Arhive pe etichete: Judith State

Interviu cu Judith State (dansator-coregraf) despre coregrafie și film

Cristi Puiu este un artist care așează cu foarte mare precizie în cadru (în franceză regie = mise en scène, premiul lui Mungiu la Cannes suna Prix de la mise en scène) elementele necesare compoziției. Nimic nu este pus degeaba acolo, fiecare element își justifică, la un moment dat, prezența în film.

Filmul este numit a 7-a artă. Dar de care dintre cele 7 se apropie mai mult? Este o artă plastică, a reprezentării prin imagini (în mișcare)? Sau una mai degrabă temporală, asemeni literaturii? Discuția include multe mijloace de expresie: și actoria este o parte importantă a cinematografiei, chiar dacă nu este unica…

Judith State este dansator, coregraf și actor. După proiecția de gală de la Cluj a filmului Sieranevada, a fost amabilă să-mi răspundă, în ciuda oboselii cauzate de drumul București-Cluj, câtorva întrebări:

Care ar fi deosebirea între postura de actor și cea de dansator? Interacționezi diferit, ca actor, cu ceilalți de pe scenă?

Da, sunt lucruri complet diferite și nici nu pot să vorbesc despre ele comparativ pentru că dansul este ceea ce fac de când mă știu. Nu sunt actriță, sunt o dansatoare care a jucat într-un film pentru că s-a întâmplat să fie așa, dar nu pot să compar – nu e just raportul. N-am cum să vorbesc despre actorie la fel cum aș putea vorbi despre dans. Dansul îl simt aproape, și…

..și actoria, după această experiență?

Nici nu știu ce-i actoria. Actoria! (râde, ascultând cum sună cuvântul în aer) Nu. Simt că experiența asta m-a schimbat, mi-a plăcut foarte mult, întâlnirea cu Cristi a fost ceva puternic și ceva ce țin aproape de suflet, dar cred – tind să cred și simt în mine – că așa e: actoria, făcutul filmului sunt o chestie despre care se poate vorbi, și întâlnirea cu Cristi și lucrul cu el, altceva…

…o cu totul altă poveste?

Da, și nu pot să compar cum mă simt în timp ce dansez și cum mă simțeam când eram acolo, pe platou, sunt două mijloace de expresie total diferite pentru mine; prin amândouă te exprimi, transmiți un mesaj – dar sunt complet diferite pentru mine.

Nu te-a intimidat prezența camerei de filmat?

Ca și cum nici nu ar fi fost acolo… Prima oară când am văzut-o la repetiții (când am repetat în apartament) la scena din bucătărie, îmi amintesc că m-a surprins cât e de mare și… impunătoare, așa, cât era de mare în contrast cu bucătăria mică și-mi ziceam că asta mai lipsea de-aici și-o coasă, și mă întrebam cum să faci abstracție de așa ceva? Dar uitam că-i acolo…

Deci ți-ai pus problema, la început…

Da, m-am întrebat! E aici, adică e lângă tine, acolo – dar după aceea nu, era parte din tot, integrată… Cred că a fost perioada cea mai prezentă din viața mea, în care am fost prezentă cel mai mult timp, ca să spun așa, și în continuitate. Pentru că eu simt că sunt prezentă, dar pe bucăți – am momente în care sunt prezentă, sunt foarte prezentă, și momente în care…

…iar acolo?

Acolo, pe platou am simțit cel mai mult susținut momentul, prezența continuă, când doar făceam în fiecare moment ceea ce momentul respectiv cerea să fie făcut. Am avut o dată gândul ăsta, în timpul filmărilor, și m-a emoționat foarte tare, și anume că toți suntem Cristi în film, că toți vorbim despre el, în povestea asta…

Cum ți s-a părut atmosfera pe platou?

Ca în orice domeniu unde sunt oameni există și orgolii, ca și apropieri și depărtări; sunt lucruri care ne separă – iar asta nu cred că ține de meserie, oamenii sunt oameni înainte de ceea ce-i definește ca actori. Și cred că este un lucru natural, e firesc să fie așa, din punctul meu de vedere. Ne apropiem și rămânem apropiați în funcție de ceea ce ne leagă în mod real, tragem acolo unde găsim persoane asemenea. Bine, sunt conștientă că există și alegeri care se fac din interes – sunt și situațiile astea – dar nu e cazul meu. Însă există și genul ăsta de situații în care stai pe lângă cutare și cutare pentru că îți servește, dar eu sunt mai reticentă, așa…

Interviu cu actrița – coregraf Judith State, despre un film – coregrafie

Filmul este, ați ghicit, Sieranevada – iar Judith a fost declarată de către regizorul Cristi Puiu „cel mai prezent” actor din toată echipa, referindu-se la coregrafa/dansatoarea aflată la prima experiență pe platoul de filmare drept cea mai naturală prezență scenică. Într-un top ad-hoc, făcut în cadrul interviului său pentru news.ro, el enumera: „Judith, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, Dana Dogaru – cam asta e ordinea”.

