Putere și glorie (serial TV)

Un serial istoric bazat pe viețile romanțate ale unor personaje reale, protagonist fiind Ertuğrul (Engin Altan Düzyatan), tată lui Osman I – fiul mai mic va deveni fondatorul Imperiului otoman. Serialul, bine realizat şi gradat, ca majoritatea serialelor turceşti, despre care a mai scris pe-aici Adriana-Ortansa, a fost filmat în Riva, un sat din Beykoz (Turcia) și a avut premiera pe TRT 1 în Turcia pe 10 decembrie 2014, cele 6 sezoane fiind difuzate până pe 29 mai 2019.

Genul serialului este ficțiune și aventuri istorice, iar creatorul său este Mehmet Bozdağ, un soi de Michael Hirst al turcilor. Rezultatul nu e unul rău deloc dar, vai, este interminabil, doar primele 2 sezoane adunând 180 de episoade a câte 45 de minute fiecare, în timp ce pe restul am renunţat să le mai număr. Personal, nu am prea gustat melodramatica poveste de dragoste a tukmenului Ertuğrul cu Halime (prințesa fugară a selgiucizilor), nu știu de ce, dar serialele turcești pe acest subiect nu mă atrag. Rămâne însă de văzut partea istorică cu caracterele sale puternice, universal valabile.

ibn1Primul sezon, dedicat pre-istoriei tribale otomane (ca să zic așa) merită urmărit, în special, pentru aparițiile episodice ale filozofului Ibn Arabi. Am urmărit așadar luptele interne ale tribului Kayi și, de asemenea, primele lupte ale lui Ertuğrul cu templierii, undeva la începutul secolului al XIII-lea, tresărind doar la aparițiile celui considerat unul din cei mai mari mistici musulmani.

Al doilea sezon tratează lupta tribului Kayı împotriva mongolilor la mijlocul secolului al XIII-lea, în timp ce pe parcursul celui de-al treilea, turkmenii instalaţi la Söğüt vor lupta împotriva Imperiului Bizantin, sub ordinele lui Ertuğrul Bey. Abia cu cel de-al patrulea sezon se intră în subiectul principal, respectiv începutul ascensiunii Imperiului Otoman.  Numele serialului, Putere și glorie (Diriliș: Ertuğrul), vine de la ideea că un singur om poate schimba soarta întregii lumi.

Este disponibil pe Netflix și nerecomandat minorilor sub 13 ani.  Alte menţiuni, apropo de situaţia actuală: deşi intenţia propagandistică şi demonizarea adversarului este evidentă, de reţinut războiul epidemiologic ce precede războiul real. Serialul arată cum, înainte de a porni cruciada, templierii încearcă să bage zâzanie în lumea arabă şi nu ezită să provoace ciuma, inclusiv în tribul Kayı. Later edit: în final, pentru amuzament, citiți ce fain se pupă serialul cu acest articol despre Mihai Viteazul (1971) – al treilea film românesc ca audienţă din toate timpurile!

The Piano

Filmul este adaptarea romanului Povestea unui fluviu din Noua Zeelandă (1920) al scriitoarei și jurnalistei neozeelandeze Jana Mander (născută în 1877) care nu figurează pe generic din motive de drept de autor. Un film deosebit, multipremiat pe bună dreptate cu trei Oscar-uri: cea mai bună actriță în rol principal, Holly Hunter,cea mai bună actriță în rol secundar, Anna Paquin (avea atunci 11 ani), cel mai bun scenariu original, Jane Campion;un Cesar, un Golden Globe, trei BAFTA; Jane Campion – prima și singura femeie  regizor care a primit  premiul Palme d`Or.

Filmul este greu de criticat, având părți bune și tot atâtea părți slabe, în funcție de perspectiva spectatorului : prejudecăți, religie. Filme perfecte nu există la modul obiectiv și mai ales, la modul subiectiv : poate fi doar o poveste prea puțin plauzibilă cu tente de telenovelă când femeia învață să vorbească din nou, când cei doi bărbați vor să-și dovedească  virilitatea, când o mamă foarte temperamentală dar prea puțin responsabilă vrea să se sinucidă după ce soțul i-a retezat un deget de la mână. Dar Jane Campion ne prezintă un concentrat de dorințe și temeri care evoluează în timp, perceperi diferite ale iubirii și declanșarea de la tatonare până la izbucnire violentă a pasiunilor, posesie, repulsie, ură care provoacă spectatorului uimiri și senzații paradoxale cu un scenariu simplu și în cele din urmă totuși destul de veridic.

