Arhive pe etichete: film românesc

Scurt metraje de la marele picnic ShortsUP, ediția 3 + unul via MUBI

Intensitatea conectării permanente la informație ne-a adus spre limita de jos a răbdării. Deja devine o virtute lăudabilă că cineva citește sau preferă filme mai lungi, să zicem, Pacientul englez? (2h42min, conform paginii imdb).

Scurt-metrajele par să rezolve dilema consumatorului modern de cinema. E drept, că după o zi de proiecții de scurt metraje, mai ales dacă sunt variate, pe teme interesante, te simți foarte sau chiar prea ”culturalizat”. Cam ca mine la prima seară de picnic în Grădina Botanică din București, la ediția a treia de ShortsUp. E prima oară când merg la ShortsUp, dar promit că la a patra ediție mă voi duce și în a doua seară.

Tigri la coadă (animație, r. Benoît Chieux, Franta, 2014) e o parabolă asupra muncii, iar morala pare a fi ”fă ce-ți place și nu o să mai muncești nici o zi din viață”. Bănuiesc că e vorba de ceva inspirat la bază de o poveste populară chineză, iar stilul de animație, foarte potrivit cu firul narativ, te duce cu gândul la ilustrațiile unei cărți.

97 % (r. Ben Brand, Olanda, 2013) – sau cât de mult lăsăm virtualul să ni se infiltreze în viață, inclusiv în capitolul amoros, riscând câteodată să nu mai trăim în prezent și să fructificăm ocaziile care ni se oferă.

Țărmul (r. Terry George, Marea Britanie, 2011) – de departe cel mai amuzant metraj, filmul irlandez arată regăsirea peste ani a doi prieteni buni, unul emigrat în America, venit cu fiica lui să reviziteze locurile din care se trage, iar celălalt, rămas acasă, la ”datorie”. E în stare legătura lor să arunce lumină peste ”păcatele tinereții” și să alunge demonii care au afectat-o?

Alergând (r. Matan Rochlitz & Ivo Gormley, Marea Britanie, 2013) – documentarul ăsta mi-a mers la suflet, și nu doar pentru că și eu sunt alergătoare. Ideea să adresezi întrebări existențialiste celor care trebuie să își gestioneze oricum efortul pe o perioadă mai lungă de timp aduce și un plus de onestitate interacțiunii, și o garanție că ce e transmis nu e tratat superficial. Dacă ești în stare să vorbești când alergi, și ce iese e coerent, e clar că nu e o temă tratată ”la prima vedere”. Pe scurt, o foarte frumoasă mostră concentrată de umanitate.

4:15 P.M. Sfârșitul lumii (r. Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga, Romania, 2016) – singura intrare românească din seara de sâmbătă de la ShortsUp, și clar cea mai deprimantă, cu trimiteri filosofice și religioase. Umorul negru și finalul deschis echilibrează întrucâtva temele tragice abordate.

Talismanul salvator (r. Matthew Moore, Australia, 2013) e cap-coadă un ”feel-good experience”.  Un copil pasionat de pietre și semnificațiile lor energetico-ezoterice compensează pentru viața ”de zi” unde e bruscat de colegi cu existența de noapte în care devine ”răzbunătorul mascat” și se străduie să aducă lucrurile în armonie și echilibru în propriul cartier. Nu toată lumea ajunge să-și piardă inocența copilăriei într-un mod dramatic, iar aici avem un exemplu de caz opus, în care tocmai reconectarea cu ce e aparent rătăcit demult odată cu vârsta te poate aduce la liman.

8 (r. Aćim Vasić, Serbia/Suedia, 2010) – cu tente din Monty Python, aduce tot absurdul situațiilor și umorul într-o frântură de război care încă se petrece prin reprezentații de bază, doi soldați din tabere diferite.

Ras (animație, r. Fernando Maldonado, Jorge Tereso, Argentina, 2012) – o meditație în culori explozive asupra degradării naturii, mediului și în cele din urmă a planetei, văzute din punctul de vedere al unei maimuțe, cea mai apropiată ”rudă” a noastră și cea mai facilă dintre metafore.

Summer vacation

Și pentru că am mai vrut scurt metraje dar nu atât de tare cât să mă duc și la a doua seară de picnic în Grădina Botanică, MUBI mi-a sărit în ajutor.