Subliniind, apoi: „Judith State – de departe”. Totuși, într-un interviu acordat pentru http://www.clujulcultural.ro și http://www.cefilmevad.ro după proiecția de gală de la Cluj, Judith State declara că n-a fost chiar ușor, dar a fost cel mai frumos greu.

judith2

În cea mai bună cronică de până acum, publicată pe platforma Art7.fm, Andrei Șendrea afirma că: „realismul lui Cristi Puiu – trebuie subliniat, pentru că intervalele dintre filmele lui sunt de-ajuns de lungi, încât să ne facă să uităm asta – nu are nicio treabă cu realismul camerei de supraveghere. E o construcție artizanală, dar gândită într-un asemenea grad de detaliu, încât pare o reproducere mecanică, celebra felie de viață. Iar în spatele reproducerii, regizorul acționează doar acele pârghii care păstrează intervenția lui invizibilă, camuflată.

În Sieranevada lucrurile sunt cu atât mai evidente. Complexitatea insectarului uman pus la cale e atât de sofisticată, încât existența unui creator reiese din însăși perfecțiunea cu care se învârte mecanismul: mai bine de douăzeci de personaje, toate cu densitatea unui jurnal intim în spate, plus relațiile dintre ele, intersectându-se în spațiul minuscul al unui apartament de bloc, intrând și ieșind din camere, fiecare cu o țintă precisă, majoritatea cu un reproș sau o obsesie, lovindu-se pe drum de o nouă problemă. Ceea ce face Puiu în filmul ăsta e balet, coregrafie pură, fiecare apariție cronometrată pentru impact și claritate, iar reușita este remarcabilă”.

De aici, titlul interviului, din care am să public zilnic, pe măsura transcrierii înregistrării, câteva pasaje…

Povestește-ne cum ai ajuns să fii „acolo” – bănuiesc că a fost un casting, dar sunt curios de traseu: cum ai auzit de el, ce te-a făcut să vrei să mergi? Ce te-a mânat în luptă?

Da, a fost un casting de care am auzit de la actrița Simona Ghiță (director de casting la acest film), ea m-a sunat și m-a-ntrebat dacă vreau să vin să dau probă, să-ncerc. Deci ea a fost inițiatoarea, de la ea a pornit tot, iar eu sunt bucuroasă că m-a chemat și c-a avut încredere în mine. Și da, m-am dus la probă…

…asta acum trei ani?

Da, am dat o probă – o singură dată – și după aceea, doi ani de zile nu am mai auzit despre film nimic.

La acea primă probă ți-a zis Cristi Puiu că din punctul lui de vedere tu ești Sandra?

Da, chiar atunci!

Când s-a hotărât asupra actorului care să-l joace pe Lary – Titieni sau Brănescu?

Abia la sfârșitul perioadei de probă am auzit că ar fi fost două linii de casting… dar cum a ales, pe ce criterii, asta nu știam.

Apropos de a intrat pasărea în cadru, afirmația lui Cristi Puiu când apăreai tu?

Da, o reiau fiindcă toată lumea m-a-ntrebat cât m-a ajutat pe mine dansul pe platou. Ei din contră, nu m-a ajutat, mai mult mi-a cauzat (râde)… au fost câteva situații în care Cristi mi-a spus că parcă dansez: când merg, când mă-ntorc, când întind mâna – că pare coregrafiat…

A, deci nu era laudativ…

Nu era deloc laudativ! Îmi zicea că „a apărut pasărea în cadru” și mă imita cum merg și cum gesticulez.

O simțeai ca un reproș?

Nu o luam așa pentru că mă amuza cum mă imita și chiar n-aveam cum să nu râd… dar îmi spunea că pare coregrafiat, să fiu puțin mai firească, însă pentru mine asta era natural. Mi-au spus și prietenii apropiați că pare că dansez și când fac lucruri foarte casnice, dar nu-mi dau seama. M-a chemat o dată la video să mă uit și într-adevăr, țineam ușa de la intrare de parcă eram Carmen cu evantaiul, cu degetele toate răsfirate și cu mâna activată până-n vârful unghiei, dar nu e ceva ce conștientizez…

– continuă aici –

Cristi Puiu la al IV-lea film

După Marfa și banii, care aducea schimbarea de ton de care filmul românesc se agăța ca să re-intre în cinematografia europeană, Cristi Puiu mai făcuse doar două filme de lungmetraj: premiatul în secțiunea  Un certain regard de la Cannes, Moartea domnului Lăzărescu – o confirmare pentru cinematografia română a receptării internaționale a regizorului român, și Aurora – o interogare / explorare a posibilităților (sale) auctoriale.

