Arhive pe categorii: distopie SF

The Matrix Ressurection

Ultimul Matrix este exact ce te așteptai de la a 4-a versiune a unui film, adică o ciorbă reîncălzită, încă bună, dar de gustat doar de către fanii adevărați. În versiunile preliminare ale scenariului, cei doi regizori concepeau Matricea drept „altceva”, un construct mai degrabă mental decât fizic, ca produs al imaginaţiei colective a oamenilor din ea, a creierelor mai mult decât a „conștiinței colective”.

Pornind de la inteligență spre artificialitate, se ajunge la scenariul în care roboţii malefici îi ţin sclavi pe oameni, pentru a se folosi de capacitatea de procesare a miliardelor de creiere umane. Se pare că prin 1999 în studiourile producătorului Warner Bros. s-a ajuns la concluzia că, totuși, această idee ar fi  greu de digerat pentru publicul acelor ani, aşa că au propus varianta „bateriilor” – în care oamenii generează doar căldură (tot un fel de energie) pentru androizi.

Dilema clasică a filmului prezintă alternativa a două pastile între care trebuie să alegi: albastră sau roşie. Cu pastila albastră, totul va fi neschimbat: votezi, mergi la slujbă șamd – adică viaţa ta se va derula ca şi până acum. După pastila roşie e dureros, dar ţi se revelează adevărul: viaţa intimă, cea publică, forma de guvernământ, social-media, istoria sau umanitatea ți se vor revela cu alte înțelesuri. Poate vei mai avea o viaţă după aceea, o familie, dar vei fi dintre cei foarte puţini. Riscul tău este distrugerea: eşec social, episod psihic, alcool, o viaţă ratată, posibil de cerşetor pe sub poduri, sinuciderea sau moartea.

Majoritatea oamenilor, inclusiv cei care-și închipuie despre ei cele mai sofisticate şi încântătoare lucruri, aleg prompt pilula albastră. Întotdeauna, în toate variantele de scenariu (preluare parțială de pe blogul soirs). Reluând, deja la 8 ani de la ultima întâlnire cu Neo şi Trinity, punctul pus poveştii părea să nu mai lase loc unei continuări, chestiune promisă îndelung şi de frații (azi surorile) Wachowski. Continuarea aparține însă doar Lanei Wachowski iar motorul principal al RenașteriiMatrix-ului este nostalgia. Totuși, cu toată auto-plagierea și auto-măgulirea din scenele reluate ale primei serii, ni se livrează și discursuri menite să ne chestionăm preocupările şi direcţia.

Cum ar fi faptul că, încontinuu stimulate şi incapabile de relaxare, creierele umane ar fi „mană cerească” pentru maşinile sau inteligențele artificiale programate să recolteze impulsuri nervoase pentru a le transforma în energie. În concluzie, un film doar pentru fanii care mai au încă umor; le urăm vizionare plăcută și să nu uite un lucru: să ia întotdeauna pilula roșie, cea albastră e bună doar la potență.

Dune (2021)

Cum în afară de distopii și filme apocaliptice ori despre pandemie n-am avut dispoziție de altceva, cele câteva SF-uri apărute în ultima perioadă m-au scos nițel din rutină. Așa că le-am urmărit cu plăcere – chiar dacă nu aveam cine știe ce așteptări. Mai mult decât o poveste la modă (acum, cu interesul brusc pentru ecologie), Dune e ceva ce ține, pentru mine, de lecturile copilăriei / începutului adolescenței. Dacă la Fundația mi s-a părut deranjante devierile de la trilogie, operate în scenariu, Dune mi s-a părut o simplă ecranizare. Un film care-ți spune ceva doar pentru că evocă saga creată de Frank Herbert.

Pentru cineva care n-a citit romanele din seria Dune, filmul cred că e lipsit de farmec, dezamăgitor chiar – pentru că „acțiunea” se sfârșește chiar pe când era pe cale să înceapă. Un teaser, mai degrabă, mai puțin un film.  Dezamăgitor mai ales fiindcă regizorul Denis Villeneuve a avut la dispoziție o grămadă (hai să zicem o constelație) de staruril: Timothée Chalamet (Paul Atreides), Rebecca Ferguson (Jessica Atreides), Oscar Isaac (Ducele Leto Atreides), Jason Momoa (Duncan Idaho), Stellan Skarsgård (Baronul Vladimir Harkonnen), Josh Brolin (Gurney Halleck), Javier Bardem (Stilgar) și Charlotte Rampling (cucernica maică Bene Gesserit) – ca să amintesc personajele principale.

