N-aș fi crezut c-o să urmăresc vreodată un film cu apocaliypse zombie, mai ales unul al cărui scenariu este adaptat după un joc (dezvoltat de Naughty Dog pentru PlayStation), și nu după o carte. Daaar, când fundalul ăsta e justificat de un preambul inteligent ce introduce posibilitatea unei epidemii cauzată de ciuperci… csf, ncsf.
Sequel-ul Vikingilor, un fir narativ secundar, inspirat doar (fără alte legături) de seria creată de Michael Hirst, a ajuns anul acesta la cel de-al doilea sezon. Întâmplările din Vikings: Valhalla, un serial creat de Jeb Stuart, au loc la 100 de ani după povestea lui Ragnar, adică pe la începutul secolului al XI-lea.
Curioasă relaţia dintre pandemie şi ficţiune, şi ce şansă pentru leneşii sau ipohondrii lumii auto-izolarea asta! Când vor mai avea ei (sau noi, pentru că recunosc că fac parte din ultima categorie) ocazia să facă / să facem bine, făcând ceea ce ştim cel mai bine, adică să nu facem nimic. Când se va mai acorda o medalie pentru asta, când vei mai putea tu spune că ai salvat omenirea, stând pur şi simplu… acasă?
Două atitudini am distins două în această perioadă: cei care urmăreau şi sheruiau toate ştirile, nescăpându-le niciuna, aşa macabre cum erau, pigmentate cu întâmplări penibile din tot mai (acum) scumpa noastră ţărişoară. Şi apoi, cei care s-au închis nu doar într-o bulă, ca mine, ci şi-n aburul propriei minţi, încercând poate să şi-o păstreze intactă; tot un fel de igienă, necesară, şi asta.
Cei cu click doar pe ştirile pozitive, grădinărit care pot, ocupaţii manuale în general (cei activi), cărţi sau filme care-i extrag din realitate (cei interiorizați). Ei bine, şi aici voiam s-ajung, mă aşteptam să fie mai mulţi cei care să fi-ncercam să evadeze din realitate în ficţiune prin film. Toată lumea se lăuda cu Netflix, Netflix, dar culmea, am auzit pe prea puţini să recomande un film bun.
Cât despre mine, urmărind sezonul 3 din Westworld mi-am dat seama că n-am reținut mai nimic din acțiunea sezonului 2 (atâta doar că Maeve şi-a descoperit vocea) și am revăzut rapid câteva episoade. Nimic nou pe frontul de West; le văzusem pe toate și, mulțumit de explicațiile multor mistere deschise în primul sezon, n-am mai urmărit firul.
De altfel, prea puține schimbări la trecerea din parcul crimelor simulate în Vestul sălbatic, la parcul crimelor din lumea Shogunului. Însă odată ce androizii evadează în lumea reală, schimbările sunt majore: vechiul antagonist (jucat de Ed Harris) e scos din acvariul său și pus să se confrunte cu noul antagonist interpretat de Vincent Casell.
Despre background-ul noului om negru (îmbrăcat mai mult în alb) aflăm treptat: este un francez (ce surpriză!) al cărui oraș natal mai există doar în mintea sa; el a cumpărat în trecut de la compania Delos un pachet de date, iar acum o preia ostil. Personajul se vrea complex, și se dezvăluie încet, episod cu episod.
Aşa încât trebuie să treacă o săptămână ca să aflăm câte ceva în plus, despre copilăria lui, apoi despre frate, despre cum super-computerul Rehoboam vinde informații… neștiute nici măcar de către serviciile de informații din țările sud-americane… Apoi, ce e o divergență: un loc unde viitorul plănuit cu grijă se sfârșește; ceva precum pandemia asta de COVID.
Istoria umanităţii fusese improvizată, ne spune caracterul său, Engerraund Serac . Acum, graţie super-computerului, sau mai precis inteligenţei artificiale create de către fratele său, lumea este programata cu ani înainte. Dacă până acum serialul miza pe relația între androizi și creatorii lor, cu accent pe subordonarea primilor, s-a ajuns într-un punct de analiza a altei relații, dintre androizii creați de oameni și oamenii condiţionaţi de IA.
Un serial istoric bazat pe viețile romanțate ale unor personaje reale, protagonist fiind Ertuğrul (Engin Altan Düzyatan), tată lui Osman I – fiul mai mic va deveni fondatorul Imperiului otoman. Serialul, bine realizat şi gradat, ca majoritatea serialelor turceşti, despre care a mai scris pe-aici Adriana-Ortansa, a fost filmat în Riva, un sat din Beykoz (Turcia) și a avut premiera pe TRT 1 în Turcia pe 10 decembrie 2014, cele 6 sezoane fiind difuzate până pe 29 mai 2019.
