Arhive pe categorii: crime

Mare of Easttown

Detectivul local Mare (Kate Winslet) investighează o crimă în timp ce spectatorul observă cum viața ei se destramă. Un serial despre partea întunecată a unei comunități, cam exagerată după părerea mea, dar care permite examinarea modului în care familia și tragediile din trecut pot defini prezentul.

Policierul este pe cât de interesant, pe atât de greu de urmărit, bazat în proporție covârșitoare pe rolul Mare făcut de Kate Winslet. Cu toate că performanța sa actoricească susține interesul spectatorului inclusiv pentru dezvoltarea celorlalte personaje și a acțiunii, tot n-am rămas la final decât cu piesa de mai jos (We Belong – Angourie Rice | WaterTower)

:

Dacă mesajul principal al serialului pe mine unul m-a lăsat cam rece, cu tot subiectul lacrimogen, de remarcat (în subsidiar) încrederea acordată detectivului local și faptul că inclusiv șeful său îi dă a doua șansă, cu toate gafele pe care le face. De asemenea, cum este sacrificat (folosit) by default, noul venit.

Ce salvează filmul sunt micile scene de familie, ușor macabre, totuși, gen:

sau altele, totuși, amuzante:

La Casa de Papel (sezonul 4) – „Dacă ea e un Maserati, nu înseamnă că tu ești un Fiat.”

Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.

Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.

Nunta lui Berlin

Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.

Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.

Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.

Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.

Viaţa lui Pi / Life of Pi

Filmul ,,Viața lui Pi” este ecranizarea  best-seller-ului , cu același titlu , scris de Yann Martel, în regia lui Ang Lee . Acest film- poem , pentru  care am  doar superlative,   îmbină  în  mod  inedit  dar  fericit suspansul  brut și  cel gradat cu lirismul sublim . O aventură cinematografică epopeică , împletită cu o călătorie emoțională și spirituală inițiatică, presărată cu hopuri .

Într-o Indie a anului 1977, plină de frământări politice și economice, condusă de Indira Gandhi,  familia lui  Pi se hotărăște să emigreze în Canada . Urmărim în film  aventurile incredibile  ale tânărului Piscine Molitor Patel, care  supraviețuiește în mod miraculous,timp de 227 de zile unui naufragiu teribil  în mijlocul Oceanului, după ce vaporul în care călătorea din  India  spre Canada alături de familia  s-a scufundat.  Pi trebuie să învețe să supraviețuiască capriciilor imensului ocean.
*Piscine Molitor Patel  își însușeste o spiritualitate bogată pe care o sintetizează în mod strălucitor într-un sistem de credință personală și într-o viață de devoțiune copleșitoare prin profunzime și cu bătaie lungă. Aflat la limita psihică și morală  și pentru  a supraviețui  și a rezista atâta timp unui naufragiu  el are nevoie să nu cadă pradă apatiei ,să nu abandoneze nici o formă de rezistență care să-i țină mintea trează.  Iată, partenerul său, redutabilul tigru bengalez pe care-l numește Richard Parker , după câteva personaje notorii din istorie, este răul necesar care-i va ține toate simțurile în priză. Și   începe o ruletă rusească , jocul de noroc cu potențial mortal. Pi  ne dezvăluie prin metafore  fascinația și  misterele lumii,  formulează teorii proprii despre credință, convingeri și natura umană  și animală , despre înstinctul de supraviețuire,  Această odisee ieșită din comun, pe  parcursul căreia Pi  își va dezvoltă  ingeniozitatea , va face dovada  curajului său incredibil  care are o bază de cunoaștere solidă a lumii animale, a relațiilor între dominant și celălalt, ceilalți   E bine să-ți ții dușmanul aproape, să-l descifrezi și să-l supui , cum altfel,  decât luând  locul masculului alfa, delimitându-i teritoriul și  condiționarea  porțiilor de mâncare! Filmul este o poveste profund filozofică despre toleranță și prietenie care ne transportă  într-o altă lume concretizată prin  imagini onirice ne dau senzația că ne-am trezit după un vis minunat.
Actorul debutant Suraj Sharmaintra  a intrat cu naturalețe în pielea personajului (pentru vârsta din timpul naufragiului).  Pi se bucură de lucruri simple, precum un vechi manual de supraviețuire, și găsește alinare  în frumusețea magică a oceanului : nuanțele multicolore, bioluminescențe ale grandioaselor   bancuri de pești zburători, licărirea albastră a talazurilor oceanului și frumusețea unei balene cu cocoașă, care țâșnește spre suprafața oceanului . Dar natura nu este doar  fascinantă  ci și cruntă : irezistibil de frumoasă și în formele ei cele mai întunecate incredibil de nepăsătoare la suferințele micului Pi.
*Piscine Molitor Patel
Piscina Molitor a fost inaugurată la Paris  în 1929 şi a fost încă de atunci admirată pentru decoraţia somptuoasă. Johnny Weissmüller, viitorul Tarzan, de cinci ori medaliat olimpic, a dat aici lecţii de înot înainte de a deveni celebru la Hollywood. Personajul central al filmului ar fi fost botezat astfel de părinții săi.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Scenografia  este de o frumusețe vizuală copleșitoare: fotografia, alegerea culorilor cadrajele, totul este perfect ales pentru a vrăji spectatorul , câteva scene marine care ne taie respirația , precum imaginea nocturnă cu meduzele, sosirea balenelor, insula mangustelor, tonurile pastelate și atmosfera onirică a panoramelor, momente de o frumusețe rarisimă.
 

