The Matrix Ressurection

Ultimul Matrix este exact ce te așteptai de la a 4-a versiune a unui film, adică o ciorbă reîncălzită, încă bună, dar de gustat doar de către fanii adevărați. În versiunile preliminare ale scenariului, cei doi regizori concepeau Matricea drept „altceva”, un construct mai degrabă mental decât fizic, ca produs al imaginaţiei colective a oamenilor din ea, a creierelor mai mult decât a „conștiinței colective”.

Pornind de la inteligență spre artificialitate, se ajunge la scenariul în care roboţii malefici îi ţin sclavi pe oameni, pentru a se folosi de capacitatea de procesare a miliardelor de creiere umane. Se pare că prin 1999 în studiourile producătorului Warner Bros. s-a ajuns la concluzia că, totuși, această idee ar fi  greu de digerat pentru publicul acelor ani, aşa că au propus varianta „bateriilor” – în care oamenii generează doar căldură (tot un fel de energie) pentru androizi.

Dilema clasică a filmului prezintă alternativa a două pastile între care trebuie să alegi: albastră sau roşie. Cu pastila albastră, totul va fi neschimbat: votezi, mergi la slujbă șamd – adică viaţa ta se va derula ca şi până acum. După pastila roşie e dureros, dar ţi se revelează adevărul: viaţa intimă, cea publică, forma de guvernământ, social-media, istoria sau umanitatea ți se vor revela cu alte înțelesuri. Poate vei mai avea o viaţă după aceea, o familie, dar vei fi dintre cei foarte puţini. Riscul tău este distrugerea: eşec social, episod psihic, alcool, o viaţă ratată, posibil de cerşetor pe sub poduri, sinuciderea sau moartea.

Majoritatea oamenilor, inclusiv cei care-și închipuie despre ei cele mai sofisticate şi încântătoare lucruri, aleg prompt pilula albastră. Întotdeauna, în toate variantele de scenariu (preluare parțială de pe blogul soirs). Reluând, deja la 8 ani de la ultima întâlnire cu Neo şi Trinity, punctul pus poveştii părea să nu mai lase loc unei continuări, chestiune promisă îndelung şi de frații (azi surorile) Wachowski. Continuarea aparține însă doar Lanei Wachowski iar motorul principal al RenașteriiMatrix-ului este nostalgia. Totuși, cu toată auto-plagierea și auto-măgulirea din scenele reluate ale primei serii, ni se livrează și discursuri menite să ne chestionăm preocupările şi direcţia.

Cum ar fi faptul că, încontinuu stimulate şi incapabile de relaxare, creierele umane ar fi „mană cerească” pentru maşinile sau inteligențele artificiale programate să recolteze impulsuri nervoase pentru a le transforma în energie. În concluzie, un film doar pentru fanii care mai au încă umor; le urăm vizionare plăcută și să nu uite un lucru: să ia întotdeauna pilula roșie, cea albastră e bună doar la potență.

The Bubble (2022)

O comedie aparent ușurică ce rulează în aceste zile pe Netflix – că la cinema nu mai merge aproape nimeni.  Un grup de actori (buni, majoritatea) încearcă să termine un lungmetraj (un blockbuster oarecare dintr-o serie pentru proști, o franciză despre dinozauri zburători) în timp ce sunt carantinați într-un hotel.

Bula este pandemia, de care profită doar patronii și angajații hotelului în care este blocată echipa de filmare, în timp ce ăștia sunt tracasați, apoi supravegheați și în final chiar împușcați din motive aberante ce țin de „propria” lor siguranță. Este și un pic de autoironie aici, fiindcă grupul de actori e blocat într-o locație de filmare închisă din Anglia pentru a filma cea de-a șasea ediție a unei francize de succes tocmai pentru Netflix.

Comedia americană despre englezi este regizată de Judd Apatow, după un scenariu de Apatow și Pam Brady și are o distribuție care îi include pe actorii Karen Gillan, Iris Apatow, Fred Armisen, Maria Bakalova, David Duchovny, Keegan-Michael Key, Leslie Mann, Kate McKinnon, Pedro Pascal și Peter Serafinowicz. Un film bunicel, de duminică, dacă vreți să vă amintiți ce proști eram în pandemie. Urmăriți mai jos trailerul oficial:

Filme de Oscar

Bună și ceremonia asta că-ți găsești mai repede un film lăudat. Coda (2021) este o dramă romantică și, în același timp, un film din genul „musical” sau cu muzică. Un remake după La Famille Bélier, producția regizată de Sian Heder (mai este un Coda regizat în 2020 de Claude Lalonde) a luat aseară 3 Oscaruri, pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu adaptat (regizorul) și cel mai bun actor în rol secundar (Troy Kotsur).

