în Londra schimbă rolurile, astfel încât sentimentele decid. Dar toate acestea evoluează treptat, lăsând spectatorului senzaţia că ia parte la desfășurarea poveștii; ajunge să înțeleagă fiecare decizie a personajelor fără să i se pară că au venit out of nowhere.

Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost finalul artistic, aproape teatral, de-a dreptul senzaţional. Vi-l recomand cu căldură, are doar 8 episoade şi rulează pe Netflix. O poveste de familie, mai multe poveşti de viaţă, şi câteva love-story-uri abia schiţate.

Years and Years

Alegorie-avertisment a unui viitor plauzibil, Years and Years proiectează în următorii ani, cu disperare (dar și cu speranță!), o continuare logic-pesimistă a situației globale curente și face niște pronosticuri destul de sumbre, plecând de la ipoteza că omenirea n-a învățat mai nimic din greșelile trecutului. Ba, din contră, le repetă până la autodistrugere.

Lumea se mișcă într-o direcție greșită, precum Titanicul înainte de scufundare, și nimeni nu vede aisbergul din față. Pentru că l-a topit încălzirea globală, ca pe virușii din ghetari. Am descoperit serialul căutând distopice britanice în stilul Black Mirror, şi l-am urmărit pentru Emma Thompson, actriţa care interpretează politicianul populist Vivienne Rook.

Years and Years este un serial-TV dramă britanic, o producție comună a BBC și HBO. A fost difuzat pe BBC One în Marea Britanie începând 14 mai 2019 și pe HBO la 24 iunie 2019, pe ultimul fiind disponibil și cu traducere în limba română. Fiecare episod parcurge unul sau doi ani, începând cu 2019, din perspectiva unei familii (Lyons) din Manchester.

Trecând repede peste evenimente, participăm la viața Lyons-ilor de-a lungul următorilor 15 ani, combinând drama de familie cu satira (ascensiunea politicienei intrerpetată de Emma Thompson care ajunge din comicul lider al mișcării 4 Stars prim-ministru), un soi de echivalent socio-politic al serialului Black Mirror.  Rock este o versiune feminină, mai coerentă şi ironică (dar la fel de ambiţioasă şi lipsită de scrupule) a lui Donald Trump.

De asemenea, serialul britanic are câteva ironii şi despre premierul lor Boris Johnson, celălalt clovn incompetent ajuns în vârful unei democraţii puternice. Years and Years explorează atât psihologia politicianului incompetent şi imprevizibil, dar gata să scurtcircuiteze discursul politic cu declaraţii aiuritoare, cât şi modul cum această abordare îi poate deruta şi fascina pe cei care-i votează.

Ultimele episoade ale miniseriei sunt şi un semnal de alarmă cu privire la erodarea democraţiei. Interesantă explicația bunicii la ultima și tradiționala cină de familie, la întrebarea: cum am ajuns aici? Dar pentru a ajunge acolo, vă recomand mai întâi să urmăriți mini-seria, pentru că merită văzută.

Seriale contemporane Black sau Easy

Dacă există azi un (sub)gen de serial contemporan ce proiectează o o viziune realistă, dar sumbră, asupra viitorului – ei bine, tonul l-a dat Black Mirror. Iar black-ul din titlu nu se referă atât la viziunea amintită, cât la ecranele telefoanelor, tabletelor și tastaturilor în care ne oglindim, atunci când nu privim la TV.

theTCa sursă de inspirație pentru el este citat Twilight Zone, dar Black Mirror este greu de încadrat într-un gen anume, fiind în același timp antologic, SF, thriller, dramă şi satiră.  Nu are acţiune sau personaje constante, iar tema sunt consecințele neașteptate ale noilor tehnologii. Charlie Brooker povestește:

Am început să lucrăm la Black Mirror în 2010, pe vremea când viziunea asupra tehnologiei era în general destul de roz. (…) Acum telefoanele sunt de două ori mai adictive și mai dăunătare decât țigările, iar timeline-ul e plin de meme fasciste și poze cu atrocități.

Episoadele sunt independente și de obicei au loc într-o realitate alternativă sau în viitorul apropiat, adesea cu un ton întunecat și satiric, deși unele episoade sunt mai experimentale și mai ușoare. Am căutat și alte filme/seriale asemănătoare, care să tulbure puțin aburul călduț și optimist cu care mintea noastră înconjoară realitatea prezentă / viitoare.

De la Black la… Easy

Am găsit pe Netflix serialul Easy, care însă aparține unui alt curent cinematografic, numit și mumblecore.  A fost inițiat de un grup de cineaști americani axați pe filme independente, performance-movies cu buget restrâns, focusate pe problemele de zi cu zi, cel mai adesea despre relaţii între tineri middle-class de douazecişiceva de ani – treizeci.

