A Star is (re)Born

A Star is Born e un musical atât pentru iubitorii, cât și pentru adversarii genului. Premizele poveștii sunt clare de la început, dar bine valorificate. Lady Gaga își construiește pe ecran o prezență mai caldă decât în videoclipurile care au consacrat-o și mai că se reinventează sau își relansează cariera.

Asta pentru că până și melomani care nu erau până acum fani ai ei îi admiră noul stil din piesele de pe coloana sonoră. Păcat că după Shallow nu mai pupăm vreun duet – ăla e momentul de maxim al filmului, care mai prinde pe coloana sonoră doar încă trei piese bune, toate solo: Always Remember Us This Way și Look What I Found ale Ladyei Gaga – și Maybe It’s Time, o piesă clasică pe versurile  celor de la Black Eyes, care face credibil și personajul jucat de Bradley Cooper (pentru că despre Ally știm și auzim că știe muzică).

Oricum e mare lucru și atât – o piesă bună și alte trei cinstite, ce rol are muzica aici e și că nu uzează povestirea – surprinde însă faptul că un actor care se lansează în muzică doar cu ocazia acestui film (în care joacă și pe care-l și regizează) le dă clasă multor muzicieni actuali. La fel și talentul actoricesc al artistei Lady Gaga, neașteptat de bună în rol, și chiar credibilă, până la piesa din final unde, cu toate lacrimile, emoția se diluează puțin.

Chiar dacă pare abrupt, sfârșitul validează personajul Jackson Maine, care iese mai bine decât Ally (și normal, fiind pe terenul lui) din acest film. A Star is Born sigur va lua cel puțin un Oscar ,pentru muzică originală sau coloana sonoră, poate și altele. Meritul acestui remake este că, pe lângă pledoaria pentru autenticitate, reușește să surprindă două aspecte esențiale din lumea artiștilor, care par să se contrazică ușor, dar de fapt se completează:

Primul, că oricât ai fi de talentat, nu e suficient ca să și performezi, contează cum pui asta în valoare – au protagoniștii o discuție într-un bar, pe la început.  Apoi, că mediul artistic este cel care te crește mare și te poate ajuta sau nu să reziști acolo sus, iar filmul e oarecum și o recunoaștere a celor din jurul unui artist – precum fratele impresar, Bobby (excelent supporting role făcut de Sam Eliot) sau soțul, cu ale cărui încurajări își începe Ally (alias-ul artistei Lady Gaga) cariera.

Care Lady Gaga nu e la prima apariţie pe ecran: a mai jucat în Machete Kills şi Sin City: A Dame to Kill For, și episodic în serialul de televiziune American Horror Story: Hotel iar partitura i-a adus un Glob de Aur. Miza filmului, pe lângă temă și mesajele amintite, e  omagierea musicalului clasic Hollywoodian. Dar în 2017, La La Land – un musical cu aceeași rețetă – pierdea titlul de cel mai bun film în defavoarea Moonlight. Poate acum?

Cold War (2018)

Filmul  ,,Cold War”/ „Războiul Rece”, de Paweł Pawlikowski (vezi, aici,  de același  autor și recenzia filmului ,,Ida” https://wordpress.com/post/cefilmevad.blog/9577), premiat anul acesta la Cannes pentru cea mai bună regie și totodată candidatul polonez din acest an pentru  premiile Oscar  este o baladă în imagini superbe alb și negru despre o tristă epocă, aceea a Poloniei  staliniste între anii 1949-1954 și a războiului rece, care ține până în 1964  când începe un climat politic mai relaxat.

Pe acest fundal  se naște iubirea  dintre un pianist  boem, și o tânără cântăreață, ambii polonezi. O epocă în care era nevoie de mult curaj ca cineva să se angajeze  într-o relație nouă,  serioasă.  Sufletul slav și cele mai diferite ipostaze ale iubirii, furtuna, tatonările, cristalizarea, întrebările, îndrăzneala, îndoiala, refuzul, distanțarea, mândria , teama  duc la numeroase despărțiri și regăsiri, tot mai dureroase.

