Years and Years

Alegorie-avertisment a unui viitor plauzibil, Years and Years proiectează în următorii ani, cu disperare (dar și cu speranță!), o continuare logic-pesimistă a situației globale curente și face niște pronosticuri destul de sumbre, plecând de la ipoteza că omenirea n-a învățat mai nimic din greșelile trecutului. Ba, din contră, le repetă până la autodistrugere.

Lumea se mișcă într-o direcție greșită, precum Titanicul înainte de scufundare, și nimeni nu vede aisbergul din față. Pentru că l-a topit încălzirea globală, ca pe virușii din ghetari. Am descoperit serialul căutând distopice britanice în stilul Black Mirror, şi l-am urmărit pentru Emma Thompson, actriţa care interpretează politicianul populist Vivienne Rook.

Years and Years este un serial-TV dramă britanic, o producție comună a BBC și HBO. A fost difuzat pe BBC One în Marea Britanie începând 14 mai 2019 și pe HBO la 24 iunie 2019, pe ultimul fiind disponibil și cu traducere în limba română. Fiecare episod parcurge unul sau doi ani, începând cu 2019, din perspectiva unei familii (Lyons) din Manchester.

Trecând repede peste evenimente, participăm la viața Lyons-ilor de-a lungul următorilor 15 ani, combinând drama de familie cu satira (ascensiunea politicienei intrerpetată de Emma Thompson care ajunge din comicul lider al mișcării 4 Stars prim-ministru), un soi de echivalent socio-politic al serialului Black Mirror.  Rock este o versiune feminină, mai coerentă şi ironică (dar la fel de ambiţioasă şi lipsită de scrupule) a lui Donald Trump.

De asemenea, serialul britanic are câteva ironii şi despre premierul lor Boris Johnson, celălalt clovn incompetent ajuns în vârful unei democraţii puternice. Years and Years explorează atât psihologia politicianului incompetent şi imprevizibil, dar gata să scurtcircuiteze discursul politic cu declaraţii aiuritoare, cât şi modul cum această abordare îi poate deruta şi fascina pe cei care-i votează.

Ultimele episoade ale miniseriei sunt şi un semnal de alarmă cu privire la erodarea democraţiei. Interesantă explicația bunicii la ultima și tradiționala cină de familie, la întrebarea: cum am ajuns aici? Dar pentru a ajunge acolo, vă recomand mai întâi să urmăriți mini-seria, pentru că merită văzută.

Marriage Story (2019)

Te-ai gândit c-o să-ţi fie milă vreodată de Scarlett Johansson? Urmărind Poveste(a) despre căsnicia lui Nicole cu Charles (Adam Driver)  mai că te ia tristeţea observând cum, aparent, cei doi soţi se completează, dar completarea se rezumă la faptul că unul renunță la visele și la ambițiile sale, devenind complementul celuilalt.

Începutul aduce puțin cu Paterson-ul lui Jim Jarmusch – modul în care ambii protagoniști recită descrierea aproape poetică a partenerului. Introducerea vieții lor împreună pare de-a dreptul minunată, până prin minutul zece, când afli că „textul” e, de fapt, greu de citit chiar acolo, pe loc – la psihologul de cuplu.

Tunsă scurt, Scarlett Johansson intră perfect în rolul de actriță (sic!) sacrificată pe altarul căsniciei. Toată lumea din jur știe că e aproape imposibil să se împace, mai puțin ei, care se epuizează până în pânzele albe, cu înverșunare, buze strânse, priviri seci şi replici de genul:

Când este vorba de tine şi de ceea ce vrei. atunci „am hotărât”, când este vorba de mine şi de ceea ce vreau eu, „am discutat”.

E tragic când ajungi sa spui lucruri pe care nu le crezi, doar din dorința de a-l răni pe celalălt. Deși te doare și pe tine, nu te poți abține să sfichiuieşti din vorbe până când cineva cade secerat de durere. Amândoi actorii joacă excelent, dar oricât de sensibil şi profund ar fi acest portret al unei căsnicii care se destramă (și al familiei care rămâne unită), filmul regizat de Noah Baumbach, nominalizat la Oscar, este greu de urmărit pentru spectatorul care empatizează cu drama familiei.