Despre al patrulea său film, recent intrat în cinematografe, regizorul dă, așa cum și-a făcut un obicei în interviurile din preajma lansărilor, o cheie de citire, spunând că ultimul său film este din perspectiva spectatorului: dacă …Lăzărescu e un film din perspectiva actorului, Aurora – din perspectiva autorului, Sieranevada este un film din perspectiva spectatorului – iată etichetele de aranjare a lor pe raft.

sieranevada-1

Acum că filmul a ieșit în cinematografe, vom putea scrie despre el mai multe, fără teama de a face spoiler. Indiscutabil, este cel mai bun film al regizorului român, și merită vizionat pe ecran mare, indiferent de lungimea lui. Nu simți cele trei ore, pentru că tot timpul se întâmplă ceva, iar din multiplele partituri jucate de actori, chiar și spectatorul care se identifică sau nu cu filmul pe motivul simpatiilor sau antipatiilor, poate să-și aleagă ceva pe gustul său. Va fi interesant de urmărit reacția publicului pentru care acest film s-ar putea să vină prea târziu: vom vedea acum cât de americani suntem și în acest domeniu.

După nominalizarea la Oscar, Cristi Puiu a dovedit maturitate nu doar la nivel de autor, ci și de producător de film (de Mandragora se ocupă soția sa Anca Puiu, casa de filme fiind ceva mai mult decât o afacere de familie). El și-a exprimat aici scepticismul cu privire la șansele ca filmul să se plaseze între cele cinci nominalizate de Academia americană de film, spunând că acestea sunt aproape nule, în lipsa unei promovări costisitoare.

De remarcat atenția acordată lansării Sieranevada în acest weekend, Mandragora organizând, în completarea campaniilor de presă ale regizorului, o adevărată caravană cinematografică, cu echipe de actori trimise în fiecare oraș. Cristi Puiu a mers la Bacău, în vreme ce la proiecția de gală de la Cluj au fost prezente actrițele Judith State și Cătălina Moga (cu care am făcut un interviu pentru clujulcultural.ro și cefilmevad.ro, pe care le veți putea citi în acest week-end) la Turda Marian Râlea, originar din localitate, iar la Arad și Timișoara – Mimi Brănescu, Dana Dogaru și Ana Ciontea.

Reiese destul de limpede o tenta imprimată de Madragora (de preluat și de alte case românești de producție film sau distribuție): echipele trimise în cinematografe au venit echipate cu tricouri și afișe, răspunzând cu amabilitate întrebărilor din public – o intenție clară de lansare profesională a filmului, care sper să nu vină prea târziu pentru publicul românesc.

Judith State despre meseria de coregraf, actor, dansator

În avanpremiera interviului cu Judith State de azi, de după proiecția de gală Sieranevada la Cluj, mi-am permis să spicuiesc câteva rânduri de pe pagina personală a actriței/coregraf:

De foarte multe ori mi-a venit în minte aceasta întrebare, a încolțit și-a răsărit și, exact asemeni unei flori (ce încolțește și răsare) s-a ofilit, ca să renască în anotimpul ei, care o fi el, căci în ultima perioada dăinuie și nu dă semne ca ar vrea sa plece.. De ce dansez?

Cât este dansul un scop în sine și cât este pentru… mine? Și când spun “pentru mine“, nu ma refer la “pentru sufletul meu“, ci la “pentru mândria mea“. Cât fac asta pentru a ma simți bine înăuntru, pentru a ma găsi și a ma cunoaște și cât pentru a fi apreciata, recunoscuta, lăudată? Și-i o întrebare cam spinoasa, trebuie sa admit.

Când a devenit dansul doar o simplă meserie…? Când a devenit dansul calea spre altceva decât pura bucurie de a dansa și de a inspira oameni? Dansul exista datorita obiectului privit și a privitorului deopotriva, sigur; este un cerc neîntrerupt prin care curge energia ce încarcă atât receptorul cât și perceptorul. Însă nu pot sa nu ma întreb, câți dintre noi am mai dansa dacă nu ar fi oglinzi, ochi care sa privească, mâini care sa aplaude, guri care sa laude, YouTube, Facebook, like-uri și share-uri? Parca la asta se reduce tot.