Emoționant, chiar tulburător, filmul este de un erotism intens dar care evită deraparea într-o vulgaritate artificială, chiar dacă ne familiarizează cu lumea primitivă și sălbatică de la mijlocul sec.al XIX-lea, din Noua Zeelandă , încă destul de bine reprezentată, pe atunci, de băștinași, maorii.

 

Sinopsis

Ada (Holly Hunter), o femeie mută de la vârsta de 6 ani , rămasă văduvă, cu o fetiță pe nume Flora (Anna Paquin) pleacă în Noua Zeelandă să facă o căsătorie aranjată de tatăl ei. La sosire, pe o vreme ploioasă și cu furtună, ea este așteptată de un grup de maori tatuați și  de coloni albi care îi descarcă bagajele pe malul apei.

Alisdair Stewart (Sam Neill), noul soț își face apariția cu întârziere de o zi și cere să fie duse bagajele acasă la el, dar nu acceptă pianul femeii, care i se pare o mobilă fără folos care ocupă prea mult spațiu. Ada îl imploră zadarnic să ia acasă pianul, pe care îl va lua George Baines  (Harvey Keitel), un vecin. Dorind să recupereze pianul, Ada  acceptă  de la acesta o propunere… indecentă, camuflată dincolo de lecțiile de muzică. Cu timpul între cei doi se formează o relație  complexă de înțelegere reciprocă, de admirație și respect, de iubire pasională .

thee pian

theaa pian

Scenariul, simplu, dar atât de real este scheletul narațiunii,cu multiplele sale senzații, cu evoluția sa niciodată lineară. Scenografia desăvârșește eșafodajul scenaristic printr-o compoziție artistică  sobră și minunată (de admirat contrastele și lumina!). Aparatul foto, rafinat , transpune erotismul și emoțiile pe care filmul le eliberează constant. Decorurile exterioare sunt, de asemenea, frumoase. Niciun element de prisos nu trece dincolo de câmpul de acțiune.

Desfăsurarea filmului, cu un ritm lent și superb de deconcertant, precum și întoarcerea din ce în ce mai chinuitoare pe care o imprimă sunt aproape perfecte. Sentimentele personajelor evoluează în același timp cu ale noastre, acțiunile lor, uneori extreme și disperate,  întotdeauna  frapante ne ating direct în  inimă. Intriga, exemplară, aduce un aspect aproape filozofic și contemplativ al iubirii fizice și morale, al geloziei sau chiar al pasiunii erotice a muzicii (aici pianul, incredibil de evidențiat printr-o coloană sonoră excelentă). Sentimentele, complexe, adesea sublimate, uneori primare și instinctive, fac filmul cu adevărat senzual.

Interpretările sunt fabuloase: sfâșiați de dragoste, cei doi bărbați își joacă rolul cu naturalețe și credibilitate extremă chiar dacă, în esență, cele două interprete feminine sunt cele care ne vor atrage cel mai mult atenția. Tânăra Anna Paquin arată talent și abilitate extraordinară și ne uimește literalmente. Holly Hunter este foarte sobră și  încântătoare. Gesturile și expresiile sale faciale dau viață caracterului său tăcut, făcându-l atât de tulburător și senzual, cât și foarte expresiv.

Contagion (2011)

Aţi observat ca s-au reluat recenziile pe blogul colectiv Ce Filme Văd. E modul nostru de a vă spune că suntem bine + că vrem să trecem împreună peste această perioadă. Indiferent cum vedeţi filmul, ca formă de artă sau o evadare din realitatea de zi cu zi, vă propunem o serie de filme anti-pandemie. Azi, Pericol nevăzut (2011). Debutul unei pandemii este prezentat începând cu ziua 2.