O distribuție destul de reușită, exceptând – să zicem – alegerea lui Stephen Henderson pentru rolul mentatului Thufir Hawat; pariez că și dvs vi l-ați imaginat altfel. Vizual prima parte a trilogiei (sau ce va fi) cinematografice nu arată rău însă atmosfera lipsește, ca atare nu impresionează. Frank Herbert a încheiat seria Dune cu volumul VI – Chapterhouse: Dune. Tot ce a mai lăsat sub formă de manuscris este schița de 30 de pagini a unei posibile continuări, scrisă probabil înainte să închidă ciclul. În Canonicatul Dunei sistam la o revenire, iar totul revine la starea inițială: Arakis e din nou desert, mirodenia devine iar un lux și politica a Galaxiei revine la situația de dinainte de preluarea puterii de către Paul și Leto Atreides

Două decenii după publicarea ultimei serii originale, folosind ca pretext schița amintită, fiul lui Herbert, Brian Herbert, l-a contactat pe Kevin J. Anderson împreună cu care a publicat două continuări – Hunters of Dune (2006) și Sandworms of Dune (2007). Aceste „continuări” și romane intercalate nu au fost traduse încă în limba română. Prima ecranizare a romanului Dune a fost realizată de David Lynch și lansată în 1984, la aproape 20 de ani de la publicarea cărții. Deși Herbert a spus că profunzimea și simbolismul sagăi par să-i fi intimidat pe mulți realizatori de filme, a fost mulțumit de aceasta, declarând: „Au prins esența. Începe la fel ca Dune și îmi aud dialogurile pe tot parcursul lui. Și-au luat unele libertăți de interpretare, dar vei ieși știind că ai văzut Dune”.

După 6 episoade…

Foundation în viziunea regizorului David S. Goyer devine oarecum previzibilă, chiar plictisitoare. Singura sa inovație (față de trilogia lui Asimov), care-i trădează originea de scenarist – reprezentarea împăratului ca o triadă de clone – pare că și-a cam epuizat resursele. Și, din păcate, schimbă focus-ul de la ceea ce se întâmplă pe Terminus la intrigile de palat.

Or, chiar dacă un film în general – fie că e de lung-metraj, serial sau mini-serie (cum s-ar fi potrivit mai degrabă Fundației) – are nevoie de un antagonist puternic, aici treaba nu prea este în spiritul cărții după care s-a adaptat serialul. Personajele lui Asimov funcționau în raport cu marele plan al lui Seldon, iar conflictul se baza pe lupta între totalitarism ideologic și individualism.

Singurul motiv pentru care-l mai urmăresc e un soi de nostalgie, amestecată cu oareșce check-out de memorie (să văd în ce măsură seamănă cu ce-mi mai amintesc din cărți) și cam atât; așteptări vizavi de realizările artistice am spre zero. Toate schimbările astea de ritm, dinspre Trantor spre Palat (și civilizațiile spre care se plimbă ori cu care puterea este în conflict) nu fac decât să încerce o spoială de realitate, aparența mai multor vieți și voințe din Galaxie.

Prea puțin SF însă, prea multă propagandă și minime calități artistice pentru o producție nu lipsită de buget. Culmea că Robyn, fiica lui Asimov, se află printre producătorii executivi angajați de Apple TV după ce a achiziționat drepturile de ecranizare împreună cu casa de producție Skydance – așa că schingiuirea operei literare se întâmplă cu acceptul și implicarea familiei. Acum sunt curios doar ce se va întâmpla de la episodul 11 încolo, fiindcă am aflat că primele 10 episoade se vor concentra asupra trilogiei inițiale (citește = vor răstălmăci). Dar asta peste o lună jumate.

 

Westworld – cum e seria a III-a?

Semnalam luna trecută apariţia pe HBO a noului sezon (sub-intitulat The New World) din serialul-dramă creat de Jonathan Nolan și Lisa Joy, „Westworld” – nominalizat la Emmy®. N-am apucat să comentez mare lucru după primul episod dar, după primele trei, pot să spun că mi-am făcut o idee. Acțiunea curge după masacrul din Westworld, finalizat odată cu sezonul II, si se mută în Warworld.

HBO a reuşit să scoată câte un sezon al acest fascinante producţii la fiecare 2 ani, iar faptul că nu s-a grăbit ca şi cu Urzeala tronurilor a permis menținerea ștachetei la un nivel înalt. Dacă în sezonul II androizii evadați din Westworld își continuă lupta cu creatorii lor, respectiv angajații Delos, în Samuraiworld (sau Shogunworld), aflăm că acestea sunt doar două din cele 6 lumi (parcuri de distracții) controlate de compania Delos.

După primul masacru, aceștia erau interesați doar de recuperarea proprietății lor intelectuale. Acum DoloresBernard și o gazdă necunoscută, ce primește sarcina să joace rolul lui Charlotte Hale, încep un nou capitol, explorând „lumea reală” dinafara parcului originar. În lumile în care au evadat, ei descoperă foști angajați ai parcului de distracții şi-i fac pe aceştia să se întrebe despre natura propriei realităţi.

