În marea (sau oceanul?) de filme… gălăgioase și cam atât, apărute în ultimii ani, Trei mii de ani de dorință, în regia lui George Miller picură în ochii cinefilului ca un strop de liniște. Această fantezie pentru adulti beneficiază de un scenariu inteligent, interpretat cu finețe de actorii Tilda Swinton și Idris Elba.
Citește în continuare Three Thousand Years of Longing (2022)
A Star is Born e un musical atât pentru iubitorii, cât și pentru adversarii genului. Premizele poveștii sunt clare de la început, dar bine valorificate. Lady Gaga își construiește pe ecran o prezență mai caldă decât în videoclipurile care au consacrat-o și mai că se reinventează sau își relansează cariera.
Asta pentru că până și melomani care nu erau până acum fani ai ei îi admiră noul stil din piesele de pe coloana sonoră. Păcat că după Shallow nu mai pupăm vreun duet – ăla e momentul de maxim al filmului, care mai prinde pe coloana sonoră doar încă trei piese bune, toate solo: Always Remember Us This Way și Look What I Found ale Ladyei Gaga – și Maybe It’s Time, o piesă clasică pe versurile celor de la Black Eyes, care face credibil și personajul jucat de Bradley Cooper (pentru că despre Ally știm și auzim că știe muzică).
Oricum e mare lucru și atât – o piesă bună și alte trei cinstite, ce rol are muzica aici e și că nu uzează povestirea – surprinde însă faptul că un actor care se lansează în muzică doar cu ocazia acestui film (în care joacă și pe care-l și regizează) le dă clasă multor muzicieni actuali. La fel și talentul actoricesc al artistei Lady Gaga, neașteptat de bună în rol, și chiar credibilă, până la piesa din final unde, cu toate lacrimile, emoția se diluează puțin.
Chiar dacă pare abrupt, sfârșitul validează personajul Jackson Maine, care iese mai bine decât Ally (și normal, fiind pe terenul lui) din acest film. A Star is Born sigur va lua cel puțin un Oscar ,pentru muzică originală sau coloana sonoră, poate și altele. Meritul acestui remake este că, pe lângă pledoaria pentru autenticitate, reușește să surprindă două aspecte esențiale din lumea artiștilor, care par să se contrazică ușor, dar de fapt se completează:
Primul, că oricât ai fi de talentat, nu e suficient ca să și performezi, contează cum pui asta în valoare – au protagoniștii o discuție într-un bar, pe la început. Apoi, că mediul artistic este cel care te crește mare și te poate ajuta sau nu să reziști acolo sus, iar filmul e oarecum și o recunoaștere a celor din jurul unui artist – precum fratele impresar, Bobby (excelent supporting role făcut de Sam Eliot) sau soțul, cu ale cărui încurajări își începe Ally (alias-ul artistei Lady Gaga) cariera.
Care Lady Gaga nu e la prima apariţie pe ecran: a mai jucat în Machete Kills şi Sin City: A Dame to Kill For, și episodic în serialul de televiziune American Horror Story: Hotel iar partitura i-a adus un Glob de Aur. Miza filmului, pe lângă temă și mesajele amintite, e omagierea musicalului clasic Hollywoodian. Dar în 2017, La La Land – un musical cu aceeași rețetă – pierdea titlul de cel mai bun film în defavoarea Moonlight. Poate acum?
Filmul ,,Cold War”/ „Războiul Rece”, de Paweł Pawlikowski (vezi, aici, de același autor și recenzia filmului ,,Ida” https://wordpress.com/post/cefilmevad.blog/9577), premiat anul acesta la Cannes pentru cea mai bună regie și totodată candidatul polonez din acest an pentru premiile Oscar este o baladă în imagini superbe alb și negru despre o tristă epocă, aceea a Poloniei staliniste între anii 1949-1954 și a războiului rece, care ține până în 1964 când începe un climat politic mai relaxat.
Pe acest fundal se naște iubirea dintre un pianist boem, și o tânără cântăreață, ambii polonezi. O epocă în care era nevoie de mult curaj ca cineva să se angajeze într-o relație nouă, serioasă. Sufletul slav și cele mai diferite ipostaze ale iubirii, furtuna, tatonările, cristalizarea, întrebările, îndrăzneala, îndoiala, refuzul, distanțarea, mândria , teama duc la numeroase despărțiri și regăsiri, tot mai dureroase.
După schema clasică „-Je t`aime…-Moi,non plus”, chiar dacă regăsim etapele principale (și , chiar mai mult) ale iubirii, secvențele sunt prea scurte atât pentru spectatori cât și pentru… personaje, un motiv în plus ca ele să fie derutate/derutante. De remarcat, totuși, câteva episoade esențiale: balul, cinematograful, biserica în ruine, vectori ai pasiunii profunde.
Krzysztof Kieślowski a fost un regizor și scenarist foarte apreciat de critica de specialitate și de spectatorii, îndeosebi intelectuali, care s-au atașat inovației aduse de un „cinematograf al neliniștii morale” cu care ne-a obișnuit în realizările sale devenite clasice precum: Camera Buff, Dekalog, The Double Life of Veronique, Three Colours.
Kieślowski declarase că se va retrage din activitatea de regizor după terminarea Trilogiei „Trei Culori”. El a început împreună cu Krzysztof Piesiewicz să lucreze la scenariile unei noi trilogii formată din „Rai, Iad și Purgatoriu” , inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante.
Scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski (în 1996, la vârsta de 51 de ani) a lăsat totul în aer. Singurul scenariu terminat după o întrerupere de câțiva ani de co-scenaristul Krzysztof Piesiewicz, Raiul, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto.
Dacă am enumera doar filmele sale Run Lola Run, The Princess and The Warrior (2000) și „Perfume” (rămas în topul cinematografic mai multe săptămâni, repurtând cel mai mare succes de casă în Europa, Asia și America de Sud) și ne-am da seama că Tykwer nu este un regizor oarecare.
Știm că la marele Kieslowski nimic nu este lăsat la întâmplare, cel mai mic detaliu este gândit, calculat având o semnificație aparte. Tom Tykwer este obsedat de hazard, de iubirile aflate în momente de cotitură, cu destin încâlcit. Ce a putut ieși din combinația a două personalități puternice? Un film hibrid (dar nu în cel mai rău sens al cuvântului) .
Filme care merită văzute 