Dacă nu știați, CODA este acronimul de la Child of deaf adult – eu nu știam dar, cum ziceam, sunt bune și Oscarurile la ceva, dincolo de ideologie. Troy Kotsur este a doua persoană surdă, alături de partenera sa din film (Marlee Martin), laureată cu Oscar. Şi celălalt membru al familiei este jucat tot de un actor surd. Cât despre vedeta filmului, fata joacă foarte bine, e credibilă și, evidamment, a muncit mult pentru acest rol.

coda1

coda1

coda1

Tânăra cu nume banal Emilia Jones a învăţat limbajul semnelor, a luat lecții de canto, a mai manevrat şi barca aia de pescuit – o să mai auziţi de ea. Un film emoţionant, chiar dacă se aliniază la tendinţa politically correct a ultimilor ani de a premia filme despre: persoane cu dizabilitati, rasism, LGBT, şamd. Cam atât despre cea de a 94-a ediție a premiilor Academiei Americane de Film.

Servant of the People

Cum toată lumea vrea să profite de popularitatea președintelui Zelenski (inclusiv Emmanuel Macron, detalii aici), era de așteptat ca și Netflix să reia serialul cu (acum pe bune) președintele Ucrainei. Am urmărit pe repede-nainte primele 4 episoade. Poate și datorită scenei demne de Kusturica din final, primul este reușit, dar următoarele trei nu se mai ridică la acest nivel.

O comedie agreabilă chiar dacă știi în fiecare moment ce se va-ntâmpla și doar uneori bufnești în râs. Culmea, mai degrabă exagerările maxime sau momentele duse la extrem (precum cel din finalul primului episod) reușesc să trezească interesul spectatorului și să se apropie de zona artistică a filmului, restul scenelor rămân simple gag-uri. 

Totuși, o producție deloc inutilă, care și-a atins scopul în cele din urmă, spre deosebire de alte porcării pseudo-politice turnate la noi, cu marele merit că a făcut un întreg popor să viseze. Luați de-aici, Puiu și Mungiu, îmi venea să zic! Dar mi-e că singurul care-o să prinde ideea ar fi Tudor Giurgiu și-l va lua ca model chiar pe actualul președinte.

Pentru ucraineni serialul a fost însă mare lucru la vremea lui, și cred că va fi interesant de urmărit și de către românii încă nostalgici după comunism. Ei vor gusta atmosfera și ar putea rezona cu umorul amar din anii `90.

Pentru ceilalți, rupți de acea perioadă, va fi interesant de descoperit traseul omului Zelenski, de la actor la președinte. Tipul a avut tupeu (și nu doar la beție, spre deosebire de Băsescu) și a dizolvat Parlamentul după ce a fost investit.

Bilions – sezonul VI

După debarcarea în Elveția a principalului protagonist al seriei, la finalul sezonului V, așteptam cu nerăbdare o schimbare de decor. Din păcate, nici după 9 episoade nu l-am revăzut pe Bobby Axelrod, înlocuit de mai pleșuvul (dar și mai simpaticul) său concurent Michael Prince, care îl surclasase la finalul sezonului.  Probabil că antipaticul Bobby (Damian Lewis) coace afaceri serioase pentru sezonul al VII-lea.

Așa că primele 8 episoade din sezonul VI m-am plictisit teribil cu Prince, în postura sa de nouă victimă a teribilului procuror Chuck Rhoades, jucat excelent de Paul Giamatti. Ca dovadă a importanţei antagonistului, protagoniştii s-au mai schimbat, pe când el a rămas acolo, chiar dacă l-au mai îmbătrânit un pic. În fine, abia după 8 episoade şi ţ-şpe răsturnări de situaţii, după înfrângerea finală îşi mai revine un pic Prince şi-l mazileşte pe Rhoades. Mai că l-aş fi văzut și pe ăsta luând drumul Ţării Cantoanelor, dacă n-aş fi ştiut încă din finalul anului trecut că Damian Lewis pur şi simplu n-a mai vrut să-şi reînnoiască contractul.

El a decis, după tragicul deces al soţiei sale (cancer la sân), cunoscuta actriță Helen McCrory OBE, să petreacă mai mult timp aproape de familia sa în Marea Britanie. În altă ordine de idei, ce mi s-a părut nou la acest sezon a fost schimbarea genului: dacă până acum Miliarde mi se părea un serial financiar, cu și despre finanțe (sau despre un geniu al finanțelor hăituit de un procuror diabolic), mai nou văd că apare ca o dramă politică, accentul interacţiunii dintre financiar şi politic fiind evident balansat spre politic.

În fine, ca să nu vă pierdeți vremea cu toate cele 9 episoade difuzate până acum, vă recomand să începeți direct cu episodul 4 al seriei a VI-a (Burn Rate), unde vă puteți amuza cu „intrările în scenă” ale personajelor și „evaluarea” lor: de la speach-ul antrenorului, la îmbrăcămintea bogatei procuroare.

Ar mai fi de reținut, spre lauda scenariștilor, câteva replici faine gen „Dacă vrei să schimbi lumea, opt zerouri nu sunt de-ajuns” sau Perfect pople don`t exist.