Arhive pe etichete: Philippe Garrel

L’ombre des femmes (2015)

L’ombre des femmes este un film în regia lui Philippe Garel (cunoscut pentru Les amants réguliers-2005, Le vent de la nuit-1999, Liberté, la nuit-1984) și care are în distribuție actori ca Stanislas Merhar (Pierre), Clotilde Coureau (Manon), Lena Paugam (Elisabeth). Filmul a fost prezentat în 2015 la Festivalul de la Cannes, în deschiderea Quinzaine des Réalisateurs.

Filmul înfățișează povestea lui Pierre, un realizator de filme documentare și Manon, soția sa care îl ajută să filmeze. Pierre o cunoaște pe Elisabeth, o stagiară care îi devine amantă în scurt timp după întâlnirea lor. Elisabeth descoperă că la rândul ei, Manon are un amant.

mv5bmjixoty4mdqzml5bml5banbnxkftztgwntiwmta2nte-_v1_sy1000_cr0014881000_al_

Este un subiect oarecum banal, însă este prezentat într-un mod poetic de către regizor. Pe parcursul filmului, este un narator care redă sentimentele personajelor, niște sentimente furtunoase atunci când vine vorba de trădări din partea celor două personaje.

mv5bmtgwmdc5mjyxm15bml5banbnxkftztgwodiwmta2nte-_v1_sy1000_cr0015021000_al_

Este o dramă care prezintă crizele unui cuplu și care arată până în ce punct se poate ajunge atunci când iubirea este înlocuită de nevoia de a fi alături de o altă persoană, atunci când egoismul și ipocrizia domină într-o relație. Care sunt motivele trădării în dragoste: o dorință trupească sau mai degrabă necesitatea de a fi observat, înțeles, apreciat de celălalt? Mai pot oamenii iubi la fel după o astfel de trădare? Cum este percepută femeia pe de o parte atunci când înșeală și cum este perceput bărbatul atunci când face acest lucru în societatea de astăzi?

Sunt câteva teme de reflecție pe care Garel le propune într-un film alb-negru, artistic, cu dialoguri naturale, cu o poveste ușor de urmărit și interesantă.

Sursă imagini: http://www.imdb.com/

L’ombre des femmes (2015) – p(ătr)atul conjugal

Poate ultimul romantic autentic al cinematografiei franceze, Philippe Garrel n-a făcut un secret din legătura între filmele și viața personală, lăsându-și alter ego-ul în aproape toate lucrările, continuând conexiunea autobiografică în ultima sa peliculă: L’ombre des femmes.

În timp ce ultimele sale filme sunt mai pline de angoasă, necenzurată ca niciodată – angoasă care se topește în vise de moarte și de sinucidere – există sentimentul că lumea și-a oprit evoluția pentru Garrel, și cu cât încearcă mai mult să se îndepărteze de evenimentele traumatice și indivizii torturați care l-au inspirat, cu atât durerea lui nealinată începe să se transforme într-un neîmplinire sentimentală. Chiar dacă lucrările sale recente variază de la stilul cinema-verité  din Les Amants Réguliers (2005) la intimitatea claustrofobică din La Frontière de l’Aube (2008), filmele îi sunt întotdeauna înzestrate cu un patos asfixiant, care amenință să sufoce personajele, asta în cazul în care nu-și sufocă publicul mai întâi.

L’ombre des femmes are frumusețea unei călătorii a sentimentelor, cu întâlniri care te fac fericit sau nefericit. O poveste simplă de viață, o fuziune între doi artiști îndrăgostiți. Regizorul de film Pierre (Stanislas Merhar) și Manon (Clotilde Courau) formează un cuplu, realizatori de documentare. Pierre o întâlnește pe stagiara Elizabeth (Lena Paugam) care devine amanta lui, și care află întâmplător ca și Manon are un amant. Aceasta îi spune lui Pierre că soția îl înșală, iar lui îi vine greu să accepte. Pierre este convins de moralitatea sa: într-un cuplu, bărbatul poate avea o amantă și nu trebuie să dea socoteală, în timp ce femeii îi este respins acest drept. Vocea din fundal evocă în mod specific vocea interioară a lui Pierre, întărindu-i convingerile morale fără echivoc. Cuplul este aruncat în criză.

Pentru pesimistul Garrel gelozia nu este doar inevitabilă în relațiile romantice, este chiar încorporată în temelii. Personajele sale tânjesc să cunoască și să fie cunoscute de celălalt, în timp ce fiecare din parteneri este convins că el însuși e prea alterat pentru a fi pe deplin divulgat; închizându-se în sine, îl  închide pe celălalt, până când sentimentele suprimate culminează în crescendouri melodramatice, duse până la cinism.

l_ombre-des-femmes

Alb-negrul, superb manevrat, participă la efectul deteritorializării fețelor și corpurilor personajelor, eliberate astfel din contextul lor sociologic, pentru a ne introduce în interiorul ființei lor. Un alt element care promovează pierderea mărcilor spațio-temporale, fundalul, este redat mineral și cât mai neutru posibil. Peretele unei străzi unde Pierre mănâncă o baghetă. Zidurile din interiorul  apartamentului, avariate, cu urme de tapet vechi. Când Pierre rămâne singur și zilele lui par prea lungi pentru el, își va pierde timpul șlefuind un perete. Porțiunea de zid lângă care își mănâncă orezul, singur. Ecoul plin de tristețe atunci când Elisabeth aude strigătele unei femei care face dragoste, prin fereastra camerei sale cu pereții murdari. Stâlpul unei biserici, o cafenea, o intrare de metrou, cartiere întregi sunt de așa natură încât, ele însele, nu pot fi actualizate niciodată într-un prezent cunoscut.

