Arhive pe etichete: Netflix

The Platform (2020) – „Obvio!”

Pentru cei care au terminat deja La Casa de Papel, dar încă au apetit pentru cinema-ul iberic și nici nu se dau la o parte din fața unui film mai înfricoșător, nu de mult Netflix a lansat pe platforma lor un surprinzător thriller-horror spaniol cu un pregnant discurs social, și cu atât mai „de groază” în contextul actual de izolare.

Poster în limba engleză

Premisa lui El hoyo (The Platform în engleză) este una pe atât de simplă pe cât de efect. Într-o închisoare în care celulele sunt organizate vertical una deasupra celeilalte, fiecare celulă având doi ocupanți, singura metodă de a se hrăni este compusă dintr-o platformă cu mâncare ce coboară pe rând de la primul nivel la cel mai de jos. Dacă la primul nivel ea este plină, cu tot felul de mâncăruri, la nivelurile mai de jos ea va ajunge în cele din urmă goală, ca urmare a celor de deasupra care vor consuma mai mult de cât le este necesar pentru a supraviețui.

Filmul mi-a adus aminte pe deoparte de The Cube (în ce privește conceptul locației), iar pe de altă parte de Snowpiercer (în ce privește tematica filmului, dar și stilul în care este abordat subiectul). Este fără îndoială discutată tema diferențelor sociale, în principal aceea a bunăstării și cum este ea distribuită în societate. Cei de deasupra au parte de nemăsurat mai mult decât au nevoie, în timp ce cei de dedesubt ajung să nu mai aibă nimic, ca urmare a lăcomiei celor de sus, deși așa cum este confirmat în film, mâncarea distribuită este calculată să ajungă tuturor. În contextul filmului însă, spre deosebire de realitate, atitudinea celor de la nivelurile superioare este justificată, atâta timp cât petreceai o singură lună la un singur nivel, neștiind la care nivel te vei trezi luna următoare, astfel încât preferi să te bucuri de momentele petrecute „la înălțime”.

Filmul debutează brusc, fără o introducere în prealabil, direct în interiorul închisorii și urmărește povestea unui nou deținut, alături de care vom afla informațiile necesare odată cu el, majoritatea oferite de colegul său de celulă. Expozițiunea nu este deloc plictisitoare, fiind însoțită de replici amuzante și livrate corespunzător, uneori cu ajutorul unor flashback-uri de care eu unul m-aș fi lipsit. Nu l-aș cataloga neapărat ca un film horror propriu-zis, ci mai degrabă ca un thriller, dar nu lipsesc momentele tensionate și este presărat peste tot de elemente gore.

Privire spre nivelurile inferioare

Am fost surpins să aflu că este primul lung-metraj al regizorului, o realizare de excepție după părerea mea, nu doar datorită modului în care este abordat subiectul, sau al regiei actorilor (cei drept, puțini la număr), dar și al modului în care folosește elemente precum sunetul sau imaginea, în deosebi paleta cromatică, pentru a scoate în evidență sentimentele pe care vrea să le transmită privitorului în momente-cheie.

Mă bucură faptul că Netflix este dispus să investească în astfel de producții îndrăznețe, cu atât mai mult cu cât este o producție străină a unui regizor la debut. La fel de îmbucurător este faptul că și românii pot să aprecieze acest gen de film, fiindcă l-am văzut prezent în Top 10 Netflix câteva săptămâni consecutive, mai ales un film cu un atât de puternic mesaj politico-social de susținere și colaborare atât de necesar în contextul crizei pe care o traversăm.

 

 

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.

Gerald’s Game (2017) – „Cătuşele astea sunt adevărate”

Bazat pe cartea omonimă a lui Stephen King, Gerald’s Game spune povestea lui Jessie Burlingame care, în urma unui joc erotic cu soţul său, se găseşte legată de pat cu cătuşe la ambele mâini, în casa acestora de vacanţă, fără o aparentă şansă de a se elibera, după ce soţul ei suferă un infarct chiar în mijlocul actului.

Carla Gugino (Jessie) face un rol surprinzător de bun, în condiţiile în care interacţiunile cu alte personaje sunt limitate, şi simpatizezi din ce în ce mai mult cu personajul ei pe măsură ce orele trec şi afli mai multe despre evenimentele din trecut care au plasat-o acum în această situaţie deosebită.

