Arhive pe etichete: film european

Scurt metraje de la marele picnic ShortsUP, ediția 3 + unul via MUBI

Intensitatea conectării permanente la informație ne-a adus spre limita de jos a răbdării. Deja devine o virtute lăudabilă că cineva citește sau preferă filme mai lungi, să zicem, Pacientul englez? (2h42min, conform paginii imdb).

Scurt-metrajele par să rezolve dilema consumatorului modern de cinema. E drept, că după o zi de proiecții de scurt metraje, mai ales dacă sunt variate, pe teme interesante, te simți foarte sau chiar prea ”culturalizat”. Cam ca mine la prima seară de picnic în Grădina Botanică din București, la ediția a treia de ShortsUp. E prima oară când merg la ShortsUp, dar promit că la a patra ediție mă voi duce și în a doua seară.

Tigri la coadă (animație, r. Benoît Chieux, Franta, 2014) e o parabolă asupra muncii, iar morala pare a fi ”fă ce-ți place și nu o să mai muncești nici o zi din viață”. Bănuiesc că e vorba de ceva inspirat la bază de o poveste populară chineză, iar stilul de animație, foarte potrivit cu firul narativ, te duce cu gândul la ilustrațiile unei cărți.

97 % (r. Ben Brand, Olanda, 2013) – sau cât de mult lăsăm virtualul să ni se infiltreze în viață, inclusiv în capitolul amoros, riscând câteodată să nu mai trăim în prezent și să fructificăm ocaziile care ni se oferă.

Țărmul (r. Terry George, Marea Britanie, 2011) – de departe cel mai amuzant metraj, filmul irlandez arată regăsirea peste ani a doi prieteni buni, unul emigrat în America, venit cu fiica lui să reviziteze locurile din care se trage, iar celălalt, rămas acasă, la ”datorie”. E în stare legătura lor să arunce lumină peste ”păcatele tinereții” și să alunge demonii care au afectat-o?

Alergând (r. Matan Rochlitz & Ivo Gormley, Marea Britanie, 2013) – documentarul ăsta mi-a mers la suflet, și nu doar pentru că și eu sunt alergătoare. Ideea să adresezi întrebări existențialiste celor care trebuie să își gestioneze oricum efortul pe o perioadă mai lungă de timp aduce și un plus de onestitate interacțiunii, și o garanție că ce e transmis nu e tratat superficial. Dacă ești în stare să vorbești când alergi, și ce iese e coerent, e clar că nu e o temă tratată ”la prima vedere”. Pe scurt, o foarte frumoasă mostră concentrată de umanitate.

4:15 P.M. Sfârșitul lumii (r. Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga, Romania, 2016) – singura intrare românească din seara de sâmbătă de la ShortsUp, și clar cea mai deprimantă, cu trimiteri filosofice și religioase. Umorul negru și finalul deschis echilibrează întrucâtva temele tragice abordate.

Talismanul salvator (r. Matthew Moore, Australia, 2013) e cap-coadă un ”feel-good experience”.  Un copil pasionat de pietre și semnificațiile lor energetico-ezoterice compensează pentru viața ”de zi” unde e bruscat de colegi cu existența de noapte în care devine ”răzbunătorul mascat” și se străduie să aducă lucrurile în armonie și echilibru în propriul cartier. Nu toată lumea ajunge să-și piardă inocența copilăriei într-un mod dramatic, iar aici avem un exemplu de caz opus, în care tocmai reconectarea cu ce e aparent rătăcit demult odată cu vârsta te poate aduce la liman.

8 (r. Aćim Vasić, Serbia/Suedia, 2010) – cu tente din Monty Python, aduce tot absurdul situațiilor și umorul într-o frântură de război care încă se petrece prin reprezentații de bază, doi soldați din tabere diferite.

Ras (animație, r. Fernando Maldonado, Jorge Tereso, Argentina, 2012) – o meditație în culori explozive asupra degradării naturii, mediului și în cele din urmă a planetei, văzute din punctul de vedere al unei maimuțe, cea mai apropiată ”rudă” a noastră și cea mai facilă dintre metafore.

Summer vacation

Și pentru că am mai vrut scurt metraje dar nu atât de tare cât să mă duc și la a doua seară de picnic în Grădina Botanică, MUBI mi-a sărit în ajutor.

Summer Vacation (2012) e o producție israeliană cu un triunghi amoros, care m-a făcut să îmi doresc să văd lung metrajul concentrat pe oricare din cele 3 personaje principale. Mai aveți fix 29 de zile să îl vedeți pe mubi.com, care variază oferta și face disponibil un film fix o lună. Go, go, go!

Filozofia Greenaway

Fiecare persoană percepe arta filmului diferit.