Găsim și aici filonul central care a traversat filmele lui Garrel, dar nu a fost niciodată atât de clar declarat: brutalitatea și nedreptatea sentimentelor, nerozia inerentă în comportamentul amoros masculin, conform căruia ceea ce simte întotdeauna prevalează ceea ce este corect. În dragoste – și este o concluzie violentă – relativismul moral este predominant, este prea puțin rațiune sau conștiință. Pierre este o fiară în dragoste, este irascibil, sălbatic, închis în sine, egoist, și cauza suferințelor a două femei. Prin comparație, Manon este o sfântă, care din dragoste pentru el a plecat atunci când i-a cerut-o.

Astfel am putea să înțelegem feminismul garrelian în care umbra femeilor își lasă toată greutatea asupra bărbaților. Umbra iubirii lor exemplare, și capacitatea lor de a iubi, ceea ce relevă al doilea motiv al filmului: cea a diferenței sexuale. Garrel pare astăzi a fi singurul cineast francez în măsură să spună „femei” fără a fi luat drept un reacționar, singurul capabil să filmeze „femeile” prin ochii unui bărbat, cu o fascinație amestecată cu ignoranță masculină. O paradigmă tipic garreliană, o alteritate fundamentală între sexe.

Acuratețea fără precedent a cinematografiei lui Garrel s-a exemplificat în această peliculă ca o artă minimalistă, o lucrare în care cantitățile de material – lumina, întunericul, iubirea – sunt perfect dozate. Garrel a crezut întotdeauna că poate filma iubirea ca și cum ar fi un material palpabil, măsurabil, prezent într-un plan și absent în celălalt. Există planuri cu dragoste și planuri fără dragoste, așa cum există planuri mai mult negre decât albe și vice-versa.

Nașterea iubirii (1993)

Dedic această recenzie actorului Jean-Pierre Léaud care a primit duminică seara,la Cannes,premiul,,Palme d`Or d`honneur”

Titlul original,,La naissance de l`Amour
Regizor Philippe Garrel

Filmul are un titlu poetic și misterios (în original ”La naissance de l`Amour”), ca mai toate filmele regizorului Philippe Garrel, un cineast al intimității introspective. Garrel face parte din valul contestatarilor anilor`60, legănat de stilul underground și puternic influențat de cinemaul Noului Val (Nouvelle vague), în special de Jean-Luc Godard.

”Nașterea iubirii” este unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Philippe Garrel care ne prezintă viața de familie și relațiile amoroase din perspectiva a doi bărbați, trecuți  bine de vârsta de 40 de ani, aflați, presupun, sub amenințarea andropauzei, obosiți rău sau mai bine-zis, cam alienați existențial. Garrel este în căutarea absolutului în imagine, tocmai prin distilarea, în filmele sale, a unor substitute ale lui însuși.

vlcsnap-2011-07-04-14h15m34s79.png

Astfel, Paul (jucat de  Lou Castel), un alter-ego  a lui Garrel, ajuns la criza vârstei de 45 de ani este actor – un bărbat taciturn, bântuit de temeri, neîncredere, neputințe; totuși, se dă în vânt după orice femei, care se lasă agățate, dar nu doar că nu are un fizic atrăgător, fiind greoi și neîndemânatic, neîngrijit, el nici nu prea știe cum să le iubească ca să le păstreze, cu excepția soției cu care are doi copii, dar de care e plictisit de moarte. Nemulțumirea îl roade în tăcere.

the-birth-of-love

Amicul său, Marcus (Jean-Pierre Léaud) este un scriitor rămas în pană de inspirație, împovărat la rândul său de crize existențiale pe care le ”servește” ostentativ soției sale, care simte că o sufocă cu  egoismul său. El  lansează aforisme ilare, își pune în permanență, cu voce tare, întrebări. Bineînțeles, soția îl va părăsi.

Nici unul din cei doi amici nu au răspunsuri asupra dificultății de a trăi, a dificultății de a iubi. Ei sunt doar într-o continuă căutare ! Durerea celor doi bărbați pare mai degrabă o melancolie în care se complac. Paradoxul  filmului dar și forța sa constau în faptul că acești doi bărbați, aparent aerieni si  iresponsabili sunt, totuși, destul de bine ancorați în realitate: citesc ziare, își pun întrebări despre problemele din Golf(!).

Filmul este  ades silențios cu secvențe aleatorii, cu situații fără legătură între ele  trimițând într-un fel direct, senzorial, la anumite stări sufletești, interesat de un adevăr personal: On ne vit qu’à l’intérieur de soi“Garrel nu se folosește aici de scenarii, ci doar de sugestii ale unor stări și ipostaze pe care actorii să le folosească, astfel încât filmul să capete totuși o coerență.

Îmi place în acest film tragic-comic, amestecul de umor și luciditate, în fine, un aliaj fiabil care e acompaniat de superbele imagini  în alb-negru ale lui Raoul Coutard. Muzica e a lui John Cale, membru al trupei Velvet Underground. 

Din film, un dialog reluat de formația Troublemakers în cântecul său Get misunderstood.

 

Ultimul film a lui Garrel este L’Amant d’un jour, 2016