Maeve se întâlnește cu diverși cunoscuți pe un nou tărâm, apropiindu-se de Forjă. Pe parcursul a opt episoade a câte o oră, sezonul 3 o găsește pe Dolores pregătită să poarte un război de una singura contra umanității, în timp ce Bernard încearcă cu disperare să o oprească. dar toți descoperă că și lumea reală este la fel de plină de înșelăciune și predeterminare asemeni celei construite în „Westworld”.

Alături de Evan Rachel Wood, Thandie Newton, Ed Harris, Jeffrey Wright și Tessa Thompson, în noul sezon apare și Vincent Cassel în rolul antagonistului – preluat de la Gustaf Skarsgård) cel care-l interpreta în sezonul II pe Karl Strand și pe Floki în „Vikings”. Și, culmea, pare s-o facă mai bine. Încă nimic despre Roman World şi Medieval World, despre care creatorii serialului lăsaseră câteva indicii în seriile anterioare.

Acestea erau incluse şi în filmul Westworld din 1973, scris şi regizat de romancierul Michael Crichton. Nu avem nici cea mai mică idee dacă vom afla mai multe despre aceste două parcuri sau despre ultimele două locaţii. Comentatorii online încă mai speră că Futureworld, prezentă în sequelul filmului „Westworld”, ar putea fi una dintre ele. Dacă prima serie a fost una fascinantă, misterioasă, cea de-a doua a reușit să clarifice câte ceva despre viitorul roboților.

Seria a III-a promite să fie mai mult decât o continuare, deschizând câteva piste noi. Androizii reușesc să iasă din lumile ficționale, asemeni eroilor din Matrix, descoperind că programatorii umani se auto-plagiază, vezi ieşirile lui Meave din „Warworld” şi apoi din Forjă. Noul sezon mai vine cu o abordare directă a poveştii, chiar dacă nu dispar complet artificiile temporale şi comentariile filozofice cu privire la natura umană / conştiinţă.

În plus, episodul al 3-lea aduce în atenția spectatorului o nouă perspectivă a conflictului dintre lumi: cea socială. Nu doar androizii sunt victime ale sistemului, ci şi personajele din clasele inferioare care, descoperindu-și poziția grație androizilor, se aliază cu ei. Oameni ai muncii din toate țările / lumile reale și ficționale, uniți-vă cu androizii, cum ar veni 🙂

Years and Years

Alegorie-avertisment a unui viitor plauzibil, Years and Years proiectează în următorii ani, cu disperare (dar și cu speranță!), o continuare logic-pesimistă a situației globale curente și face niște pronosticuri destul de sumbre, plecând de la ipoteza că omenirea n-a învățat mai nimic din greșelile trecutului. Ba, din contră, le repetă până la autodistrugere.

Lumea se mișcă într-o direcție greșită, precum Titanicul înainte de scufundare, și nimeni nu vede aisbergul din față. Pentru că l-a topit încălzirea globală, ca pe virușii din ghetari. Am descoperit serialul căutând distopice britanice în stilul Black Mirror, şi l-am urmărit pentru Emma Thompson, actriţa care interpretează politicianul populist Vivienne Rook.

Years and Years este un serial-TV dramă britanic, o producție comună a BBC și HBO. A fost difuzat pe BBC One în Marea Britanie începând 14 mai 2019 și pe HBO la 24 iunie 2019, pe ultimul fiind disponibil și cu traducere în limba română. Fiecare episod parcurge unul sau doi ani, începând cu 2019, din perspectiva unei familii (Lyons) din Manchester.

Trecând repede peste evenimente, participăm la viața Lyons-ilor de-a lungul următorilor 15 ani, combinând drama de familie cu satira (ascensiunea politicienei intrerpetată de Emma Thompson care ajunge din comicul lider al mișcării 4 Stars prim-ministru), un soi de echivalent socio-politic al serialului Black Mirror.  Rock este o versiune feminină, mai coerentă şi ironică (dar la fel de ambiţioasă şi lipsită de scrupule) a lui Donald Trump.

De asemenea, serialul britanic are câteva ironii şi despre premierul lor Boris Johnson, celălalt clovn incompetent ajuns în vârful unei democraţii puternice. Years and Years explorează atât psihologia politicianului incompetent şi imprevizibil, dar gata să scurtcircuiteze discursul politic cu declaraţii aiuritoare, cât şi modul cum această abordare îi poate deruta şi fascina pe cei care-i votează.

Ultimele episoade ale miniseriei sunt şi un semnal de alarmă cu privire la erodarea democraţiei. Interesantă explicația bunicii la ultima și tradiționala cină de familie, la întrebarea: cum am ajuns aici? Dar pentru a ajunge acolo, vă recomand mai întâi să urmăriți mini-seria, pentru că merită văzută.