După schema clasică „-Je t`aime…-Moi,non plus”, chiar dacă regăsim etapele principale (și , chiar mai mult) ale iubirii, secvențele sunt prea scurte atât pentru spectatori cât și pentru… personaje, un motiv în plus ca ele să fie derutate/derutante. De remarcat, totuși, câteva episoade esențiale: balul, cinematograful, biserica în ruine, vectori ai pasiunii profunde.

Această prezentare necesită JavaScript.

Wiktor și Irena  merg  prin  sate să culeagă  folclor autentic  polonez  și  organizează apoi un  ,,casting” pentru cântăreți  /dansatori   în care sunt audiați cântăreți stradali, ocazie pentru îmbogățirea patrimoniului cultural polonez și pentru angajarea unor tinere talente. Cu acest prilej Wiktor o remarcă pe frumoasa blondă Zula. Urmarea va fi un joc de-a șoarecele și pisica.  Urmează 15 ani de pasiune fierbinte  în tot atâția ani de Război Rece , de tragism personal și colectiv.

Prin  încărcătura simbolică filmul își pierde strălucirea, dialogurile sunt patetice  personajele devin chiar antipatice datorită naivității , lipsei de finețe și de subtilitate, relația fiind obositoare chiar și pentru spectatori.  Filmul rămâne cam rece și dificultățile întâmpinate de cuplul  devorat  de o pasiune letală  își pierde  aura de romantism, de-abia dacă reușește să emoționeze.

Scenele  cele mai memorabile se datorează secvențelor muzicale de jazz și virtuozității cu care sunt captate coregrafii care străpung ,,zidul” nefericirii. Printre efectele regizorale se află și reluarea la sfârșitul  filmului a scenei de început: biserica aflată pe jumătate în ruină , cu detalii ușor modificate care sunt metafore a două  stări sufletești diferite.

 

Legea Pământului / The Cider House Rules

*Lasse Hallström, un regizor care are un palmares de invidiat, a fost  curajos  să realizeze acest film după best-seller-ul  cu același titlu ,, The Cider House Rules” a lui  John Irving , un roman epopeic, care în ciuda numărului mare de pagini nu ne obosește, pe atât de profund și serios tratează un ansamblu de probleme sociale, psihologice, politice : un portret subtil al SUA între anii 1940-1950 , avorturile clandestine, nou-născuții părăsiți în  orfelinate, rasismul, dorințele neîmplinite, iubirile interzise. Deși  scenariul  filmului îi aparține tot lui John Irving, filmul (m-a ) a  dezamăgit (mai ales pe cei care au citit cartea) pentru că narațiunea nu este bine orchestrată , toate temele sunt tratate cam superficial, centrul de greutate mutându-se pe relația dintre protagoniști și evoluția celor doi.  A rezultat  un film , chiar dacă spre mediocru, totuși, emoționant datorită interpreților ,Tobey Maguire și  Michael Cain.

*Lasse Hallström (n.1946 ,Stockholm,Suedia) a regizat câteva capodopere, din păcate eu am văzut puține dintre filmele sale, nu chiar toate pe gustul meu : Necazurile lui Gilbert Grape , în care l-am remarcat pe Leonardo Dicaprio (avea cam 18-19 ani), Viața mea de câine, Subiect de conversație , Ciocolată cu dragoste.

 Sinopsis

Acțiunea filmului începe în anul 1943, în  Statul  Maine, la orfelinatul  din St. Clouds  Personajul central pare să fie  medicul Wilbur Larch  învestit cu o dublă misiune,conform unei morale foarte personale : să aducă pe lume copii nedoriți sau/și să  practice avorturi. Între  timp   își alungă blazarea , oboseala, rutina , frământările sufletești drogându-se cu ce are la îndemână *, eterul ! El găsește un discipol  în persoana lui  Homer Wells , un orfan pe care l-a îndrăgit si pe care de-a lungul anilor l-a inițiat în tainele medicinei. Homer este un tânăr inteligent, fin, obedient, politicos care face cam ceea ce fac cei  mai  mulți  copii  când devin adulți și când simt că există și altceva, mult mai interesant, dincolo de zidurile casei părintești : cu prima ocazie, Homer părăsește acest loc, pe care îl iubește și unde e iubit de asistentele medicale și de copii, pentru a descoperi  complexitatea vieții,  munca, prietenia iubirea, trădarea, rasismul, nedreptatea.
*eterul  este un lichid clar, incolor și  foarte inflamabil, cu punctul de fierbere scăzut și mirosul caracteristic în trecut a fost  folosit că anestezic general. Este suficient să spunem că descoperirea anesteziei a făcut posibilă o cu totul nouă eră în chirurgie. Există nenumărate proceduri chirurgicale, care nu ar fi posibilă fără ea. Anestezia a diminuat suferința și salvat viețile a milioane de oameni. Eterul etilic combinat cu alcoolul a fost folosit cu frecvență în secolul al XlX-lea ca un drog pentru divertisment. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eter

