Flora and Son (2023)

Între două seriale, un film irlandez cu muzică – ceea ce pentru mine este atât un gen,  cât și o rețetă de succes. După filmul mut, cinematograful sonor își datorează mare parte din succes atât replicilor vorbite, și nu scrise ca până atunci și încadrate în chenar, cât muzicii din fundal, care se împletește cu dialogurile și însoțește spectatorul, dând ritmul filmului, alături de tăieturile montajului. Și când muzica este chiar subiect sau se împletește cu firul epic, poate ieși ceva grozav.

Sunt multe filme reușite cu muzică și muzicanți, pot aminti fără să stau pe gânduri Sister Act (1992), August Rush (2008), The Broken Circle Breakdown (2012),  La La Land (2017), A Star is Born (2018) – ca să le enumăr doar pe cele mai cunoscute. Dincolo de titlurile de mai sus, cred că majoritatea actorilor înzestrați cu voce (și asta e o condiție a meseriei) au jucat într-un film de acest gen, iar aici îmi vin în minte Sunetul muzicii cu Julie Andrews sau de mai puțin cunoscutul Begin Again (2013) cu Mark Ruffalo și Keira Knightley.

Revenind la filmul irlandez din titlu, subiecții sunt o familie muzicală, iar predicatul ceva de genul unde dai și unde crapă.  Ca să-și salveze cumva fiul infractor (făcut cu un basist) de la furtișaguri, mama singură Flora recondiționează o chitară, la care ajunge să învețe să cânte singură, băiatul ei fiind pasionat de fapt de hip-hop.

Fundalul poveștii este în același timp amuzant și trist: viața de la periferia Dublinului – noroc cu finalul apoteotic. Recomand cu căldură acest film de weekend, și un pic mai mult decât atât.

Lasă lumea în urmă

O familie portretizată de: Julia Roberts (care este și co-producător a filmului), Mahershala Ali, Ethan Hawke și Myha’la, printre alții, are parte de o vacanță neobișnuită în Long Island. Mica dramă a familiei Sandford, bazată pe romanul lui Rumaam Alam, începe cu dimineața în care soția Amanda (Julia Roberts) se trezește cu revelația că… urăște oamenii (inclusiv pe soțul său Clay, dar pe acesta „la foc mic”).

Regia e semnată de creatorul Mr. Robot, Sam Esmail, care reușește aici să reprezinte drama apocalipsei în familie, într-o pelicută tensionată, misterioasă și bine gradată. Deși filmul este cam lung (nu cred că l-aș putea urmări în timpul săptămânii), mi-au plăcut atât primul capitol, CASA, cât și ultimul, despre care n-o să zic nimic. Și mijlocul e coerent, adică nu există „burți” de plictiseală.

De ce se fac astfel de filme? Sunt întrebări pe care ni le punem cu toții, sau doar provocări? Aparent, Leave the World Behind, lansat pe Netflix pe 8 decembrie 2023, abordează teme dificil de procesat, cum ar fi: rasismul, părtinirea subconștientă, afirmații xenofobe – chiar dacă nu brodează pe seama lor o satiră prea intensă. Nu pare să te implice la fel ca Don’t Look Up, de exemplu, lansat tot pe final de an, în 2021.

E totuși o satiră, fiindcă fârșitul lumii nu pare o problemă prea mare pentru copiii Sandford, Archie (Charlie Evans) și Rose (Farrah McKenzie). Una serioasă este însă lipsa wi-fi-ului, mai ales pentru Rose, care a pierdut accesul la internet chiar când era pe cale să urmărească finalul serialului Friends. De aici poate și mesajul oarecum cinic – indiferent cum se duce naibii lumea, noi tot vom fi curioși să vedem ultimul episod.  Și totuși, cu ce rămâi după această poveste bine scrisă, jucată și regizată, care speculează fricile colective în diverse planuri (teama că pică curentul, terorismul, dictaturile arabe, asiatice)?

Toate acestea sunt doare premise, pretexte, introduse gradual, dar Lasă lumea în urmă merge mai departe și face de la început trimiteri la „film în film” (petrolierul, asemenea trenului ce intră în gară) în timp ce crează o poveste despre „răul tot mai rău” care se insinuează în viețile noastre. Și da, ce întâmplă când lăsăm, într-adevăr, lumea ficțiunilor în urmă, și ne trezim prizonieri în lumea reală?

