Arhive pe categorii: dramă

filme dramatism

Raised by wolves

Raised by wolves, de Ridley Scott, un nou serial SF produs de HBO, a avut premiera pe 4 septembrie pe HBO GO.  Sinopsis: Doi androizi au sarcina de a crește copii umani pe o planetă misterioasă. Colonia de oameni devine din ce în ce mai înfloritoare, dar ajunge în pericol să fie distrusă de diferențe religioase, iar androizii descoperă încet, încet ce consecințe pot avea încercările lor de a controla crezurile oamenilor.

Firul principal al acțiunii se desfășoară pe Kepler22b, o exoplanetă aflată la aproape 600 ani lumină distanță de Sistemul Solar. Este prima planetă asemănătoare Terrei, față de care este de 2,4 ori mai mare. Existența sa a fost confirmată în luna decembrie 2011 de misiunea spațială Kepler a NASA. Potrivit NASA, Kepler-22b este primul corp ceresc mai mic decât planeta Neptun descoperit în zona locuibilă a unei stele. Această bizarerie spațială seamănă mai mult cu poveștile experimentale, neconvenționale ale lui Scott, cum ar fi Prometheus.

Ridley Scott regizează primele două episoade (urmat printre alţii de fiul său) și este producător executiv al serialului, iar Aaron Guzikowski (Prisoners) este scenarist și showrunner. Serialul este produs de Scott Free Productions, iar Scott, Guzikowski, David W. Zucker (The Man in the High Castle), Jordan Sheehan (The Terror), Adam Kolbrenner (Prisoners) și Mark Huffam (The Martian) sunt producători executivi.

Primele trei episoade a fost disponibile pe HBO GO din 4 septembrie, episoadele 4, 5 din 11 septembrie, episoadele 6,7 din 18 septembrie, iar ultimele 3 episoade vor putea fi urmărite din 25 septembrie.  Primele 7 episoade te țin cu sufletul la gură, în ciuda subiectului presărat cu idei oarecum uzate: lupta dintre bine și rău, în același timp cea dintre credincioși și atei, post-apocalipsa manageriată de androizi șamd.

Orice sentiment ți-ar trezi serialul, trebuie să-i admiri angajamentul deplin față de proporțiile sale biblice și modul în care folosește androizii și ucigașii pentru a spune o poveste despre credință și rolul de părinte. Am mai citit despre el şi aici, drept pentru care am şi pus link (ultimul paragraf aparţine sursei citate).

Stateless (2020)

Am văzut aseară primul episod din Stateless, mini-seria creată de Tony Ayres, Cate Blanchett şi Elise McCredie. Motivul pentru care m-am oprit asupra ei a fost recomandarea cuiva, desigur, dar și distribuția, în care apar (în roluri negative) doi dintre actorii mei preferați – Cate Blanchett și Dominic West.

Primul episod din Apatrizii introduce personajele și contextul, după cum anunță și titlul „Circumstanțele care îi aduc împreună”. O femeie fugară, un refugiat curajos, o birocrată hotărâtă și un tată apăsat de griji. Patru străini se vor întâlni episodul următor la un centru australian de detenție pentru imigranți. West e foarte bun în rolul liderului cabotin Gordon Masters al GOPA (Growing One’s Potential Achievement).

Dacă personajul Sofiei Werner (Yvonne Strahovski), cetăţean australian cu afecţiuni psihice, fostă însoţitoare de zbor şi iubitoare de dans care pică în ghearele unei organizații cult cum este GOPA, de genul cărora au început să apară și în marile orașe ale României, pornește de la o situație reală, mulți spectatori și-au pus întrebarea dacă GOPA există.

Iar răspunsul este afirmativ, GOPA se inspiră din organizația reală Kenja Communication. Personajul central al primului episod din mini-serie pleacă de la cazul Corneliei Rau, cetăţean german cu permis de şedere permanentă în Australia, diagnosticată cu schizofrenie şi deţinută la Baxter între 2004 şi 2005. În film, ea îşi ascunde identitatea şi ajunge închisă la Barton ca U.N.C.: unlawful non-citizen.

Dacă initial GOPA o ajută să treacă peste aspectele negative din viaţa sa, cauzate de așteptările prea mari ale familiei, în cele din urmă Sofie suferă traume psihice, emoţionale, şi chiar tulburări mental ce o aruncă într-o spirală periculoasă. Este excomunicată din organizație după ce leaderul o violează, profitând de vulnerabilitățile pe care și le expune și încrederea pe care le-o acordă.  