Ne ajută să  înțelegem  rolul terapeutic al inchipurii, al imaginației, al poveștii, în esentă, într-o situație de criză majoră. Spre deosebire de practicile psihanalizei moderne, care incearcă să dezgroape din subconștient cele mai ascunse gânduri,  ”Viata lui Pi” spune simplu că dacă vrei poți trăi într-o (și cu o) poveste: în felul acesta nu-ți pierzi mințile și poți trece mai departe peste o traumă. În același timp, însă, povestea adevărată trebuie spusă, mărturisită, ca o eliberare, povestind despre atrocitățile cărora le fusese martor în primele zile de după naufragiu, despre uciderea mamei sale de către bucătarul francez al vasului cargo, despre înjunghierea apoi a acestuia de către tânărul indian și despre cele 227 de zile de plutire în derivă până la eșuarea pe  țărmul Mexicului. Se descifrează, astfel,  și episodul cu insula plutitoare, populată de mii de suricate, ospitalieră peste zi, dar ucigasă în timpul nopții: ”Pi” Patel putea rămâne pe această insulă – adică prins complet în fantezia sa – dar s-ar fi pierdut, până la urmă, precum cel al cărui dinte este descoperit învelit în plantă carnivoră și fosforescentă. Așa că este nevoit să plece mai departe, până când reușește să pună piciorul pe pământ ferm. Plânsul care îl zguduie pe ”Pi” Patel la despărtirea pe plajă de tigrul Richard Parker – un alter ego pe parcursul întregii derive-semnifică ieșirea din vis și intrarea în realitate. ”Alege ce poveste vrei să crezi”

Această prezentare necesită JavaScript.

Un moment superb de cinema ,o fabulă epică și fermecătoare de o bogăție nemaiauzită,o poezie de o subtilitate și emoție transcedentale.   Scenariul pe cât de abil pe atât de minunat este servit de o scenografie și o tehnică cinematografică la cote înalte pentru a ne îmbarca în vârtejul spectaculos al spiritualității și  în ciuda unor scene cam lungi   ne transpune  în mijlocul decorului în care un adolescent ,,liber”,dar forțat  să ia de unul singur  decizii
Forța și interesul filmului consta uin faptul că ne invită să credem sau nu povestea,care are două fațete, depinde cum privim ,,realitatea” . Muzica orchestrată de Mychael Danna,incredibilă și sublimă  este antrenantă și corespunde ambianței filmului   .

O combinatie de filmări reale și imagini de sinteză,o minunată poveste teologică de o putere emoționantă de excepție se deschide cu un generic drăguț cântă în tamila*

Mi s-a părut însă  supărător  că filmul are atâtea flash-back-uri, deasemenea voice-  off făcut când Pi este adult, parcă, sparge ritmul narativ atunci când conversează cu scriitorul  Filmul are un  sfârșit zdruncinător și un epilog  surprinzător .