Years and Years

Alegorie-avertisment a unui viitor plauzibil, Years and Years proiectează în următorii ani, cu disperare (dar și cu speranță!), o continuare logic-pesimistă a situației globale curente și face niște pronosticuri destul de sumbre, plecând de la ipoteza că omenirea n-a învățat mai nimic din greșelile trecutului. Ba, din contră, le repetă până la autodistrugere.

Lumea se mișcă într-o direcție greșită, precum Titanicul înainte de scufundare, și nimeni nu vede aisbergul din față. Pentru că l-a topit încălzirea globală, ca pe virușii din ghetari. Am descoperit serialul căutând distopice britanice în stilul Black Mirror, şi l-am urmărit pentru Emma Thompson, actriţa care interpretează politicianul populist Vivienne Rook.

Years and Years este un serial-TV dramă britanic, o producție comună a BBC și HBO. A fost difuzat pe BBC One în Marea Britanie începând 14 mai 2019 și pe HBO la 24 iunie 2019, pe ultimul fiind disponibil și cu traducere în limba română. Fiecare episod parcurge unul sau doi ani, începând cu 2019, din perspectiva unei familii (Lyons) din Manchester.

Trecând repede peste evenimente, participăm la viața Lyons-ilor de-a lungul următorilor 15 ani, combinând drama de familie cu satira (ascensiunea politicienei intrerpetată de Emma Thompson care ajunge din comicul lider al mișcării 4 Stars prim-ministru), un soi de echivalent socio-politic al serialului Black Mirror.  Rock este o versiune feminină, mai coerentă şi ironică (dar la fel de ambiţioasă şi lipsită de scrupule) a lui Donald Trump.

De asemenea, serialul britanic are câteva ironii şi despre premierul lor Boris Johnson, celălalt clovn incompetent ajuns în vârful unei democraţii puternice. Years and Years explorează atât psihologia politicianului incompetent şi imprevizibil, dar gata să scurtcircuiteze discursul politic cu declaraţii aiuritoare, cât şi modul cum această abordare îi poate deruta şi fascina pe cei care-i votează.

Ultimele episoade ale miniseriei sunt şi un semnal de alarmă cu privire la erodarea democraţiei. Interesantă explicația bunicii la ultima și tradiționala cină de familie, la întrebarea: cum am ajuns aici? Dar pentru a ajunge acolo, vă recomand mai întâi să urmăriți mini-seria, pentru că merită văzută.

Marriage Story (2019)

Te-ai gândit c-o să-ţi fie milă vreodată de Scarlett Johansson? Urmărind Poveste(a) despre căsnicia lui Nicole cu Charles (Adam Driver)  mai că te ia tristeţea observând cum, aparent, cei doi soţi se completează, dar completarea se rezumă la faptul că unul renunță la visele și la ambițiile sale, devenind complementul celuilalt.

Începutul aduce puțin cu Paterson-ul lui Jim Jarmusch – modul în care ambii protagoniști recită descrierea aproape poetică a partenerului. Introducerea vieții lor împreună pare de-a dreptul minunată, până prin minutul zece, când afli că „textul” e, de fapt, greu de citit chiar acolo, pe loc – la psihologul de cuplu.

Tunsă scurt, Scarlett Johansson intră perfect în rolul de actriță (sic!) sacrificată pe altarul căsniciei. Toată lumea din jur știe că e aproape imposibil să se împace, mai puțin ei, care se epuizează până în pânzele albe, cu înverșunare, buze strânse, priviri seci şi replici de genul:

Când este vorba de tine şi de ceea ce vrei. atunci „am hotărât”, când este vorba de mine şi de ceea ce vreau eu, „am discutat”.

E tragic când ajungi sa spui lucruri pe care nu le crezi, doar din dorința de a-l răni pe celalălt. Deși te doare și pe tine, nu te poți abține să sfichiuieşti din vorbe până când cineva cade secerat de durere. Amândoi actorii joacă excelent, dar oricât de sensibil şi profund ar fi acest portret al unei căsnicii care se destramă (și al familiei care rămâne unită), filmul regizat de Noah Baumbach, nominalizat la Oscar, este greu de urmărit pentru spectatorul care empatizează cu drama familiei.

