Similar cu filmul său The Handmaiden, unde reia un roman occidental (Din vârful degetelor de Sarah Waters) transpunând întâmplările din carte în alt timp și în altă lume, neo-noir-ul romantic Decizia de a pleca face o serie de aluzii la Verigo-ul lui Hitchcock, filmul favorit al regizorului Park Chan-wook.
Detectivul local Mare (Kate Winslet) investighează o crimă în timp ce spectatorul observă cum viața ei se destramă. Un serial despre partea întunecată a unei comunități, cam exagerată după părerea mea, dar care permite examinarea modului în care familia și tragediile din trecut pot defini prezentul.
Policierul este pe cât de interesant, pe atât de greu de urmărit, bazat în proporție covârșitoare pe rolul Mare făcut de Kate Winslet. Cu toate că performanța sa actoricească susține interesul spectatorului inclusiv pentru dezvoltarea celorlalte personaje și a acțiunii, tot n-am rămas la final decât cu piesa de mai jos (We Belong – Angourie Rice | WaterTower)
:
Dacă mesajul principal al serialului pe mine unul m-a lăsat cam rece, cu tot subiectul lacrimogen, de remarcat (în subsidiar) încrederea acordată detectivului local și faptul că inclusiv șeful său îi dă a doua șansă, cu toate gafele pe care le face. De asemenea, cum este sacrificat (folosit) by default, noul venit.
Ce salvează filmul sunt micile scene de familie, ușor macabre, totuși, gen:
sau altele, totuși, amuzante:
Dacă este un lucru pe care La Casa de Papel îl face foarte bine acela este dezvoltarea personajelor și a relațiilor dintre ele, mai ales ținând cont că trebuie să ne facă să ne pese de „băieții răi” (este adevărat, în contextul Robin Hood), și totuși niște personaje adesea profund egoiste, narcisiste, uneori violente gratuit, lucru pe care îl reușește atribuindu-le calități pe care fiecare dintre noi le considerăm admirabile: compasiune, fraternitate, onoare. Acest sezon este probabil cel mai reușit de până acum din acest punct de vedere, susținut și de numărul de ore petrecute cu aceste personaje în sezoanele anterioare.
Din punctul meu de vedere, sezonul precedent a fost cel mai slab al seriei, am avut tot timpul senzația că a fost scris doar de dragul de a fi, începând de la a-i aduna din nou pe toți la un loc pentru încă un jaf, găsirea unui motiv insuficent de bun pentru a executa jaful respectiv, și până la „reînvierea” lui Berlin (personaj cu mare atracție pentru public) prin acele flashback-uri inserate obsesiv parcă doar pentru a ne aduce aminte că încă este și el prezent în bandă; nu sunt un fan al acestui procedeu pentru că consider că moartea unui personaj, cu atât mai mult unul apreciat de public, duce o încărcătură emoțională mult mai puternică dacă respectivul rămâne mort și dacă moartea lui a avut un scop clar (aici sacrificiul, în favoarea reușitei jafului). A se vedea și cazul Jon Snow, unde am fost printre puținii care și-ar fi dorit să rămână mort, și văzând deznodământul din finalul Game of Thrones, rămân cu atât mai mult convins de ideea asta.
Însă sezonul 3 pornește suficient de multe fire narative încât spre finalul său acestea să se consolideze spre un sezon 4 poate la fel de bun ca primele, cu sentimentul că totul a fost gândit, și nu al unei simple continuări datorate popularității. Personaje introduse în sezonul precedent capătă importanță (e.g. Gandía, Sierra), altele rămân la nivelul de unealtă scenaristică, singura dezvoltare fiind o scurtă poveste de genul „am avut și eu o cățea care a murit” – Marseille, iar altele, deși cu un arc mai concret, mai prezente, la fel de subdezvoltate ca în primul sezon – Arturo.
Laude maxime interpreților lui Denver, Berlin, Nairobi, Tokyo; deseori (datorită atât limbii, dar și dialogurilor cu tentă personală) mă duc cu gândul că urmăresc o telenovelă, însă nivelul actoriei de care dau dovadă mai-sus-menționații alungă instant orice gând de genul. Acolo unde scenariul dă rateuri, ba cu o gaură în logică, ba cu un eveniment imposibil de crezut, sau dimpotrivă previzibil, actoria și regia momentelor tensionate fac aceste păcate uitate.
Astfel, sezonul 4 din unul dintre cele mai urmărite internațional seriale de pe Netflix readuce ștafeta la nivelul la care o lăsase la finalul celui de-al doilea sezon, prin ingeniozitatea situațiilor „fără scăpare” cu care ne-a obișnuit din primul sezon, prin măiestria scenelor de acțiune bine puse la punct (era să uit o mențiune pentru efectele speciale deosebite), și mai ales prin momente importante în evoluția poveștii personajelor principale, unele greu de uitat, altele extrem de tensionate.