https://www.youtube.com/watch?v=l4D2Hog1tEA

Michael Caine, a cărui prestație foarte nuanțată i-a adus un Oscar, îl întruchipează pe Dr.Wilbur Larch, un  ,,latifundiar” cu puteri  depline în rolul  unui profesionist care poate și știe să decidă dacă să fie bunul Dumnezeu  sau  Necuratul, în funcție de împrejurări. Pentru el este un motiv de a se menține la nivelul…de plutire, dorința  de a face din Homer un medic (chiar așa,fără acte) care să-i continue munca cu aceeași dăruire pe care bătrânul medic a dovedit-o de-a lungul anilor și împrejurărilor. Dr.Wilbur Larch este stăpânul generos și derizoriu al conacului de o blândă obscuritate, aproape mereu în doliu după câte un suflețel luat de pe această lume, datorită frigului, hranei insuficiente și bolilor .  Da, Dr.Wilbur Larch a fost mereu sufletist, un adevărat părinte pentru copiii de vârste foarte diferite , pe care i-a ocrotit cu puținele mijloace materiale de care dispunea . După plecarea lui Homer, bătrânul își pierde orice speranță de a-l mai vedea. El nu știe câte lucruri esențiale i-a transmis învățăcelului său care îl vor ajuta pe acesta să răzbată în viață.
Tobey Maguire este în rolul principal  jucându-l excepțional  pe Homer Wells , orfanul pe care în copilărie nu vrusese nici o familie să – l adopte

 Full movie

 https://www.youtube.com/watch?v=zEarDJoX0LU

Heaven (Rai)

Krzysztof Kieślowski a fost un regizor și scenarist  foarte apreciat de critica de specialitate și de spectatorii, îndeosebi intelectuali, care s-au atașat inovației aduse de un „cinematograf al neliniștii morale” cu care ne-a obișnuit în realizările sale devenite clasice precum: Camera Buff, Dekalog, The Double Life of Veronique, Three Colours.

Kieślowski declarase că se va  retrage din activitatea de regizor  după terminarea Trilogiei „Trei Culori”. El a început împreună cu Krzysztof Piesiewicz să lucreze la scenariile unei noi trilogii formată din „Rai, Iad și Purgatoriu” , inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante.

Scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski (în 1996, la vârsta de 51 de ani) a lăsat totul în aer. Singurul scenariu terminat după o întrerupere de câțiva ani de co-scenaristul Krzysztof Piesiewicz, Raiul, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto.

Dacă am enumera doar filmele sale Run Lola Run, The Princess  and The Warrior (2000) și „Perfume” (rămas în topul cinematografic mai multe săptămâni, repurtând cel mai mare succes de casă în Europa, Asia și America de  Sud) și ne-am da seama că Tykwer  nu este un regizor oarecare.

Știm că la marele Kieslowski nimic nu este lăsat la întâmplare, cel mai mic detaliu este gândit, calculat având o semnificație aparte. Tom Tykwer este obsedat de hazard, de iubirile aflate în momente de cotitură, cu destin încâlcit. Ce a putut ieși din combinația a două personalități puternice? Un film hibrid (dar nu în cel mai rău sens al cuvântului) .

