2018 a fost un an foarte bogat pentru mine din punct de vedere cinefil. Netflix și Hbogo să trăiască! Motivația mai puțin plăcută (un concediu medical neprevăzut) a făcut să pot ajunge la un număr de peste 600 de titluri urmărite. De unde știu? Una din listele pe care mi le-am făcut în contul pe imdb e numită ”2018” și am trecut acolo tot ce am văzut anul trecut. Iar câteodată, din exces de zel, am adăugat inclusiv episoadele separate din serialul la care eram (dar nu e asta regula). Câteva precizări:
Pentru că am multe seriale ”in progress”, nu am pus pe listă decât pe cele la care sunt la zi cu vizionarea sau terminate (nu se mai filmează nimic). Excepție fac cele care pentru mine sunt ”comfort food” și le-aș putea vedea a zilioana oară fără să mă plictisesc și să mă bucur de toate poantele, cum sunt de exemplu Friends sau That 70’s Show.
Stand up: deși mă uit foarte mult la așa ceva, nu am inclus nici un spectacol/serial/show de stand-up, pentru că răspunsul la umor e emoțional și degeaba zic despre un special că e bine lucrat, cu timing de excepție, glume originale și foarte reușite. Dacă o glumă nu te prinde, poți să ai toată bunăvoința din lume, să o auzi explicată/repetată, nu prea ai ce face. O știu pe pielea mea.
Documentare/reality show-uri: domenii relativ proaspete pentru mine, nu am acumulat suficientă expertiză pentru recomandări. Acestea fiind zise, sunt fan înfocat RuPaul Drag’s Race și pot discuta pe larg sezoanele care sunt pe netflix cu oricine e interesat J
Data apariției/distribuției: în afară de fix 2 titluri, absolut toate celelalte din lista asta sunt filme pe care eu le-am văzut în 2018. Nu apărute, nu distribuite (neapărat). Singurul impact al anului la tot ce menționez în articol e data vizionării de către mine.
Anti-recomandări: din-astea am prea multe, de la episoade pilot la care am cedat nervos după maxim 10 minute sau clarificarea intrigii, până la filme pe care nu am reușit să le termin din varii motive. Ain’t nobody got time for that. Și acum să încep cu datul cu părerea, astăzi în categoria filme.
SMS fur Dich (2016)
O tânără femeie are greutăți în a-și găsi un nou echilibru după moartea logodnicului ei și, încercând să depășească mai lin situația în care comunicarea directă cu el s-a tăiat brusc, continuă să trimită sms-uri pe numărul lui. Evident că noul posesor, chiar dacă nu e disponibil pentru o relație, este bărbatul perfect pentru ea, și fără să o știe nici unul se intersectează prin oraș, în activitățile zilnice. Film german, cumva anti-romantic dar perfect nuanțat pentru soluția destul de puțin probabilă pe care o dau la problemă.
Table 19 (2017)
Anna Kendrick joacă iar pe zăpăcita amuzantă, invitată la nunta surorii fostului prieten, o amică din copilărie. Exilați la ultima masă, cea la care adunătura de invitați e random și exprimă apropierea (sau lipsa de, mai degrabă) față de miri, nuntașii totuși stabilesc conexiuni autentice și încearcă să îmbunătățească până și infim viețile proprii și implicit ale celorlalți. Ce mi-a plăcut cel mai mult la Table 19 e că absolut la tot pasul mă așteptam să-l expediez ca pe un film ușurel, clișeic (”I knew it!”) dar momentul ăla nu a mai venit. Interesul meu a fost treaz până la sfârșit, neajutat de dramatisme ieftine.
The Meddler
Văduvia și vârsta a treia nu sunt niciodată o combinație bună, deși frecventă. Susan Sarandon și Rose Byrne joacă o mamă-fiică angrenate într-o dinamică mult prea cunoscută, probabil de majoritatea din noi. Din nou, fără să fie inovator, sau revoluționar, filmul arată cum o femeie puternică poate deveni ”prea mult” în viața celor apropiați, dar să reușească să deschidă noi perspective pentru alții, încercând să facă să fie bine pentru toți cei din jur, poate-poate s-or vindeca rănile interioare.
Aquaman (2018)
Încerc din răsputeri să articulez suficiente cuvinte care să-mi exprime părerea despre filmul Aquaman (drooling aside). E făcut clar după un cumul de matrițe destinate să scoată banu’ din buzunar; adică am simțit influențe din Star Wars (pe ici, pe colo), Tron(-ul ăla nou), orice film de acțiune + super-eroi, Avatar (? …maybe, will confirm after rewatching if needed). Dincolo de cârcoteli, mi-a plăcut mult. Aquaman e indubitabil mai cool decât versiunile lui luate atât de mult la mișto până la Momoa, iar vizualul din filmul are momente spectaculoase. E un pic prea mult CGI câteodată, dar în combinație cu mișcările camerelor ca la jocuri, bătăile la tot pasul și ștrengăreala lui Khal Drogo m-au făcut să trec peste niște clișee. Și-mi tot alegeam mental costumul pe care l-aș folosi pentru Comic-Con/Cosplay. Deci da, mi-a plăcut, l-aș revedea și mâine, anyone joining me?
Bohemian Rhapsody (2018)
Nu e un biopic standard pentru Freddie. Nu e film ”istoric”, nici documentar. E o scrisoare de dragoste către Queen și muzica lor, afecțiunea pe care au avut-o, o au și sper din tot sufletul să o mai aibă generații întregi față de oamenii ăia. La vizionarea numărul doi (prima a mers ca un fast food cantant, pe a doua am savurat-o mai bine) am prins și detalii oh, atât de fine și de bine plasate despre personaje.
Puteți citi și singuri cine ce a zis despre film (membrii, sora lui Freddie, criticul ăla, celălalt…). Pentru mine un film inimos, cald, care m-a propulsat instant în play-on-repeat ”A Night at the Opera”, albumul ascultat din copilărie pe benzile de magnetofon ale lu’ tata și la care știu toate versurile, toate riff-urile, succesiunile de melodii, you name it.
Filmul ăsta mi-a despachetat ”We are the champions” de toată repulsia acumulată de supra-abuzarea melodiei la orice flecușteț sportiv de mă zbârleam de la primele acorduri. Iar Rami Malek e la fel de ”cu nerv” ca Freddie, chiar dacă și-a păstrat culoarea naturală la iriși pentru rol (înțeleg că au fost voci nemulțumite de detaliu) sau câteodată ai impresia că dinții au rol separat în film. Nu știu dacă e de Oscar, că depinde cu ce e comparat. Dar sigur judecata asta e direct proporțională cu numărul crescând de vizionări.
Seriale și animații în zilele următoare.
Filme care merită văzute 