Pentru cei care au terminat deja La Casa de Papel, dar încă au apetit pentru cinema-ul iberic și nici nu se dau la o parte din fața unui film mai înfricoșător, nu de mult Netflix a lansat pe platforma lor un surprinzător thriller-horror spaniol cu un pregnant discurs social, și cu atât mai „de groază” în contextul actual de izolare.

Premisa lui El hoyo (The Platform în engleză) este una pe atât de simplă pe cât de efect. Într-o închisoare în care celulele sunt organizate vertical una deasupra celeilalte, fiecare celulă având doi ocupanți, singura metodă de a se hrăni este compusă dintr-o platformă cu mâncare ce coboară pe rând de la primul nivel la cel mai de jos. Dacă la primul nivel ea este plină, cu tot felul de mâncăruri, la nivelurile mai de jos ea va ajunge în cele din urmă goală, ca urmare a celor de deasupra care vor consuma mai mult de cât le este necesar pentru a supraviețui.
Filmul mi-a adus aminte pe deoparte de The Cube (în ce privește conceptul locației), iar pe de altă parte de Snowpiercer (în ce privește tematica filmului, dar și stilul în care este abordat subiectul). Este fără îndoială discutată tema diferențelor sociale, în principal aceea a bunăstării și cum este ea distribuită în societate. Cei de deasupra au parte de nemăsurat mai mult decât au nevoie, în timp ce cei de dedesubt ajung să nu mai aibă nimic, ca urmare a lăcomiei celor de sus, deși așa cum este confirmat în film, mâncarea distribuită este calculată să ajungă tuturor. În contextul filmului însă, spre deosebire de realitate, atitudinea celor de la nivelurile superioare este justificată, atâta timp cât petreceai o singură lună la un singur nivel, neștiind la care nivel te vei trezi luna următoare, astfel încât preferi să te bucuri de momentele petrecute „la înălțime”.
Filmul debutează brusc, fără o introducere în prealabil, direct în interiorul închisorii și urmărește povestea unui nou deținut, alături de care vom afla informațiile necesare odată cu el, majoritatea oferite de colegul său de celulă. Expozițiunea nu este deloc plictisitoare, fiind însoțită de replici amuzante și livrate corespunzător, uneori cu ajutorul unor flashback-uri de care eu unul m-aș fi lipsit. Nu l-aș cataloga neapărat ca un film horror propriu-zis, ci mai degrabă ca un thriller, dar nu lipsesc momentele tensionate și este presărat peste tot de elemente gore.

Am fost surpins să aflu că este primul lung-metraj al regizorului, o realizare de excepție după părerea mea, nu doar datorită modului în care este abordat subiectul, sau al regiei actorilor (cei drept, puțini la număr), dar și al modului în care folosește elemente precum sunetul sau imaginea, în deosebi paleta cromatică, pentru a scoate în evidență sentimentele pe care vrea să le transmită privitorului în momente-cheie.
Mă bucură faptul că Netflix este dispus să investească în astfel de producții îndrăznețe, cu atât mai mult cu cât este o producție străină a unui regizor la debut. La fel de îmbucurător este faptul că și românii pot să aprecieze acest gen de film, fiindcă l-am văzut prezent în Top 10 Netflix câteva săptămâni consecutive, mai ales un film cu un atât de puternic mesaj politico-social de susținere și colaborare atât de necesar în contextul crizei pe care o traversăm.