Genul serialului este ficțiune și aventuri istorice, iar creatorul său este Mehmet Bozdağ, un soi de Michael Hirst al turcilor. Rezultatul nu e unul rău deloc dar, vai, este interminabil, doar primele 2 sezoane adunând 180 de episoade a câte 45 de minute fiecare, în timp ce pe restul am renunţat să le mai număr. Personal, nu am prea gustat melodramatica poveste de dragoste a tukmenului Ertuğrul cu Halime (prințesa fugară a selgiucizilor), nu știu de ce, dar serialele turcești pe acest subiect nu mă atrag. Rămâne însă de văzut partea istorică cu caracterele sale puternice, universal valabile.
Primul sezon, dedicat pre-istoriei tribale otomane (ca să zic așa) merită urmărit, în special, pentru aparițiile episodice ale filozofului Ibn Arabi. Am urmărit așadar luptele interne ale tribului Kayi și, de asemenea, primele lupte ale lui Ertuğrul cu templierii, undeva la începutul secolului al XIII-lea, tresărind doar la aparițiile celui considerat unul din cei mai mari mistici musulmani.
Al doilea sezon tratează lupta tribului Kayı împotriva mongolilor la mijlocul secolului al XIII-lea, în timp ce pe parcursul celui de-al treilea, turkmenii instalaţi la Söğüt vor lupta împotriva Imperiului Bizantin, sub ordinele lui Ertuğrul Bey. Abia cu cel de-al patrulea sezon se intră în subiectul principal, respectiv începutul ascensiunii Imperiului Otoman. Numele serialului, Putere și glorie (Diriliș: Ertuğrul), vine de la ideea că un singur om poate schimba soarta întregii lumi.
Este disponibil pe Netflix și nerecomandat minorilor sub 13 ani. Alte menţiuni, apropo de situaţia actuală: deşi intenţia propagandistică şi demonizarea adversarului este evidentă, de reţinut războiul epidemiologic ce precede războiul real. Serialul arată cum, înainte de a porni cruciada, templierii încearcă să bage zâzanie în lumea arabă şi nu ezită să provoace ciuma, inclusiv în tribul Kayı. Later edit: în final, pentru amuzament, citiți ce fain se pupă serialul cu acest articol despre Mihai Viteazul (1971) – al treilea film românesc ca audienţă din toate timpurile!
Cel mai recent film cu Liam Neeson, Cold Pursuit este un remake după Kraftidioten – un film norvegian din 2014 cu Stellan Skarsgård, care a rulat și la TIFF. Numele vedetei irlandeze pe afiș ar fi garanția succesului financiar după o rețetă deja probată.
Asta cel puțin pentru cei care nu l-au văzut. Dar ce te faci cu ceilalți, îi anunți sau îi lași să afle abia pe parcurs? Îi avertizezi prin faptul că lași regia pe mâna aceluiași Hans Petter Moland, iar în rest, te adresezi doar pieței americane, așa că muți acțiunea aici. Majoritatea americanilor abia dacă știu să localizeze Norvegia pe hartă, darămite să-i mai vadă și filmele.
Partitura nu îi pune probleme lui Liam Neeson, care merge pe calea sigură bătută în seria Taken. Până și trailerul filmului seamănă izbitor cu cel al norvegianului original. Ce se pierde este umorul negru, în remake rămânând unul sec, mult mai ușor digerabil. Laura Dern are aproape tot filmul un rol decorativ, cu excepția unei scene în care umblă desculță prin zăpadă. În rest, puteau băga un nume oarecare, tot la fel juca.
Culmea că rețeta de succes poate fi și un dezavantaj: celor (puțini) care au văzut Kraftidioten li se pare mai slab ca acela, în timp ce altora (ceva mai mulți) care l-au admirat pe Liam Neeson în Taken, li se pare un tătic răzbunător ușor mai slab ca dincolo. Cea mai bună găselniță e cea a tribului de indieni, care înlocuiesc mafia sârbească din Europa. Ei sunt cei care salvează filmul, mai ales pe final.
Apoi, e interesant de văzut cum se pierd urmele: pentru Kraftidioten (2014) e creditat scenaristul Kim Fupz Aakeson, după o idee de Finn Gjerdrum, în timp ce la filmul american apar scenariștii Frank Baldwin (screenplay by) și Kim Fupz Aakeson (based on the movie ‘Kraftidioten’ writen by). Singura reverență la filmul original este faptul că numele personajelor (împreună cu haioasele nick-name-uri) apar pe ecran în ordinea dispariției – in order of disappearance.
Filme care merită văzute 