Săptămâna aceasta s-a deschis la Cinema “Elvire Popesco” cu proiecția de presă a noului proiect semnat Radu Jude, documentarul “Țara moartă”. Prezentarea oficială îl descrie ca “un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecției Costică Acsinte, texte de Emil Dorian și fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40”.
Pentru spectator, este o invitație de a răsfoi un album foto surprinzând fragmente din viața cotidiană de acum 70-80 de ani, momente publice și momente private, portrete individuale, de familie sau de grup, pe o coloană sonoră parcă desprinsă dintr-o altă lume, sugerând o altă viață. Imaginea și sunetul creează astfel în mintea spectatorului vieți paralele, pentru că par imposibil de adus împreună – oameni în costume de baie, făcând plajă sau înotând, ‘acompaniați’ de povestea drumului spre lagăr a mii de evrei, înghesuiți în vagoane, lipsiți până și de apă, pe care ajungeau să o plătească chiar și 20.000 lei paharul.
Dacă imaginea îl pune uneori pe spectator în postura de a pătrunde în intimitatea unor momente de familie (spre exemplu, părinți plângând lângă coșciugele copiilor), întrebându-se cât de etică este o astfel de invadare, sunetul, prin fragmentele citite de însuși Radu Jude din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian, îi dezvăluie ororile petrecute vreme de un deceniu (1937-1946) împotriva evreilor din România. Cu atât par acestea mai grozave, cu cât sunt alternate cu discursuri sau cântece propagandistice, care ridică în slăvi poporul roman, ospitalier, tolerant, milos, precum și pe conducătorii săi. Românii botezați în religia creștină își păstrează tradițiile de marile sărbători, Crăciun, Bobotează sau Înviere, Generalul Antonescu face apel către aceiași creștini să se întoarcă la tradiția milei și întrajutorării. Și în același timp, evreii trăiesc zeci de ani într-unul singur, unele după altele “zile cenușii, friguroase și pătate de sânge”.
Filmul-documentar al lui Jude atinge o coardă sensibilă, dar numai dacă spectatorul îi permite aceasta, cu atât mai mult cu cât regizorul este hotărât să lase în seama sa interpretarea titlului și a filmului însuși. O decizie care pare să indice că spectatorul este esențial în înțelegerea filmului, cu un rol asemănător cititorului unei cărți, așa cum este descris de poetul și prozatorul Cătălin Pavel – “Produsul final se datorează amândurora [scriitor și cititor] și este tocmai libertatea pe care și-o ia cititorul de a interpreta, în moduri pe care nu le poți anticipa, textul tău, care duce la deschiderea lui finală, pe care tu de asemenea nu o poți anticipa” (în emisiunea Identități Culturale din 17 mai 2017).
“Țara moartă” poate așadar să nu facă referire la moartea – ca fenomen – care a atins hotarele României în preajma și în timpul celui de-al doilea Război mondial, și nici măcar la crimele împotriva evreilor, pe care se concentrează povestea filmului, cât mai degrabă la moartea spirituală a unei națiuni care s-a implicat sau le-a tolerat pe acestea. O interpretare susținută de titlul în engleză, “The Dead Nation”. Jude reușește de asemenea să creeze un pod între trecut și prezent, filmul încheindu-se cu un fragment profetic din jurnalul lui Emil Dorian: “Apoi vor veni alegerile și vom continua să reconstruim țara și să re-educăm oamenii”.
“Țara moartă” reprezintă o incursiune în trecut care nu ar trebui ratată, indiferent de poziția spectatorului față de evenimentele schițate aici. O călătorie care trebuie făcută fără prejudecată, lăsându-te în voia văzului și a auzului, în ciuda contradicțiilor pe care cele două simțuri le creează pe parcursul vizionării. Sursă foto: cinemagia
Filme care merită văzute 