Sinopsis

O femeie al cărei soț a murit în urma unei supradoze vrea să-l ucidă pe traficantul de droguri pe care-l consideră principalul vinovat pentru decesul soțului ei. Întâmplarea face ca să fie uciși din cauza ei patru oameni nevinovați, dintre care doi copii. Ea este șocată de turnura pe care a luat-o atacul ei terorist,se lasă arestată și pare că-și acceptă soarta. Dar un tânăr carabinier o ajută să evadeze. 

Filmul acesta este format din două părți distincte:

– thriller-ul: atacul terorist, remușcările, hotărârea de a duce la capăt răzbunarea, evadarea, urmărirea, infernul interogatoriilor, momentele sordide din birou.

– romance: iubirea care încolțește din primele momente în mintea tânărului polițist ce încearcă să descătușeze (la propriu și la figurat) femeia cu câțiva ani mai matură, al cărei gest îi pare pe deplin justificat. Va urma Purgatoriul , departe de ceilalți, în mijlocul minunatei naturi toscane, timp și loc pentru meditație asupra culpabilității, asupra iubirii și în fine, saltul nebunesc spre Rai.

Că scenariul este cu unele întâmplări neverosimile, că este inegal în racordarea la public, că deturnează conținutul politic și moral al întâmplărilor, ține mai mult de originalitatea poetică, de eleganța cu care imaginea completează  filmul într-un  superb  imn dedicat inocenței căzute pradă hazardului (care ne strică, de obicei, planurile), absurdului care-și ia plata cu vârf și îndesat.

Ținutul Toscanei este reflectat printr-o succesiune de planuri  de o frumusețe  picturală copleșitoare, adevărate tablouri de maestru .

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Protagoniști sunt  niște  îngeri (căzuți) ,  pentru că ,,nu poți zbura în felul  acesta  în viața reală” e avertizat  tânărul  polițist  când  se înalță  prea repede cu elicopterul pe simulator. Interpretarea prestată de Cate Blanchett și de Giovanni Ribisi este impresionantă. Cate Blanchett nemachiată , cu trăsături pure , ochi albaștri este acompaniată de stilul minimalist al muzicii de pian și vioară a lui Arvo Pärt .
Dialogurile sunt cam plate, de exemplu ,,Ai dormit lângă mine?” (repetat și cu o altă ocazie, la fel de  evidentă)

Aventura

Urmărind seria a IV-a din The Affair, nu poți să nu te minunezi cât și-a rafinat telenovela mijloacele de exprimare. Un serial care a debutat atât de subtil, reușind să facă o introspecție psihologică remarcabilă într-o sordidă aventură extraconjugală, s-a spart în mii de twisturi începând cu seria a III-a.

Și nu vreau să spun că twisturile astea n-au fost reușite, sau nu mi-au plăcut mie, dar parcă s-au adunat prea multe, ca-ntr-o telenovelă sud-americană. Să fie de vină faptul că Helen se mută cu iubitul în California, făcându-l și pe fostul său soț să-și caute un job acolo, ca să fie mai aproape de copii?

În orice caz, fiecare nouă serie beneficiază de scenarii foarte bune scrise, cu dialoguri de excepție, foarte credibile. Oamenii ăia puteau scrie orice story, chiar n-ar fi contat, discuțiile dintre personaje sunt cele care au făcut povestea plauzibilă chiar și în stilul telenovelistic pe care n-ai cum să nu-l remarci. Apoi muzica, o altă chestie super-importantă pentru un serial.

Piesele inserate prin coloana sonoră etalează toată crema trupelor indie, dar treaba asta era anunțată cu buzduganul, ținând cont de cine deschide fiecare episod, recte Fiona Apple. Pe scurt, un serial bine scris, chiar excesiv de bine, și foarte bine jucat, treabă care mai salvează derapajele scenariului „îngroșat„. Nu cred că va mai urma o serie V, că ar trebui s-o dea în soft porn, iar protagoniștii să se culce și cu servitorii / servitoarele, după fazele din seria a IV-a cu vecina.

Ca să fac un pic de spoiler pe final, personajul meu preferat a fost în toate seriile de până acum Helen (foarte bună Maura Tierney în rol), pentru ca abia la final să mă prind de treaba cu Alison, și cum o fată draguță, dar o figură comună (care nu transmite mai nimic, la urma urmei), îi poate face pe toți să se îndrăgostească de ea.