Dar îmi vin apoi în minte, aproape instantaneu, imaginile oamenilor care m-au inspirat și –  de ce nu? – clădit putin câte putin de-a lungul anilor și, zâmbind, rectific. La asta se reduce aproape tot. Iar asta înseamnă ca acolo mai exista un mic loc, ca o oaza de lumina, in care dansatorul dansează pentru dans, pentru a-i inspira pe cei din jur, pentru el si… din el. Și când spun “din el“, nu ma refer la “din mândria lui“, ci la “din sufletul lui“.

Cum se așează lucrurile? Cât se așează ele de fapt cu adevarat și cât le așezăm noi? Cât luam lucrurile asa cum sunt și cât le cosmetizăm și sucim și răsucim în funcție de propriile noastre povesti..? Și cum facem diferența între una si alta?

Dialogurile din Sieranevada

M-a interesat totdeauna diferența aceasta, între cum „vede” un spectator rezultatul unui demers artistic (iar când vine vorba despre un film, impresia aceasta este mai ușor de împărtășit, pentru că pare să facă parte dintr-o experiență – ca și cum ai trecut și tu pe acolo, cel puțin în calitate de observator, de voyeur) și cum și-o apreciază, ceva mai târziu, autorul său (care poartă cu el și „balastul” operei, așa-zisa parte nevăzută a iceberg-ului).

Legat de acest ultim aspect, extrag o mărturisire a lui Cristi Puiu din 15 ani de realism – dialogul său cu Lucian Georgescu:

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă”.

Cum ar veni, scenariul „…d-lui Lăzărescu”, scris cu teamă pentru moartea tatălui, conținea prea multă vorbărie inutilă. Reacția ulterioară dispariției cuiva e alta: tăcerea, perplexitatea. Cu toate astea, în Sieranevada – ultimul său film – se vorbește și mai mult. E normal, cumva, sunt mulți oameni la un parastas, iar amintirile de acolo și obiceiurile legate de cel plecat dintre ei nu par deloc mai reverențioase pentru memoria celui care îi adună pe toți la o masă.

Care totuși, pare a bântui prin holul apartamentului cu patru camere, unghiul subiectiv amintit cu îndoială de Cătălin Olaru fiind ghicit tocmai din bâjbâiala camerei de filmat între ușile urmărite cum se deschid și se închid inexplicabil. Deși doar un apartament (cam întunecat) de bloc, imobilul nu este unul modest (sau mizerabilist), mobila de lemn masiv sau bucătăria modernă – ca și bogăția mesei – fiind, alături de alte elemente din decor, semne ale unei prosperități de familie, în contrast cu apartamentul locuit de Lăzărescu singur (sau mă rog, cu pisicile).

Protagoniști sunt bărbații: Larry (Mimi Brănescu) care își grăbește soția la parastas, Gabi (Rolando Matsangos) – medic și el – și Relu (cadru militar, Bogdan Dumitrache) urmașii celui dispărut, împreună cu nepotul Sebi (jucat de Marin Grigore, agasat de teoriile anti-conspiraționiste). Ei sunt singurii care par conștienți de rizibilul situației și chiar izbucnesc la sfârșit într-un hohot pantagruelic.

fratii

Totuși, rolurile de forță le fac femeile, iar „acțiunea” e ținută de ele, chiar dacă se rezumă la „pun-te masă, strângi-te masă”. Gabi, de exemplu, lipsește din ultima scenă, fiind trimis de energica Sandra (Judith State) pe undeva – ca, dealtfel, pe tot parcursul filmului. Mignona și fitzoasa Laura (Cătălina Moga), care pare a sta în siajul lui Larry, ajunge în final să fie cea care urmează a da verdictul asupra confesiunii soțului – și nici măcar nu o face pe loc, îl ține în suspans, promițând totuși c-o va face peste câteva zile.

Filmul stă în dialogurile cu ele sau dintre ele: Dana Dogaru a îmbătrânit frumos și joacă perfect rolul Nușei – mama lui Larry. Cu o voce la început moale (lovită de pierdere), ea conduce totuși cu mână de fier evenimentele, dirijându-și nora și nepoatele. Tatiana Yekel – mama lui Florin Piersic jr. – o joacă pe tanti Evelina, un personaj foarte credibil (și din păcate, omniprezent).

Ilona Brezoianu (nepoata) e din alt film, și face o pereche perfectă cu (sârboaica) Petra Kurtela. Ioana Crăciunescu la fel, în cuplu cu Marian Râlea – întruchipează perfect anodima familie Popescu. Nici ceilalți vecini, mătuși, unchi și alte rubedenii adunate de Cristi Puiu n-au fost de umplutură în film, toți cei implicați (actori, echipa de filmare) mulțumindu-i regizorului la proiecția de la TIFF pentru experiență.

sala.jpg