Cristi Puiu la al IV-lea film

După Marfa și banii, care aducea schimbarea de ton de care filmul românesc se agăța ca să re-intre în cinematografia europeană, Cristi Puiu mai făcuse doar două filme de lungmetraj: premiatul în secțiunea  Un certain regard de la Cannes, Moartea domnului Lăzărescu – o confirmare pentru cinematografia română a receptării internaționale a regizorului român, și Aurora – o interogare / explorare a posibilităților (sale) auctoriale.

Despre al patrulea său film, recent intrat în cinematografe, regizorul dă, așa cum și-a făcut un obicei în interviurile din preajma lansărilor, o cheie de citire, spunând că ultimul său film este din perspectiva spectatorului: dacă …Lăzărescu e un film din perspectiva actorului, Aurora – din perspectiva autorului, Sieranevada este un film din perspectiva spectatorului – iată etichetele de aranjare a lor pe raft.

Acum că filmul a ieșit în cinematografe, vom putea scrie despre el mai multe, fără teama de a face spoiler. Indiscutabil, este cel mai bun film al regizorului român, și merită vizionat pe ecran mare, indiferent de lungimea lui. Nu simți cele trei ore, pentru că tot timpul se întâmplă ceva, iar din multiplele partituri jucate de actori, chiar și spectatorul care se identifică sau nu cu filmul pe motivul simpatiilor sau antipatiilor, poate să-și aleagă ceva pe gustul său. Va fi interesant de urmărit reacția publicului pentru care acest film s-ar putea să vină prea târziu: vom vedea acum cât de americani suntem și în acest domeniu.

După nominalizarea la Oscar, Cristi Puiu a dovedit maturitate nu doar la nivel de autor, ci și de producător de film (de Mandragora se ocupă soția sa Anca Puiu, casa de filme fiind ceva mai mult decât o afacere de familie). El și-a exprimat aici scepticismul cu privire la șansele ca filmul să se plaseze între cele cinci nominalizate de Academia americană de film, spunând că acestea sunt aproape nule, în lipsa unei promovări costisitoare.

De remarcat atenția acordată lansării Sieranevada în acest weekend, Mandragora organizând, în completarea campaniilor de presă ale regizorului, o adevărată caravană cinematografică, cu echipe de actori trimise în fiecare oraș. Cristi Puiu a mers la Bacău, în vreme ce la proiecția de gală de la Cluj au fost prezente actrițele Judith State și Cătălina Moga (cu care am făcut un interviu pentru clujulcultural.ro și cefilmevad.ro, pe care le veți putea citi în acest week-end) la Turda Marian Râlea, originar din localitate, iar la Arad și Timișoara – Mimi Brănescu, Dana Dogaru și Ana Ciontea.

Reiese destul de limpede o tenta imprimată de Madragora (de preluat și de alte case românești de producție film sau distribuție): echipele trimise în cinematografe au venit echipate cu tricouri și afișe, răspunzând cu amabilitate întrebărilor din public – o intenție clară de lansare profesională a filmului, care sper să nu vină prea târziu pentru publicul românesc.

Dialogurile din Sieranevada

M-a interesat totdeauna diferența aceasta, între cum „vede” un spectator rezultatul unui demers artistic (iar când vine vorba despre un film, impresia aceasta este mai ușor de împărtășit, pentru că pare să facă parte dintr-o experiență – ca și cum ai trecut și tu pe acolo, cel puțin în calitate de observator, de voyeur) și cum și-o apreciază, ceva mai târziu, autorul său (care poartă cu el și „balastul” operei, așa-zisa parte nevăzută a iceberg-ului).

Legat de acest ultim aspect, extrag o mărturisire a lui Cristi Puiu din 15 ani de realism – dialogul său cu Lucian Georgescu:

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă”.

Cum ar veni, scenariul „…d-lui Lăzărescu”, scris cu teamă pentru moartea tatălui, conținea prea multă vorbărie inutilă. Reacția ulterioară dispariției cuiva e alta: tăcerea, perplexitatea. Cu toate astea, în Sieranevada – ultimul său film – se vorbește și mai mult. E normal, cumva, sunt mulți oameni la un parastas, iar amintirile de acolo și obiceiurile legate de cel plecat dintre ei nu par deloc mai reverențioase pentru memoria celui care îi adună pe toți la o masă.

Care totuși, pare a bântui prin holul apartamentului cu patru camere, unghiul subiectiv amintit cu îndoială de Cătălin Olaru fiind ghicit tocmai din bâjbâiala camerei de filmat între ușile urmărite cum se deschid și se închid inexplicabil. Deși doar un apartament (cam întunecat) de bloc, imobilul nu este unul modest (sau mizerabilist), mobila de lemn masiv sau bucătăria modernă – ca și bogăția mesei – fiind, alături de alte elemente din decor, semne ale unei prosperități de familie, în contrast cu apartamentul locuit de Lăzărescu singur (sau mă rog, cu pisicile).

Protagoniști sunt bărbații: Larry (Mimi Brănescu) care își grăbește soția la parastas, Gabi (Rolando Matsangos) – medic și el – și Relu (cadru militar, Bogdan Dumitrache) urmașii celui dispărut, împreună cu nepotul Sebi (jucat de Marin Grigore, agasat de teoriile anti-conspiraționiste). Ei sunt singurii care par conștienți de rizibilul situației și chiar izbucnesc la sfârșit într-un hohot pantagruelic.

Totuși, rolurile de forță le fac femeile, iar „acțiunea” e ținută de ele, chiar dacă se rezumă la „pun-te masă, strângi-te masă”. Gabi, de exemplu, lipsește din ultima scenă, fiind trimis de energica Sandra (Judith State) pe undeva – ca, dealtfel, pe tot parcursul filmului. Mignona și fitzoasa Laura (Cătălina Moga), care pare a sta în siajul lui Larry, ajunge în final să fie cea care urmează a da verdictul asupra confesiunii soțului – și nici măcar nu o face pe loc, îl ține în suspans, promițând totuși c-o va face peste câteva zile.

Filmul stă în dialogurile cu ele sau dintre ele: Dana Dogaru a îmbătrânit frumos și joacă perfect rolul Nușei – mama lui Larry. Cu o voce la început moale (lovită de pierdere), ea conduce totuși cu mână de fier evenimentele, dirijându-și nora și nepoatele. Tatiana Yekel – mama lui Florin Piersic jr. – o joacă pe tanti Evelina, un personaj foarte credibil (și din păcate, omniprezent).

Ilona Brezoianu (nepoata) e din alt film, și face o pereche perfectă cu (sârboaica) Petra Kurtela. Ioana Crăciunescu la fel, în cuplu cu Marian Râlea – întruchipează perfect anodima familie Popescu. Nici ceilalți vecini, mătuși, unchi și alte rubedenii adunate de Cristi Puiu n-au fost de umplutură în film, toți cei implicați (actori, echipa de filmare) mulțumindu-i regizorului la proiecția de la TIFF pentru experiență.