Acţiunea nu se îndepărtează foarte mult de la această singură locaţie, iar absenţa aproape totală a unei coloane sonore contribuie la sentimentele de claustrofobie şi teroare, meritele regiei lui Mike Flanagan, un regizor deja consacrat al genului horror prin filme precum Hush sau Ouija: Origin of Evil. Gerald’s Game se încadrează mai mult în genul thriller, dar sunt prezente câteva elemente de horror şi gore.

MV5BMzg0NGE0N2MtYTg1My00NTBkLWI5NjEtZTgyMDA0MTU4MmIyXkEyXkFqcGdeQXVyMTU2NTcyMg@@._V1_SY1000_SX675_AL_.jpgCarlei Gugino i se alătură în distribuţie Bruce Greenwood (Star Trek), care reuşeşte să facă din Gerald un om cu adevărat dezgustător, genul de persoană care insuflă deopotrivă teamă şi dispreţ cu fiecare cuvânt şi care este obsedat de control, toate acestea răsfrângându-se asupra lui Jessie.

Filmul este presărat de nenumărate referinţe către cărţile lui Stephen King şi atmosfera surprinde foarte bine stilul său, o dovadă de atenţie şi grijă faţă de materialul sursă şi nu doar o adaptare de dragul adaptării. Temele originale precum abuzul, nevoia de control şi groaza pură izvorâtă din acţiunile persoanelor pe care le credeam familiare nu sunt trecute cu vederea şi sunt abordate subtil, sub intriga şi aşa destul de captivantă, genul de intrigă care te face să te întrebi încontinuu tu cum ai fi procedat în acea situaţie.

Gerald’s Game este una dintre cele mai bune adaptări după King din ultimii ani, fiind şi prima după această carte, aşa că pentru cei care nu au avut ocazia să viziteze această poveste, filmul este disponibil pe Netflix, fiind şi o producţie proprie, cu buget redus, lucru care nu se obeservă însă în calitatea ei.

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Oscar Buzz 2018 (2): filme de pe Netflix

Continui seria despre Oscarurile de anul viitor, stiu că e devreme, dar să nu vă prindă nimic nepregătiți. De această dată vreau să scot în față un trend interesant din partea platformei Netflix. Dacă cel mai mult sunt cunoscuți pentru producțiile de televiziune unde au început să câstige la greu diferite premii din partea industriei respective, de  anul trecut au intrat și pe teritoriul festivalurilor de film. Beast of no Nation este o producție marca Netflix care  a forțat intrarea și a primit niște nominalizări la Golden Globes și Bafta.

De aceea în acest an se simte o presiune și mai mare, avem The Meyerowitz Stories (New and Selected) care și-a început traseul festivalier direct la Cannes. Îl văd cu sanse mari și la Golden Globes în categoria comedie, dar Netflix are ca țintă supremă Oscarurile. Aici este preconizat Adam Sandler ca o supriză, mulți specialisti consideră ca fiind unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa.

Mai departe este de remarcat achiziția celor de la Netflix: 12.5 milioane de dolari pentru filmul Mudbound. O senzație în cadrul festivalului de la Sundance și se pare că va fi pariul de anul viitor pentru Oscaruri, urmând o campanie de promovare intensă. Are un subiect care rezonează cu membrii votanți ai Academiei. Dealtfel într-un scurt timp am să-l vizionez, fiind disponibil pe Netflix.

Garrett Hedlund, Mary J. Blige and Rob Morgan appear in Mudbound by Dee Rees, an official selection of the Premieres program at the 2017 Sundance Film Festival. Courtesy of Sundance Institute |photo by Steve Dietl.

 

First They Killed My Father este o producție marca Netflix regizat de Angelina Jolie. O operă cinematografică ce reprezintă Cambodgia la Oscarurile de anul viitor, cu o poveste dură din interiorul acestui popor. Un film care cu siguranță are sanse să fie nominalizat la Oscaruri și prin acest fapt să atragă atenția asupra unor asemenea evenimente tragice.

Acestea sunt cele mai importante filme pe care se va baza cei de la Netflix pentru anul 2018 la Oscaruri. Desigur în trecut au avut un cuvânt de spus la nivel de documentare, dar sunt niste categorii care nu stârnesc interes mare. De aceea în acest an vânează categoriile de top: cel mai bun film, cea mai bună regie, pentru actori.