Summer Vacation (2012) e o producție israeliană cu un triunghi amoros, care m-a făcut să îmi doresc să văd lung metrajul concentrat pe oricare din cele 3 personaje principale. Mai aveți fix 29 de zile să îl vedeți pe mubi.com, care variază oferta și face disponibil un film fix o lună. Go, go, go!

Cristi Puiu – TIFF lounge, pe finalul discuției

Cristi Puiu discută cu publicul clujean despre Sieranevada, despre parastasul tatălui său, cum s-a certat cu tanti Evelina, care – aflăm cu această ocazie – avea un corespondent în realitatea bucureșteană.

Între timp, de pe fotoliul din fața mea dispare un operator, care se mută lângă cei doi făcând poze în public. Profitând de locul liber, pe locul său se insinuează o babă (nu pot să spun altfel, Tatiana Yekel e tânără și neliniștită, pe lângă ea), la apariția căreia Mihnea Măruță se încruntă puțin. De ce oare? mă întreb eu.

Aflu imediat, baba-mi ia aperiTIFF-ul de pe marginea fotoliului și-l răsfoiește plictisită fără să asculte despre ce se discută, după care se reîncarnează în tanti Evelina la Cluj și-i pune lui Puiu întrebări despre scenarii, spiritualitate și karma. Totuși, regizorul discută calm cu ea, explicându-i cum e cu filmul.

Cer scuze pentru imagine și calitatea slabă a sunetului, înregistrarea a fost făcută cu telefonul.

 

Cătălin Olaru despre Sieranevada

Fragment preluat cu acordul autorului, cu precizarea că drepturile aparțin site-ului http://www.filmdevestival.ro

Nu cred în afirmaţia lui Cristi Puiu potrivit căreia Sieranevada e filmat în unghi subiectiv, din perspectiva sufletului căruia îi e dedicat parastasul din film (care pluteşte deasupra celor vii, în aşteptarea judecăţii divine). Mai degrabă spaţiul în care camera lui Barbu Bălăşoiu trebuie să se mişte e atât de strâmt, iar drumurile dus-întors dintr-o cameră în alta ale personajelor atât de multe, încât acest du-te vino a fost singura alternativă la un număr inacceptabil de mare de tăieturi de montaj.

Ce devine clar destul de devreme e că filmul e construit pe baza unui sistem complex de opoziţii ireconciliabile şi de repetiţii, simbolice (teme care revin în dialoguri) sau pur motrice (intrări şi ieşiri din cele patru camere ale unui apartament de bloc, care ne ajută să configurăm spaţiul de desfăşurare al acţiunii, respectiv să reconfigurăm permanent dispunerea obiectelor şi a corpurilor în fiecare cameră în parte).

Prima şi cea mai evidentă opoziţie e cea a claselor sociale. Lary (Mimi Brănescu) conduce un BMW, Laura (Cătălina Moga), soţia lui, vorbeşte de Grecia ca fiind o opţiune de vacanţă de neluat în calcul şi propune drept alternativă Thailanda, în timp ce reţetele în legătură cu care se ceartă sunt vietnameze, în viu contrast cu mâncarea tradiţională de la parastasul care ocupă peste două ore din film. Faptul că Lary îi cumpără fetiţei sale un costum de serbare nepotrivit e cu atât mai grav cu cât acelaşi costum urmează să îl poarte o colegă de grupă a acesteia din urmă, o ţărancă proastă, în cuvintele Laurei, ai cărei părinţi sunt plecaţi aiurea la cules de căpşuni în Spania. […]

La aproape fiecare ceartă, există o poziţie pro, o poziţie contra şi un terţ care se declară imparţial, dar sfârşeşte prin a se ralia unei tabere, din convingere sau de dragul discuţiei. Însă adevărul rămâne de fiecare dată în aer.[…] Sieranevada musteşte de jumătăţi de măsură sau de relativizări (şi tocmai acestea potenţează momentul de sinceritate al protagonistului din final). Lary încurcă o vestimentaţie cu alta, îşi bagatelizează greşeala şi manipulează adevărul […], deturnând discuţia asupra sursei (Fraţii Grimm sau Disney) pentru a avea în cele din urmă dreptate.

