Acesta e filmul care a luat Palme d`Or la Cannes anul ăsta, în regia suedezului Ruben Östlund. Îi mai văzusem The Square și Force Majeure, ultimul nu cred c-am reușit să-l urmăresc până la capăt. Triangle of Sadness e cam lung, suedezul își permite să facă o introducere lentă a personajelor.
Primele 25 de minute ale filmului m-au plictisit maxim, cred că m-am și întrerupt la un moment dat să-mi fac un ceai, apoi am reluat pe 1,25x. Abia când se ajunge pe vasul de croazieră începe să devină interesant, iar de la insulă încolo este fabulos. A rulat în premieră naţională la cea de-a XIII-a ediţie a Les Films de Cannes a Bucarest.
Ca să nu fac spoiler, prefer să redau un interviu al regizorului: „denunț hiperindividualismul absurd care ne păcălește să credem că problemele acute precum schimbările climatice pot fi rezolvate cu postări ieftine pe instagram. Într-adevăr, trebuie să combatem astfel de crize la nivel social – și să recunoaștem că, nu în ultimul rând, capitalismul delirant ne înstrăinează unii de alții și ne împiedică să lucrăm împreună într-o manieră rațională”.
De aceea plasez întotdeauna comportamentul personajelor mele într-un context social. De exemplu, în „Triunghiul tristeții” examinez fenomenul abuzului de putere.
În timpul cercetărilor mele, o companie de închiriere de bărci mi-a spus că a scos un jacuzzi ce se afla inițial în dormitorul iahtului său de lux: ar fi fost în continuare de acord să accepte ca piscina să fie umplută cu șampanie – dar când clienții mofturoși au mai cerut și peștișori aurii în piscină, a tras frâna de urgență.
Filme care merită văzute 
2 comentarii la &8222;Triunghiul tristeții (2022)&8221;