De ce, vom afla abia la final când, ca într-o anchetă epidemiologică, aflăm cum a fost infectat pacientul 0, care a răspândit apoi boala, infectând oraşe întregi. Filmul prezintă o posibilă cale prin care un virus de liliac trece la om, printr-un mamifer intermediar – porcul. Asta înseamnă că nişte lucruri se ştiau încă de acum câţiva ani, iar ceea ce aflăm noi, volens-nolens, sunt doar posibilităţi care s-au adeverit: ce părea acum 10 ani scenariu de film, azi e trista realitate. Sigur că acest film nu este despre SARS-Co-V2. Dar au mai fost două avertismente cu virusuri din aceeași familie, în 2003 (SARS) și în 2012 (MERS). Din fericire, în ambele cazuri, viruşii au putut fi eliminaţi şi pandemia evitată.

Action-thrillerul regizat de Steven Soderbergh (nerecomandat celor sub 15 ani) arată cum este posibil să fie depăşită de situaţie comunitatea medicală mondială. Mai alaltăieri discutam de transumanism și Homo deus, ieri apare un virus mutant în China, și azi, dincolo lângă faptul că oamenii de ştiinţă nu reuşesc să găsească un antidot, nici măcar nu putem controla panica iscată de pandemie.

În tot acest timp, oamenii obișnuiți, cei de rând (cum li se mai zice) încearcă să găsească o cale de supravieţuire pe cont propriu, în timp ce pânza socială este sfâșiată de necunoscuta molimă. De-a lungul istoriei, omenirea s-a confruntat constant cu trei mari probleme: războaiele, foametea ce a urmat după ele, și molimele. În secolul XX, a reușit sa le rezolve în mare masură. Şi iată că, la începutul sec. XXI, descoperim că nu e chiar aşa, tocmai când credeam că vor muri mai mulţi oameni de bătrâneţe, decât în urma bolilor infecţioase, şi că e momentul să ne aflăm cum învingem timpul.

reteaEi bine, azi aflăm că sunt nenumărate moduri în care am putea da greș din cauză că vrem prea mult. Revenind la film, dincolo de succesiunea de vedete care țin capul de afiș (Matt Damon, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet, Jude Law și Marion Cotillard), este util ca, să zicem, o sesiune de instruire pre-militară pentru situații de urgență. N-o să-ți arate cum să te salvezi în pandemie, pentru că salvarea nu este una individuală; o să te ajute, eventual, să-ți păstrezi cât de cât calmul și să reacționezi cu cap și, poate, să-i învețe pe supraviețuitori ceva:

Că, dacă lupta cu virușii este o problemă a sistemului imunitar al fiecăruia, antrenând şi psihicul nostru în lupta cu una din cele mai mari frici ale omului (frica de boală), pentru a prezice şi a controla, în cele din urmă, răspândirea pandemiei, este nevoie de metodologia şi gândirea reţelelor. Citiți aici cele mai pertinente opinii apărute în ultima perioadă – de la oameni de ştiinţă.

L’immortale (2019)

The Immortal (2019) este în principal un prequel (dar şi un sequel) al excelentului serial italian Gommora; filmul este regizat chiar de către interpretul lui Ciro di Marzio, actorul Marco D’Amore. Producția cinematografică profită de popularitatea serialului, împrumutând câțiva actori, o parte din coloana sonoră și detaliază educația criminală care l-a făcut pe Ciro să fie ceea ce este: Nemuritorul.

L'immortaleDeja, încă din debut, personajul se prevalează de poreclă şi, după ce trupul său se scufundă în apele Golfului Napoli, după ce a fost împuşcat de bunul său prieten, Gennaro Savastano (Salvatore Esposito). Pe măsură ce se scufundă din ce în ce mai adânc, în timp ce glonţul s-a oprit la 1 cm de inimă, apar amintiri. Sunetele înăbușite de apă se contopesc cu țipetele oamenilor fugiți.

Este anul 1980, pământul se agită, palatul se prăbușește, dar sub dărâmături se va auzi strigătul unui nou-născut, încă în viață. Zece ani mai târziu, descoperim acel copil re-născut, supraviețuind așa cum poate pe străzile din Napoli, fiul nimănui. Amintiri vii ale trecutului său îl urmăresc până în Letonia, unde Ciro face ceea ce ştie mai bine: arbitrează între două (ba chiar trei!) organizaţii criminale, ce se luptă pentru monopolul traficului de droguri din Riga.