Credibilitatea sursei e invocată şi când se vorbeşte despre atentatele de la 11 septembrie (şi pentru că sursa fiecăruia e cea corectă, consensul e imposibil de obţinut). Mistificarea cea mai mare e tocmai cea care amână la nesfârşit momentul mesei, anume costumul pe care trebuie să îl poarte un nepot pentru a juca rolul decedatului, ritual de trecere în care nimeni nu pare să creadă, deşi mama lui Lary insistă să-l respecte. Tocmai de aceea, la prima vedere, felia lui Puiu pare să fie de orice, numai de viaţă nu (deşi cred că există puţini români care să nu recunoască pasaje întregi din dialogurile lui Siera din propriile lor mese cu familia, nunţi, botezuri sau parastasuri).

Ce e cert e că, deloc întâmplător pentru un cineast cum e Cristi Puiu, Sieranevada reprezintă o investigare metodică a realităţii şi a noţiunii de adevăr, una în care, în ciuda ocaziei funeste, palpită tocmai viaţa, cu comicul, cu urâtul şi cu nimicul ei cu tot.

Citiți corespondența completă de la Cannes a lui Cătălin Olaru, aici.

Moartea domnului Lăzărescu (2005)

În verva nominalizărilor la Cannes unde 5 producţii de origine românească îşi fac prezenţa, cei de la CinePub dau pe fir (cât se poate de gratis) producţia Moartea domnului Lăzărescu (2005). Un film regizat de Cristi Puiu care la vremea lui a făcut furori la festivaluri, vârful fiind reprezentat de câştigarea Un Certain Regard la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 2005. Mai mult de atât, această producţie este considerată ca fiind o piesă de bază a fenomenului „noul cinema românesc – noul val românesc”. Cristi Puiu este considerat iniţiatorul acestui nou „val”, prin intermediul filmului său de debut: Marfa şi banii din anul 2001.

moartea domnului lazarescu

Expunerea directă a regizorului din măruntaiele realităţii sociale românești a stârnit o curiozitate pentru lumea bună a filmului. Pe noi situaţia descrisă nu reușește să ne surprindă, deoarece știm multe astfel de cazuri, dar pentru alţii (din exterior) poate fi o poveste inedită. De aici cred că vine marea discrepanţă între filmul românesc şi spectatorul român, care alege să nu susţină activ producţia autohtonă prin mersul la cinema; desigur se pot dezbate şi alte cauze ale acestui fenomen, posibil cu altă ocazie.

Ultimul proiect a lui Cristi Puiu este Sierra Nevada, care a fost selectat în competiţia oficială de la Cannes-ul de anul acesta. Acest film continuă seria de filme a regizorului, menite să descrie „poveştile suburbane bucureştene” şi este inspirat din poemul lui Aurel Rău, Agatârșii.

„Noi nu sîntem nici la nord
nici la sud.
Nici la est,
nici la vest.
Noi nu sîntem nici la centru.

Şi ştim să cântăm anotimpurile.
Să-ndoim fier în dinţi.”

Vedem că noul film se înscrie în tematică, plus că are o legătură subtilă la nivelul căutării continue pe care o are personajul în Moartea domnului Lăzărescu.

Autoportretul unei fete cuminți

un fel de jurnal

Autoportretul_unei_fete_cumintiEste un film la care m-am dus din simplă curiozitate, fără așteptări. Voiam să văd la lucru câțiva actori noi: pe Emilian Oprea din De ce eu? și pe Fatma Mohamed, cu care urma să am un interviu. Până la urmă a fost o experiență în sine, pentru că filmul Anei Lungu nu încearcă să prezinte o poveste, ci – consecventă declarației din titlu – să (auto)portretizeze niște personaje. Picasem exact pe subiect și până la urmă, am apreciat rolul onest făcut de Elena Popa care transmite cumva tonul sincer, deși naiv, al scenaristei-regizoare. Până la urmă un film agreabil, făcut ca un clip pentru piesa Adei Milea.

Apropos de producțiile independente (subfinanțate), le consider un demers necesar, reușind să dezvăluie felii din personalitatea regizorului, chestie pe care un film cu buget consistent nu face (uneori) decât să o înfășoare în false pretenții. Pun acest Autoportret al Anei Lungu alături de Filmpentru…

Vezi articolul original 26 de cuvinte mai mult