Interesant cum prezentatoarea și co-lidera charismatică jucată de Cate Blanchett devine urâtă, asemeni lui West, când soțul său derapează, în timp ce victima lor ajunge să bântuie străzile. Interesant ca și circumstanță, nu ca subiect, care este unul tulburător: cum ajung unii oameni prizonieri, iar alții gardienii lor. Serie disponibilă pe Netflix. 

The Invisible Life of Euridice Gusmao (2019)

Un film portughez premiat cu Un certain regard la Cannes 2019 ce are toate datele melodramei, dar evită elegant clișeele penibile, ca să nu mai vorbim de suspansul cautării, care – într-o melodramă veritabilă – ar alege un happy-end brusc.

Asistăm la viața tumultuoasă a două surori, in Brazilia anilor 50, când patriarhatul distruge curgerea firească a destinelor. M-a prins, deși subiectul nu era genul care să mă preocupe. Mici partide de sex după pian, ca în final, o scenă cu el aprins să marcheze metaforic renunțarea brutală la iluzii. 

Ceux qui travaillent (2018)

Meseria, brăţară de aur, munca l-a făcut pe om şi cine nu munceşte, nu greşeşte – cam astea sunt proverbele româneşti mai cunoscute din zona salarială, a celor care lucrează pentru o pâine, ca să aibă familia ce pune pe masă. Ei bine, în Occident treaba stă puţin mai bine, cine are un job serios poate plăti cheltuielile unei vile mai mult decât decente, cu grădină şi piscină şi hrăni o familie cu 5 copii – cum e şi cea a lui Frank din filmul de debut al elvețianului Antoine Russbach.

Un film franțuzesc cu destule clișee, salvat de expresivitatea actorului principal, un ins între două vârste, uşor sașiu. Frank (interpretat de actorul belgian Olivier Gourmet) nu uită că a crescut la ţară și a ajuns unde este prin propria muncă. Este convins că alt drum spre succes nu e posibil, decât prin multă muncă, deși un tânăr îl avertizează în debutul filmului că „nu e suficient de lucru pentru toată lumea”. Dar Frank nu are urechi să audă, căci el își dedică viața slujbei indiferent de circumstanțe.

Că e zi sau noapte, el răspunde la telefon ocupându-se de afaceri, dar când se confruntă cu o situație de criză, ia o decizie inumană, în urma căreia este concediat. Complet șocat, crezându-se trădat de un sistem căruia i s-a dedicat total, el trebuie să se evalueze constant ca să salveze singura legătură care mai contează pentru el: relația cu mezina sa Mathilde. Doar ea-l iubește cu adevărat, în timp ce fiul său îi spune clar:

Măcar să ne asiguri banii. Am acceptat să nu avem tată (prezent), dar nu acceptăm să ne schimbăm nivelul de trai.

Chiar dacă nu vine cu idei noi, filmul dă ocazia unor reflecții despre piața muncii, cu toată critica străvezie, în stilul deschis de La Loi du marché. Povestea pare puțin schematică, scenariul încercând parcă să explice background-ul protagonistului și de ce a făcut ce a făcut. Asta chit că pe parcurs Frank află că nu din cauza deciziei sale proaste și-a pierdut jobul, și nici nu se grăbește să accepte altul, în care să fie obligat să facă aceleași alegeri.

Spre deosebire de alte filme despre joburile de azi, care par reportaje din raiul capitalism, uneori cinice, alteori naiv-umoristice, Cei care muncesc (poate fi urmărit pe HBO, aici) mai arată și cum devine treaba când tragi lozul necâștigător.

 

Nu eşti fericită?

Fata din Das melancholische Mädchen (Marie Rathscheck) hoinărește prin oraș în căutarea unui loc unde să doarmă. De la început ne avertizează, în episodul Feminism de vânzare, că-și urăște personajul. Apoi ea întâlnește mame tinere ce-și celebrează statutul, se duce acasă la un abstinent existențialist pentru care sexul este doar o altă piață, sau așteaptă sfârșitul capitalismului într-un bar.

Totul pare mai degrabă un spectacol de teatru filmat, construit în jurul personajului principal, ce încearcă să scrie o carte, dar nu trece dincolo de prima propoziție a celui de-al doilea capitol și nu găsește nimic convenabil printre galerii de artă, studiouri de yoga și paturile unor străini.

În loc să încerce să-și găsească locul, ea începe să-și privească depresia ca pe o problemă politică. Cele 15 întâlniri amuzante ale fetei explorează societatea post-modernă între precaritate și marketing, monogamie și neo-spiritualitate, deziluzie și presiunea de a fi fericit. Filmul de debut al regizoarei Susanne Heinrich este disponibil pe HBOgo.