Deși cu un final grăbit, locul din care urmează a continua sezonul 5 și felul în care a decurs cel curent, îmi dă speranța că realizatorii încă au idei noi, știu încotro vor să ducă povestea și că ar fi cazul să ne pregătim pentru și mai multe situații limită și momente emoționante în viitorul deja-fenomenului denumit La Casa de Papel.
Filmul ,,Viața lui Pi” este ecranizarea best-seller-ului , cu același titlu , scris de Yann Martel, în regia lui Ang Lee . Acest film- poem , pentru care am doar superlative, îmbină în mod inedit dar fericit suspansul brut și cel gradat cu lirismul sublim . O aventură cinematografică epopeică , împletită cu o călătorie emoțională și spirituală inițiatică, presărată cu hopuri .
Ne ajută să înțelegem rolul terapeutic al inchipurii, al imaginației, al poveștii, în esentă, într-o situație de criză majoră. Spre deosebire de practicile psihanalizei moderne, care incearcă să dezgroape din subconștient cele mai ascunse gânduri, ”Viata lui Pi” spune simplu că dacă vrei poți trăi într-o (și cu o) poveste: în felul acesta nu-ți pierzi mințile și poți trece mai departe peste o traumă. În același timp, însă, povestea adevărată trebuie spusă, mărturisită, ca o eliberare, povestind despre atrocitățile cărora le fusese martor în primele zile de după naufragiu, despre uciderea mamei sale de către bucătarul francez al vasului cargo, despre înjunghierea apoi a acestuia de către tânărul indian și despre cele 227 de zile de plutire în derivă până la eșuarea pe țărmul Mexicului. Se descifrează, astfel, și episodul cu insula plutitoare, populată de mii de suricate, ospitalieră peste zi, dar ucigasă în timpul nopții: ”Pi” Patel putea rămâne pe această insulă – adică prins complet în fantezia sa – dar s-ar fi pierdut, până la urmă, precum cel al cărui dinte este descoperit învelit în plantă carnivoră și fosforescentă. Așa că este nevoit să plece mai departe, până când reușește să pună piciorul pe pământ ferm. Plânsul care îl zguduie pe ”Pi” Patel la despărtirea pe plajă de tigrul Richard Parker – un alter ego pe parcursul întregii derive-semnifică ieșirea din vis și intrarea în realitate. ”Alege ce poveste vrei să crezi”
O combinatie de filmări reale și imagini de sinteză,o minunată poveste teologică de o putere emoționantă de excepție se deschide cu un generic drăguț cântă în tamila*
,,The Sisters brothers” este o comedie neagră bazată pe romanul cu același nume scris de Patrick Dewitt,în 2011.
Filmul marchează debutul american al regizorului francez Jacques Audiard, recunoscut pentru filme ca ..A Prophet”, ,, Rust and Bone” și ,,Dheepan”, câștigător Palme d’Or la Cannes, în 2015. ,,The Sisters brothers” a primit zilele acestea Leul de Argint la Festivalul de la Veneția .
Deși acțiunea filmului „The Sisters brothers” se petrece în Oregon, Statele Unite ale Americii, filmările s-au făcut, în special, în Spania, câteva săptămâni în România și în Franța.
Am citit undeva un fel de aforism ,,Există western-urile și …celelalte filme”. Și da, westernul a apărut odată cu cinemaul în 1895, inspirându-se din literatura și picturile americane care au imortalizat cucerirea Vestului Sălbatic. De-abia pe la mijlocul sec.XX acest gen a atins apogeul la Hollywood, fiind reinventat după 1960 de regizori europeni.
Un western francez? Nu e deloc o premieră. Franța și-a făcut pionieratul european între anii 1909 – 1914 . Folco de Baroncelli, și colaboratorii săi au realizat peste 20 de western-uri, desigur cu subiecte standard: indieni și cowboys atacând trenuri. Personajele , mai ales șefi sioux și văcari, erau prezențe mai mult decât pitorești. Locul pentru filmări era în Camargue sau Delta Ronului , o regiune din sudul Franței, cu mlaștini, pășuni, pǎduri, dune de nisip și sǎrǎturi populate cu tauri , cu frumoșii săi cai albi, o rasă endemică prezentă aici din antichitate. Zona încă nu fusese protejată prin lege.
Câteva titluri la întâmplare The Big Trail (1931 ); Fort Dolorès,1939 a continuat cu alte pelicule de gen Le Soleil rouge (1971 ) Another Man, Another Chance 1977; Don’t Touch the White Woman! ; The Homesman, 2014 Let the Corpses Tan, 2017.
a comunistului Vsevolod Vișnevski ! ).În rolurile principale Jake Gyllenhaal, Joaquin Phoenix, John C. Reilly,Riz Ahmed Rutger Hauer
.
Filme care merită văzute 