Cum spuneam, acţiunea filmului este un sequel după sezonul III din Gommora (la finalul căruia Ciro dispare), dar şi un prequel, datorită numeroaselor flash-back-uri spre trecutul personajului, provocate de diverse întâmplări sau întâlniri. Istoria filmului: în timp ce lucra la personajul său Ciro Di Marzio, Marco D’Amore mărturisea că s-a gândit în repetate rânduri să scrie o poveste despre copilăria lui Ciro.

După ce a strâns suficient material, s-a gândit la exista un scenariu pentru un proiect cross-media între cinema și TV. Filmările au început pe 5 mai 2019 şi s-au terminat pe data de 13 iulie. Au ajuns la Roma pe 17 mai, continuând la Napoli, în principal în zona de nord a orașului, reconstruind orasul din anii 1980. Au urmat Riga (Letonia) și câteva locații din Franța, inclusiv Paris, Marsilia, Vaucluse și Avignon. Încasările filmului s-au cifrat la peste 6 milioane €, din care aproape jumătate în săptămâna premierei.

Snowpiercer – Expresul zăpezii

Ca de obicei, am văzut înaintea Oscarurilor mai multe din filmele nominalizate, care nu m-au impresionat cine știe ce. Faptul că Parasites, filmul regizorului coreean Bong Joon Ho, a luat marile premii, n-a făcut decât să-mi confirme supoziţiile că a fost un an slab. Apoi, m-a făcut să-i revăd cinematografia, începând, desigur, cu cel mai celebru – Snowpiercer (2013).

La prima vizionare a Expresului zăpezii îţi sar în ochi aluziile la România, care se datorează probabil actorului român din film (Vlad Ivanov, care joacă într-o companie celebră: Tilda Swinton, John Hurt, Chris Evans, Ed Harris). Totul începe cu o glumă apropo de gafa Monicăi Columbeanu cu poşeta pusă în cap, ca să continue apoi cu răpirea copiiilor folosiţi ca „piese de schimb” pentru trenul expres care se rotește în jurul pământului.

Dacă vă amintiţi, a fost un mare scandal în România, pe vremea când prim ministru era Adrian Năstase, legat de copii dați spre înfiere internațională care erau de fapt folosiți la traficul de organe. Snowpiercer adună mai multe astfel de mici elemente ale unei dictaturi, într-o distopie dacă nu foarte minuțios construită, impresionantă totuşi ca parabolă, prin imaginarea consecințelor concrete pe care încălzirea globală le poate avea asupra viitorului apropiat.

Puțin spoiler, pentru cei încă neconvinși să vadă filmul: un experiment destinat să micșoreze efectele încălzirii globale aruncă Terra într-o epocă de gheață și ucide aproape toate ființele vii. Singurii supraviețuitori umani sunt călătorii din Snowpiercer, un tren gigantic pus în mișcare de un motor revoluționar. La bord este proclamat un strict sistem de clase sociale, cu elita spre capătul din față al trenului, iar cei săraci în capătul opus. În anul 2031, cei defavorizați se pregătesc de revoluție. În tabăra conducătorilor, actorul român Vlad Ivanov interpretează convingător un antagonist – securist al viitorului.

serialFilmul este adaptarea romanului grafic Le Transperceneige al francezului Jean-Marc Rochette. Realizarea cinematografică te bântuie prin câteva scene, precum lupta cu topoare, şi dă o uşoară senzaţie de deja-vu prin reluarea unor teme tipice despre viitorul distopic: instaurarea unei societăţi totalitare şi rescrierea trecutului (ca în „1984”), revolta săracilor şi combaterea ei de către autorităţi (ca în „Demolition Man”), şamd.

De remarcat că urmează și un serial după acest film, ce va fi difuzat începând cu 31 mai pe canalul TNT. Printre actori,  Jennifer Connelly, Daveed Diggs și Mickey Sumner, detalii aici.