Nașul sub-genului mumblecore este considerat Andrew Bujalski  al cărui debut regizoral în 2002, Funny Ha Ha, e numit acum `primul film mumblecore`.  Festivalul de film South by Southwest din 2005 a proiectat o serie de alte filme considerate ca făcând parte din mișcarea mumblecore, inclusiv cel de-al doilea film al lui Bujalski, Mutual Appreciation; apoi Scaunul Puffy, de Mark Duplass & Jay Duplass; și Kissing on the Gouth, de Joe Swanberg.

e1South by Southwest  a fost, de asemenea, la originea termenului „mumblecore”: Eric Masunaga, un editor de sunet care a lucrat cu Bujalski, a inventat cuvântul într-o noapte, la un bar, când i s-a cerut să descrie asemănările dintre cele trei filme proiectate în timpul festivalului. În public, termenul a a fost folosit pentru prima dată de Bujalski într-un interviu acordat indieWIRE.

Regizorul a negat însă existența unei „mișcări” organizate și a declarat că nu realizează în mod intenționat filme „mumblecore”. Filmările nu au loc în studiouri, ci în locaţii naturale, iar majoritatea filmelor de acest gen sunt filmate digital, cu o coloană sonoră limitată sau chiar inexistentă şi dialoguri improvizate. Personajele sunt în principal tineri singuri, albi și cam fără scop atât în viața lor profesională, cât și în cea personală / sentimentală.

Regizori asociaţi genului sunt Andrew BujalskiLynn SheltonMark DuplassJay DuplassGreta GerwigAaron KatzJoe Swanberg, şi Ry Russo-Young. Își are rădăcinile în noul val francez din anii 1960 – în special în filmele lui Eric Rohmer – concentre date pe intrigi romantice ale personajelor, angajate în conversații îndelungate.

Alte filme care sunt considerate ca influențând sau, cel puțin, anticipând convențiile mumblecore, sunt: Girlfriends (1978), Manhattan (1979), Stranger Than Paradise (1984), Slacker (1991), Sex, Lies și Videotape (1989), Clerks (1994), Go Fish (1994) și Before Sunrise  (1995) şi celelalte care au urmat în seria lui Linklater.

Sex Education (serial TV)

Serialul ăsta e dovada că orășelul britanic are în continuare multe de oferit. Dacă nu crime, ca altădată în Midsomer, asta nu înseamnă că e lipsit cu desăvârșire de probleme. Nici orașul nici liceul nu sunt măcar numite, tinerii trec cu bicicletele printr-o pădure ca să ajungă la școală, când nu iau busul, dar e clar că nivelul de trai este unul peste marile orașe de la noi.

Dincolo de aspectele astea sociologice, e amuzant s-o vezi pe fosta agentă Dana Scully (Gillian Anderson) ca Jean, o mamă singură, și în același timp sex-therapist.  Chiar fără alte gaguri, doar această găselniță a distribuție ar ajunge să te distreze la maxim, să te facă s-o iei ca pe o evoluție… iar serialul să se învârtă în jurul acestui subiect.

Jean are un fiu adolescent, cu probleme specifice vârstei, iar de aici încolo orice este posibil. Marele merit al serialului britanic este că, spre deosebire de cele americane pe subiecte similare, reușește să gliseze subtil de la comedia picantă, char ireverențioasă, la un adevărat îndrumar al problemelor adolescenţei. Însoțindu-l pe Otis (Asa Butterfield) ajungi să apreciezi mesajul serios al serialului: oricare ţi-ar fi problemele, a vorbi cu cineva despre poate fi primul pas spre rezolvare.

Acest serial a fost una din plăcutele surprize din 2019 iar motivul pentru care scriu despre el acum este că tocmai (vineri) a apărut seria a II, opt episoade aruncate unul după altul pe Netflix. Avantajul aceste platforme e că ai mai multe conturi, și vezi la ce se uită copiii tăi. Iar din această postură, am fost ușor deranjat de tenta tot mai puternică de corectitudine politică din seria a II-a.

Una peste alta, serialul este bun, iar senzația mea este că înlocuiește cu succes orele de educație sexuală, care lipsesc și din programa britanică (sau sunt predate, ca în film, de către amatori), darămite din cea de secol XIX din școala românească. Dar așa cum bine arată serialul, dintr-o eroare, orele de educație sexuală nu înseamnă să spui sau să arăți absolut totul despre sex, ci să-i faci pe adolescenți să se deschidă spre adevăratele probleme sentimentale.

Așa că, dacă le faceți copiiilor dvs / adolescenți abonament la Netflix, s-ar putea să aflați de unde îți iau ei educația sexuală, în lipsa discuțiilor deschise cu părinții / profesorii / colegii. Oricum, pare ceva mai ok decât Fluturii din stomacul Irinei Binder.