The Sisters brothers-2018

,,The Sisters brothers” este o comedie neagră bazată pe romanul cu același nume scris de Patrick Dewitt,în 2011.
Filmul marchează debutul  american al regizorului francez Jacques Audiard, recunoscut pentru filme  ca  ..A Prophet”, ,, Rust and Bone” și ,,Dheepan”, câștigător Palme d’Or la Cannes, în 2015. ,,The Sisters brothers” a primit zilele acestea Leul de Argint la Festivalul de la Veneția .
Deși acțiunea filmului „The Sisters brothers” se petrece în Oregon, Statele Unite ale Americii, filmările s-au făcut, în special, în Spania, câteva săptămâni  în  România  și în Franța.
Am citit undeva un fel de aforism  ,,Există western-urile și …celelalte filme”.  Și da,  westernul a apărut  odată cu  cinemaul  în 1895, inspirându-se din literatura și picturile americane care au imortalizat cucerirea Vestului Sălbatic. De-abia  pe la mijlocul  sec.XX  acest gen a atins  apogeul  la Hollywood, fiind reinventat  după 1960  de regizori europeni.

Un  western francez?  Nu e deloc o premieră.  Franța și-a făcut pionieratul european  între anii 1909 – 1914 . Folco de Baroncelli,  și colaboratorii săi  au  realizat  peste 20  de western-uri,  desigur cu subiecte standard: indieni și cowboys atacând trenuri. Personajele , mai ales șefi sioux și văcari, erau prezențe mai mult decât pitorești. Locul pentru filmări era în Camargue sau Delta Ronului , o regiune  din sudul  Franței, cu mlaștini,  pășuni, pǎduri, dune de nisip  și  sǎrǎturi  populate cu tauri , cu  frumoșii săi  cai  albi, o rasă endemică prezentă aici din antichitate. Zona încă nu fusese protejată prin lege.

Câteva titluri la întâmplare The Big Trail (1931  ); Fort Dolorès,1939 a continuat cu alte pelicule de gen Le Soleil rouge (1971 ) Another Man, Another Chance 1977;   Don’t Touch the White Woman! ; The Homesman, 2014 Let the Corpses Tan, 2017.

Regăsim în  filmul  ,,The Sisters brothers”   o paletă de emoții : surpriză, compasiune, stupefacție, tristețe, râs, empatie, curiozitate, nerăbdare și nu în ultimul rând optimism (mi-aduce aminte de ,,Tragedia optimistă” Emoji a comunistului Vsevolod Vișnevski ! ).
Această  frescă istorică care concurează cu renumele western-urilor americane are o ușoară tușă… à la française  dar și  amprenta autorului care ne prezintă o societate în zorii marilor transformări care lovesc din plin protagoniștii. Datorită avântului  industriei, a emigrației în general, dar și al exodului rural, satele  se transformă vertiginos în așezări urbane.
Jacques Audiard a reușit cu filmul său un mare western…american, sumbru și violent, aducându-și aportul la înnobilarea genului prin intimitatea tematicilor .
„The Sisters Brothers” subliniază  lipsa de comunicareînclinația genetică a Omenirii spre violență, prezintă  dualismul  la nivelul comportamentului , al perceperii justiției,  tradiționalismul cvasi- arhaic al unor personaje versus  tendința spre modernism  al altor personaje. Filmul este un subgen nou care ar putea fi calificat drept  western neo-clasic.
Explorările cinematografice ale lui Jacques Audiard sunt exemplul perfect și demonstrația conceptului  kantian  despre o „insociabilă sociabilitate” a indivizilor, concept  care confruntă  două  idealuri: al  omului instinctiv  care duce o existență  marginală în care se bucură de o libertate absolută, cum e cazul  fraților Eli și  Charlie Sisters  și al cosmopolitului  umanist, civilizat,  care are  drumul trasat , dar mai rectiliniu cum sunt ,,prospectorul” de aur si chimistul  Hermann Kermit Warm, un tip idealist  și urmăritorul său,  detectivul John  Morris Ambele arhetipuri sunt într-o simbioză care formează cele două fațete ale naturii umane și, prin extrapolare, definesc paradoxul relațiilor strânse între natură și civilizație. Este  un film intens,  l-aș numi , chiar,  filozofic, cu reflecții  mai puternice decât par, despre  banalitatea răului, violența  oarbă  si  arbitrară  .
Scenariul este specific road-movie -ului pe teren ostil, în care călătoria este mai importantă decât căutarea/găsirea. Fiecare etapă permite personajelor o aprofundare a relațiilor dintre ele.