Poate ca nominalizarea la nu mai puțin de şase categorii la Globurile de aur, inclusiv la categoria „cel mai bun film dramatic”, să ușureze această experiență cinematografică. Am apreciat abilitatea cu care regizorul-scenarist ridică trei probleme care fac „interesantă” dezintegrarea cuplului: Nicole și Charlie încă își plac și se respectă. Apoi, ei au un un fiu în vârstă de opt ani, Henry, căruia ambii îi sunt dedicați cu toată inima. Fiindcă Charlie este un părinte la fel de activ și implicat precum Nicole, bătălia asupra custodiei din timpul divorțului devine foarte urâtă. O altă problemă ce complică situaţia este că Nicole se mută în LA pentru a fi aproape de familia ei, în timp ce Charlie rămâne la New York pentru munca lui. Oamenii se despart și iubindu-se, atâta doar că artiștii au ego-urile mult prea mari ca să lase de la ei.

Ideea filmului i-a venit pentru prima dată lui Baumbach în 2016, în timpul post-producției la The Meyerowitz Stories. Sursa scenariului a fost divorțul său de actrița Jennifer Jason Leigh, precum și divorțul părinților săi (care a fost sursă de inspirație a filmului său anterior The Squid and the Balha). Baumbach a recunoscut că:

Am o legătură reală cu materialul … [dar] a fost și o perioadă din viața mea în care mulți dintre prietenii mei divorțau. Am văzut o oportunitate de a face ceva mai mult decât o poveste proprie, așa că am făcut multe cercetări: am intervievat o mulțime de prieteni, prieteni și prieteni, apoi și avocați, judecători, mediatori.

All about me (2018)

Pentru că am intrat în luna decembrie, cu zile tot mai scurte și reci, dacă tot e de stat în casă pe la gura sobei o să vă recomandăm mai multe filme: azi un foarte sensibil film nemțesc, despre un comediant contemporan despre care eu unul recunosc cu rușine că n-am auzit până acum. All About Me aka Der Junge muss an die frische Luft este un biopic după viața actorului, prezentatorului și comediantului cu origini olandeze Hans Peter (Hape) Kerkeling.

De ce cred că merită să-i acordați 100 de minute din viața dvs? Întâi, pentru că deşi a fost lansat în decembrie, a prins Top3 al celor mai vizionate filme din cinematografele germane în 2018. Apoi, fiindcă dincolo de scenariul clasic coming of age, scenele din copilăria durduliului dar talentatului Hans-Peter oferă ocazia unor fine observaţii asupra vieții locuitorilor din orașul Ruhr Recklinghausen (al 60-lea ca mărime în Germania), mai ales că familia se mută din partea rurală în nordul districtului.

Filmul regizat de Caroline Link (de asemenea, co-scenarist, premiată cu Oscar în 2013 pentru Nowhere in Africa) surprinde cu delicatețe rolul familiei extinse (bunici, mătuși, unchi, veri), caracterizată prin căldură și coeziune, exprimată la sărbătorile familiare și extravagante, în formarea tânărului comediant. Filmările au început pe 11 iulie 2017 şi au avut loc în Berlin, în zona Ruhr și în landul Bavaria.

După cum v-aţi putut da seama până acum, avem de-a face cu un reuşit film de familie, pe parcursul căruia publicul o să râdă și o să plângă – o plajă de emoții în schimbare. Şi cumva în schimbarea aceasta constă subtilitatea şi mesajului final al peliculei, drama vieţii unui puşti care a încercat să-şi facă mama (Luise Heyer într-un rol de excepție) să râdă, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Aici marele merit este al tânărului actor Julius Weckauf, care se mișcă natural între comedie și durere.

În decembrie 2018, filmul a fost prezentat de kinofenster.de drept „filmul lunii”, iar juriul care l-a premiat notează că „Bucuria lui Kerkeling s-a născut dintr-o durere profundă, ceea ce aduce filmul foarte aproape de privitor. Caroline Link privește cu multă curtoazie și onestitate asupra acestei lumi mici-burgheze, ea păstrează cu o mână sigură echilibrul între tragi-comedie și sincerității. Folosește sunetul potrivit pentru fiecare situație sau sentiment, dovedind un curaj unic în cinematografia germană de gen”.