Poate ca nominalizarea la nu mai puțin de şase categorii la Globurile de aur, inclusiv la categoria „cel mai bun film dramatic”, să ușureze această experiență cinematografică. Am apreciat abilitatea cu care regizorul-scenarist ridică trei probleme care fac „interesantă” dezintegrarea cuplului: Nicole și Charlie încă își plac și se respectă. Apoi, ei au un un fiu în vârstă de opt ani, Henry, căruia ambii îi sunt dedicați cu toată inima. Fiindcă Charlie este un părinte la fel de activ și implicat precum Nicole, bătălia asupra custodiei din timpul divorțului devine foarte urâtă. O altă problemă ce complică situaţia este că Nicole se mută în LA pentru a fi aproape de familia ei, în timp ce Charlie rămâne la New York pentru munca lui. Oamenii se despart și iubindu-se, atâta doar că artiștii au ego-urile mult prea mari ca să lase de la ei.

Ideea filmului i-a venit pentru prima dată lui Baumbach în 2016, în timpul post-producției la The Meyerowitz Stories. Sursa scenariului a fost divorțul său de actrița Jennifer Jason Leigh, precum și divorțul părinților săi (care a fost sursă de inspirație a filmului său anterior The Squid and the Balha). Baumbach a recunoscut că:

Am o legătură reală cu materialul … [dar] a fost și o perioadă din viața mea în care mulți dintre prietenii mei divorțau. Am văzut o oportunitate de a face ceva mai mult decât o poveste proprie, așa că am făcut multe cercetări: am intervievat o mulțime de prieteni, prieteni și prieteni, apoi și avocați, judecători, mediatori.

All about me (2018)

Pentru că am intrat în luna decembrie, cu zile tot mai scurte și reci, dacă tot e de stat în casă pe la gura sobei o să vă recomandăm mai multe filme: azi un foarte sensibil film nemțesc, despre un comediant contemporan despre care eu unul recunosc cu rușine că n-am auzit până acum. All About Me aka Der Junge muss an die frische Luft este un biopic după viața actorului, prezentatorului și comediantului cu origini olandeze Hans Peter (Hape) Kerkeling.

De ce cred că merită să-i acordați 100 de minute din viața dvs? Întâi, pentru că deşi a fost lansat în decembrie, a prins Top3 al celor mai vizionate filme din cinematografele germane în 2018. Apoi, fiindcă dincolo de scenariul clasic coming of age, scenele din copilăria durduliului dar talentatului Hans-Peter oferă ocazia unor fine observaţii asupra vieții locuitorilor din orașul Ruhr Recklinghausen (al 60-lea ca mărime în Germania), mai ales că familia se mută din partea rurală în nordul districtului.

Filmul regizat de Caroline Link (de asemenea, co-scenarist, premiată cu Oscar în 2013 pentru Nowhere in Africa) surprinde cu delicatețe rolul familiei extinse (bunici, mătuși, unchi, veri), caracterizată prin căldură și coeziune, exprimată la sărbătorile familiare și extravagante, în formarea tânărului comediant. Filmările au început pe 11 iulie 2017 şi au avut loc în Berlin, în zona Ruhr și în landul Bavaria.

După cum v-aţi putut da seama până acum, avem de-a face cu un reuşit film de familie, pe parcursul căruia publicul o să râdă și o să plângă – o plajă de emoții în schimbare. Şi cumva în schimbarea aceasta constă subtilitatea şi mesajului final al peliculei, drama vieţii unui puşti care a încercat să-şi facă mama (Luise Heyer într-un rol de excepție) să râdă, în ciuda problemelor cu care s-a confruntat. Aici marele merit este al tânărului actor Julius Weckauf, care se mișcă natural între comedie și durere.

În decembrie 2018, filmul a fost prezentat de kinofenster.de drept „filmul lunii”, iar juriul care l-a premiat notează că „Bucuria lui Kerkeling s-a născut dintr-o durere profundă, ceea ce aduce filmul foarte aproape de privitor. Caroline Link privește cu multă curtoazie și onestitate asupra acestei lumi mici-burgheze, ea păstrează cu o mână sigură echilibrul între tragi-comedie și sincerității. Folosește sunetul potrivit pentru fiecare situație sau sentiment, dovedind un curaj unic în cinematografia germană de gen”.

 

Aventura – sezonul 5

M-am mirat că acest serial care a mers bine înainte, serie după serie, fără să pice în telenovelă, n-a mai fost nominalizat la ultimele premii Emmy. The Affair are inițial în vizor unul, apoi două cupluri care se destramă. Se definește în diverse sinopsisuri ca urmărind „efectele emoționale ale unei relații extramaritale”. De fapt, șocul relațiilor extramaritale ocupă doar primele trei sezoane, parțial și al patrulea.