Această prezentare necesită JavaScript.

În  rolurile principale  Jake Gyllenhaal, Joaquin Phoenix,  John C. Reilly,Riz Ahmed  Rutger Hauer

.

,,Once Upon a Time in Hollywood” – avanpremiera

08fc8eb281880f3ef199cb433a3c035b

Iată, a trecut ceva timp de când Tarantino , se pare, a cam stat în banca lui, mai ales după scandalul  afacerii  Weinstein și  a celui cu ,, fosta” sa , Uma Thurman .  Revenirea lui în atenția criticilor de cinema și a spectatorilor  bucură și dacă ne amintim doar de ultimul său film,, Cei 8 odioși” aproape un western clasic,  dar mai complicat,  mai profund și cu citate rămase celebre.  Noul său lungmetraj  ar putea să aibă tot o durată remarcabilă și să fie tot un fel de …western ? și mai odios ? (dar, mai altfel,  decât în nuanțele lui Grey !). Chiar dacă crima a fost tratată în documentare și filme artistice,  fără ecou, Quentin Tarantino  promite cu ,,Once Upon a Time in Hollywood” o abordare și  mai complexă ,  mai profundă , a crimelor săvârșite de  ,,Familia Manson” în Los Angeles,  în anul 1969,  epocă de apogeu a hippismului hollywoodian .

Cine va fi Charles Manson? Poate….

Știm, până acum, că Tarantino și-a recrutat o mare parte a interpreților , actori celebri: Leonardo Dicaprio ( (Rick Dalton: un fost star de filme TV. care vrea să răzbească la Hollywood; întâmplător e vecin cu vedeta de cinema Sharon Tate)   Brad Pitt ( Cliff Booth cascadorul lui  Rick Dalton),  Margot Robbie ( joacă rolul celebrei actrițe Sharon Tate, soția lui Roman Polanski, ucisă de către banda lui Manson pe când era însărcinată în nouă luni ), Kurt Russell, Tim Roth, Michael Madsen, poate vor avea roluri minore . E mare înghesuială  și unele roluri sunt deja distribuite: Burt Reynolds îl va interpreta pe George Sphan, personaj care a existat și în realitate, care deși era un bătrân antipatic de 80 de ani, pe jumătate orb,  s-a lăsat convins de un …oarecare Manson să- i închirieze ranch-ul aflat la periferia L.A. Dakota Fanning  o va interpreta Squeaky Fromme, una dintre femeile recrutate de Manson, care la vremea aceea  își  pusese în plan să-l asasineze pe Președintele  SUA, Gerald Ford . Al Pacino va fi Marvin Schwarz,agentul lui Rick Dalton . Damian Lewis  îl va interpreta pe actorul  Steve McQueen , Luke Perry  îl va întruchipa pe producătorul Scott Lancer. Nicholas Hammond  va fi Sam Wanamaker. Emile Hirsch va fi  Jay Sebring,  coafor la Hollywood,  asasinat și el la casa în care locuia cea mai celebră victimă Sharon Tate Clifton Collins Jr va fi interpretul mexicanului Vaquero.

Producătorul filmului nu va mai fi Weinstein Company, ci Sony Pictures

 P.S   Deși, printre primii  distribuiți a fost nelipsitul său Samuel L. Jackson,  actorul fetiș a lui Tarantino, se pare că până la urmă acesta  nu se mai regăsește în distribuție.

surse:

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/charles-manson-povestea-celui-mai-cunoscut-criminal-serie-2046673

https://en.wikipedia.org/wiki/Once_Upon_a_Time_in_Hollywood