Pentru unii, un film este o formă de divertisment, un mijloc de a evada din realitate. Pentru alții, este o modalitate de a spune o poveste, un fel de a ilustra textul pentru a-l face mai accesibil.

Cu toate acestea, în fond, un film este doar o succesiune de imagini.
Primul film din istorie a fost realizat în 1895 de frații Lumiere. Acesta are o durată de doar 49 de secunde și puteți să-l vedeți chiar aici (este esențial pentru a înțelege următoarele argumente):

Acesta este un film fără poveste. Inițial, nu avea nici sunet, însă muzica a fost adăugată ulterior. Deci, la originile sale, filmul era o succesiune de imagini, nu un mijloc de a spune o poveste.

În orice caz, nu a durat mult până când oamenii au început să folosească aparatele de filmat pentru a nara întâmplări fictive. Chiar și frații Lumiere au făcut o astfel de peliculă care a fost ecranizată pentru prima oară tot în anul 1895.

Problema este că astăzi, aproape toate filmele au scopul de a spune o poveste. Puținele creații care au ca rol experimentul sunt aduse la viață de amatori care lucrează pe un buget extrem de mic și cu o echipă care, de multe ori, constă doar din două sau trei persoane. Regizorii mari nu încurajează căutarea noilor idei și tehnici pentru că sunt conștienți de faptul că acestea nu sunt profitabile.

video-production.jpg

Unul dintre puținii militanți ai acestui principiu care se bucură și de succes financiar este Peter Greenaway. Acesta a regizat „The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover” și alte filme concentrate pe partea vizuală precum „A Zed & Two Noughts”.

Niciunul dintre filmele sale nu a încasat zeci de milioane la box-office, însă faptul că acesta primește finanțări din partea diferitelor studiouri până și în ziua de astăzi îl face un nume important în mișcarea spre modernizarea cinemaului.

79wl.png
The Cook, The Thief, His Wife and Her Lover

Un lucru care trebuie știut despre Greenaway este că acesta voia să fie pictor înainte să-și aleagă cariera de regizor. A studiat arte plastice la Geneva, însă a renunțat pentru că profesorii nu îi dădeau voie să experimenteze. În acel moment, a început să studieze filmul.

În anul 2014, Greenaway a ținut un discurs în care a vorbit despre ce înseamnă pentru el un film. Dacă aveți timpul necesar, puteți ascultați ce are de spus mai jos:

Printre ideile inedite care ar putea să soluționeze impasul în care se află acum cinemaul, Greenaway pomenește proiectarea filmelor pe mai multe ecrane (poate chiar și cu forme diferite), simultan. Desigur, acest concept este puternic inspirat din pictură, artă cu care regizorul a avut de a face în trecut.

Un astfel de scurtmetraj poate fi văzut chiar aici:

Greenaway afirmă cu hotărâre că filmele nu trebuie să aibă neapărat o poveste și că acestea sunt o artă vizuală foarte asemănătoare cu pictura. El crede că tinerii regizori ar trebui să depună mai mult efort în construirea imaginilor frumoase și să se gândească mai puțin la scenariu.

Cert este că cinematografia are nevoie de o schimbare și aceasta nu va avea loc dacă lumea nu va experimenta. Important este ca publicul să învețe să aprecieze și cum se spune o poveste (încadraturi, culori, decoruri, costume, etc.), nu doar povestea.

În încheiere, vă recomand un scurtmetraj minimalist, excelent realizat de Peter Greenaway:

La mijlocul lui februarie, premiile BAFTA

logo_masterÎn topul celor mai vizionate ceremonii ale anului, Globurile de aur – transmise în direct ieri dimineață pe HBO și în reluare seara aceasta, de la ora 20 – ocupă locul al treilea, după Premiile Oscar și Premiile Grammy. Imediat după ele ca vizibilitate și importanță (pentru spațiul anglo-saxon) vin premiile Academiei britanice de film și televiziune.

Ceremonia de acordare a premiilor BAFTA are loc pe 14 februarie, la The Royal Opera House din Covent Garden și va fi prezentată de actorul de comedie Stephen Fry. Cele mai multe nominalizări le-au primit Bridge of Spies și Carol – la nouă categorii. Urmează în acest mini top, The Revenant, cu opt și-l încheie Mad Max: Fury Road cu șapte nominalizări.

