Aşteptat încă din 2019 sub titlul „La conac”, cel mai nou film al lui Cristi Puiu a avut avanpremiera extraordinară în România (premiera absolută a fost la Festivalul de film de la Berlin, în debutul lui 2020, iar românul a fost recompensat cu premiul pentru regie al secțiunii Encounters) la TIFF-ul clujean, un festival care-și contorizează edițiile (vorba unui amic), iar de data asta chiar le-a ieșit: TIFF 19 în plină pandemie COVID 19! Dar despre contextul în care l-am văzut am scris mai multe aici.
Câte ceva despre film: deși acesta este un blog de cinema, veți avea parte acum doar de o cronică de întâmpinare – pentru una mai serioasă o să vreau să-l revăd cândva, la ore mai rezonabile, căci proiecția din curtea USAMV s-a terminat în jur de ora 1, cam târziu pentru o zi de muncă. Mi-a plăcut începutul, cu conacul maghiar invadat în prag de Crăciun – de zăpadă, apoi de turma păstorului român.
Un început promițător urmat, ca în majoritatea filmelor românești, de o continuare dezamăgitoare, deși distribuția cosmopolită și ingeniozitatea regizorului român (faină scena în care servitorii turnau înapoi în carafă vinul nebăut de stăpâni) puteau salva ecranizarea unui text dificil. Ţin să precizez că apreciez munca lui Puiu, i-am văzut toate filmele (mai puţin exerciţiul de interpretare, punct de pornire al Malmkrog) şi-mi place şi de el ca personaj. Înţeleg, de asemenea, că genul său de cinema de autor, ce cultivă durata, este un cinema fără ambiții narative (ba chiar non-narativ) care nu se ferește de eventuale obscuritatăți.
Un cinema care, vorba lui Andrei Gorzo, ține să te pună la treabă, te obligă să te concentrezi, ca să accesezi informații de bază despre personaje, despre locul unde se petrece acțiunea etc., genul de informații pe care cinemaul tradițional obișnuiește să ți le ofere pe tavă, încă din primele minute. De aceea am urmărit filmul cu atenție, până la sfârșit. Dar exceptând două personaje, și anume gazda Nikolai (Frédéric Schulz-Richard) şi invitata Madeleine (Agathe Bosch), actorii principali mi s-au părut neinspirat aleși, în timp ce doar cei distribuiți în rolurile secundare păreau să mai poată salva spectatorul din plictiseală (vagi urme de concesii făcute cinemaului de tip felie de viață).
Din păcate, din cele 6 capitole dedicate celor 5 personaje (un titlu mi-a scăpat) doar 3 au fost atribuite unora cât de cât reușite, respectiv István (István Téglás), Nikolai și Madeleine. Palma din film, pe care István a primit-o de la profesorul său de matematică din liceu și a dat-o mai departe ca majordom a fost unul din puținele momente veridice, alături de apariția păstorului din debut. Genul de întâmplări care resuscitau atenția spectatorului, obosit de amploarea discuțiilor artificial formate din textul lui Soloviov: de exemplu, contradicția dintre afirmațiile lui Nikolai și cele ale Olgăi (actrița româncă Marina Palii) nu lăsau nicicum să se întrevadă cum că cei doi ar fi logodnici, deși el apare drept gazdă iar ea are atribuții de doamnă a casei.
Per ansamblu, mi s-a părut un pariu ratat de Puiu (şi pe motiv de pandemie, probabil), deși decorurile și imaginea sunt excepționale, la fel și costumele și sunetul, pentru că miza filmului (venirea Antihristului) se pierde în dialogurile construite artificial. Iar acest aer artificial apare, în ciuda răcelii frumos reconstituite a conacului Apafi, din stilul majestuos, dar cam sec (probabil impus) al Marinei Palii, care-şi joacă rolul atribuit, dar cam atât – încearcă un leşin la un moment dat, or nici acesta nu prea are impact.
Ghici cine vine la conac? se putea foarte bine numi filmul – o discuție lungită de la prânz, la ceai, și până la cină, întreruptă doar, pe la mijloc, de moartea protagoniștilor (sic!) – ca să parafrazăm trailerul (total neinspirat!) celei de-a XIX-a ediții a festivalului clujean, care-și cam bate joc de capodoperele felliniene sau, în cel mai bun caz, le vulgarizează (Fellini pentru tonți). Acum, dincolo de problemele narative (am înţeles că altfel de cinema, non-narativ, dar însă totuşi) şi de distribuţie amintite, să notăm că altele au fost premizele filmlui: nu s-a vrut unul pentru marele public, chiar dimpotrivă, dialogurile fiind dense, iar firul argumentării dificil de urmărit și pentru cei cu lecturi solide.
Malmkrog este, vorba lui Mihnea Măruţă, citat şi mai sus, un film pe care fie îl vezi pe bucăți, tot reluându-l și mestecându-l, fie nu poți să i te sustragi niciun singur minut. Dar, așa cum a mărturisit acum câteva luni, Cristi Puiu face filme pentru acei singuratici care, oriunde ar fi ei, caută răspunsuri la disperarea acestei lumi și le găsesc în arta altor singuratici.
Datorită temelor și trimiterilor sale, „Malmkrog” va rezista mulți ani de acum înainte, pentru că vorbește despre cele mai importante întrebări ale vieților noastre: ce este răul; pentru ce merită să trăiești și pentru ce merită să mori; ce rost are tradiția, ce sens are războiul, unde e limita dintre crimă și dreptate, cum se iscă o revoluție și cum se instaurează teroarea.
Lucrurile stau tot mai prost pentru Relu, înstrăinat atât de soţie cât şi de cei doi copii, acum legat forţat de lumea mafiotă din care voia să iasă nu cu mult timp în urmă. Scenele petrecute la nuntă sunt lipsite de evenimente, dar dialogurile spun suficient pentru a stabili relaţiile dintre personaje, presărate fiind de replicile exagerate cu care serialul ne-a obişnuit (puncte în plus pentru personajul lui Sabin).
Filme care merită văzute 