Ce deosebește The Affair de orice altceva de pe piaţa serialelor este adâncimea psihologică la care ajunge fiecare din relaţiile de familie de aici: soţ-soţie, tată-fiică, tată-fiu, mamă-fiică şamd, nicio legătură dintre personaje nu scapă nesondată. Dacă la început pare ușor neclar cum intră într-o relație Noah cu Alison, o banală chelneriță locală ce încearcă să-și adune cioburile căsniciei după tragica moarte (accidentală şi nu prea) a fiului ei, la vârsta de patru ani, treptat povestea începe să se lege.

Dar asta abia după vreo 10 episoade, în care întâmplările sunt reluate din perspectiva amantului Noah și ale soțului Cole, adesea în scenarii mult diferite, iar ceea ce părea o simplă și prozaică aventură devine cu totul altceva. Mai ales după ce, spre final, odată asimilat şocul despărţirilor, personajele încep să se învinovăţească singure pentru eşecuri, în loc să-şi blameze doar foştii parteneri.

După cum am mai scris pe-aici, startul sezonului V nu prea m-a încântat, lăsând la o parte găselnița amuzantă prin care devine auto-referențial (se toarnă un film după romanul lui autoficţional al lui Noah), şi ironia cu care își sondează propriile structuri narative. Apoi am început să înţeleg de ce-l joacă Dominic West atât de bine pe Noah Solloway – rolul fiind scris anume pentru el.

Dacă până acum serialul se limitase la jocul pe linia subţire între ceea ce crede despre el fiecare personaj şi ce cred celelalte, în aceleași situații, alternând scenele din perspectiva unuia (din soţi sau parteneri) cu cele din perspectiva celuilalt, în seria a V-a perspectiva temporală se extinde.

Apare un personaj din viitor – Joanie, fiica lui Alison Bailey și Cole Lockhat – cu un rol neclar în primele episoade, ca apoi să devină principalul purtător de mesaj al seriei, desluşit abia spre final. După ce în prima jumătate trecem prin scandalul #metoo, supriza este că şi anxietatea cu care se luptă personajul aproape SF Joanie, ca şi prejudecăţile despre mama sa, sunt învinse la final.

Dacă în primele episoade ale sezonului final doar Helen părea să ducă greul, la fel ca în piesa din generic a Fionei Apple (She has only one thing to do and that’s be the wave that she is and sink back into the ocean), finalul e salvat de Joanie într-o frumoasă discuţie cu Noah. Una peste alta, la final avem parte ca premiu pentru răbdare şi de o nouă piesă (rara avis) a Fionei – închizând parcă un cerc, cu o piesă pe generic şi alta pe final:

Dynasty (serial TV)

Noua versiune (ceva mai modernă) a cunoscutului serial TV al anilor `80 relochează hyper-bogata familie Carrington din Denver în Atlanta și vine cu câteva mici ajustări a pânzei sociale. În centrul melodramei de familie sunt tot Carringtonii, evident, alături de familia Colby, și se păstrează rivalitatea dintre noua soție a lui Blake Carrington și fiica adultă a bossului.

Desigur că noua soție nu mai e fosta secretară a bogatului alfa, ci fosta PR-istă, iar afacerile familiei nu mai sunt limitate doar la petrol, ci la energie în general, inclusiv regenerabilă. Gașca de actori e credibilă, chiar demodată pe alocuri (Grant Show în rolul Blake), dar parcă anume aleasă astfel pentru a păstra „patina” timpului pe această soap-TV opera.

Fosta soție Alexis Carrington (interpretată de Joan Collins în serialul original) este menționată abia în cel de-al IV-lea episod al primului sezon, și nu se știe încă dacă va apărea în remake. Greul îl duce până atunci Fallon (Elizabeth Gillies), care își joacă perfect rolul de femeie de afaceri manipulatoare. De urmărit, dacă aveți răbdare cu atâtea episoade.

Ce dezvăluie serialul nu e doar că „și bogații plâng”, ci că grămada de bani vine la pachet cu o grămadă de intrigi și personaje ce roiesc în jurul lor. Iar partea glamour rămâne doar la micul dejun și în garderoba celor care nu par să se bucure de bani, cât, mai degrabă, să se lupte ca să-și păstreze influența – sau, dacă sunt noi veniți, să-și câștige locul la masă.