Brooklyn și The Martian au fost nominalizate la șase categorii, producțiile The Big Short, The Danish Girl și Ex Machina au obținut câte cinci, în timp ce Star Wars: The Force Awakens are patru nominalizări. La categoria cel mai bun film britanic au fost nominalizate: 45 Years  Amy, Brooklyn, The Danish Girl, Ex Machina și The Lobster. Despre toată tevatura făcută în jurul filmelor premiate (ștampilate), vă invit să urmăriți finalul unui interviu al Marinei Constantinescu cu regizorul Cristi Puiu în emisiunea NOCTURNE de la TVR 1:

Nu că nu mi-a plăcut, dar m-am mirat cum The Lobster, primul film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos intră pe lista nominalizărilor pentru cel mai bun film britanic (concurând, alături de Ex Machina, cu șanse reale să ia premiul), în vreme ce Youth al italianului Paolo Sorrentino de asemenea la prima producție turnată în engleză, nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în nominalizarea Casei de film principale: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna englezilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Să fi fost mutarea grecului cu bătaie mai lungă? Aflăm peste 3 săptămâni 🙂

Cetățeanul

Am mers cu mari așteptări la Obywatel, ultimul film al lui Jerzy Stuhr, actor reținut de mine în filmele lui Kieslowski și unul din cei mai apreciați în Polonia, care a parcurs de atunci mai multe etape profesionale în teatru și cinematografie, ajungând scenarist și regizor. Iar filmul său începe în forță, cu un hilar accident suferit de personajul principal.

Ca urmare, imobilizat pe un pat de spital, el trebuie să suporte vizitele personajelor (pentru el) secundare, dar despre care crede că i-au influențat destinul. Aceste vizite îi prilejuiesc o rememorare (pe etape personale și sociale) a vieții sale și a rolului jucat atât de persoane cât și de evenimente.

Mai multe despre acest film sper să reușesc să completez mâine. Până atunci vă las să urmăriți trailerul de mai jos (n-am găsit cu subtitrare în engleză, help!):

Decalog VIII

8Am reluat aseară vizionarea seriei Decalog, după o întrerupere de câteva zile cu ocazia premiilor Oscar. Nu regret că am revenit aici: a fost ca o gură de aer rece. Deja după primul sfert de oră mă durea pieptul. Un film cu buget mic, fără artificii și efecte, propune atâtea dileme morale încât ajung să cred că filmele americane, cu toată rețeta lor de succes, sunt făcute degeaba. Sau nu: un fel de intoxicare în masă.

Ultimul din serie, VII-le (cu Nu fura!) l-am văzut subtitrat în engleză și nu mi-a lăsat o impresie grozavă. Și nici acesta nu mi-a mai produs vreo revelație, spre deosebire de celelalte (primele) șase. Aveam așteptări foarte mari, poate și fiindcă Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău mi se pare o poruncă… oarecum desuetă în zilele noastre. Poate cea mai puțin respectată. Ne-am civilizat, nu mai ucidem, nu mai furăm, poate că și ne mințim mai puțin (mai ales pe noi înșine). Dar de bârfit ne bârfim la greu și ne mai și ponegrim, făr` să ne pese. Chiar și de bănuim că viitorul cuiva poate fi oarecum influențat de două vorbe aruncate de noi, ne oprim? Eram curios să văd ce poate scoate regizorul de aici, prin ce diferă porunca asta de: Să nu minți?

dekalog-viiiBlocul cu 10 etaje este prea puțin prezent în acest film, sărăcăcios și ca personaje. Două femei (față de care blondele poloneze cu care mă obișnuise regizorul par acum fascinante) se reîntâlnesc: o respectabilă profesoară de etică de la facultatea din Varșovia, autoare, și traducătoarea sa evreică. Povestea se bazează pe un fapt real din viața jurnalistei Hanna Krall, prietenă a cineaștilor polonezi. Deducem din discuții că s-au mai întâlnit la o vizită a profesoarei în Israel. Acum evreica îi întoarce vizita, nu fără intenție, se pare. Invitată în biroul prudentului (și exagerat de speriatului) director, ironizat de jurnalista evreică care poartă cu el un dialog în engleză, ca apoi să se exprime dezinvolt în poloneză, profesoara acceptă (puțină crispată) dorința musafirei de-a asista la o oră de curs.

Acolo se pun în discuție teme morale, cum este cea din Decalogul II: soțul bolnav de cancer cu soția gravidă cu amantul. Fapt care mă impresionează neplăcut, deși privisem celelalte trimiteri (prin personaje) cu simpatie. Apoi înțeleg și accept explicația profesoarei: este o situație reală, ceva ce s-a întâmplat chiar aici, în blocul nostru.

Interesant bloc! comentează ziarista. Și cam aceasta a fost singura replică de reținut. Plus senzația neplăcută de nuditate, că toată lumea știe de povestea celor doi soți, din moment ce a ajuns deja temă printre studenți. De revăzut doar finalul ambiguu, cum că toate s-ar fi spus, și nu are rost să mai vorbim despre ele. Iar tot ce s-a întâmplat, se va mai întâmpla…