Arhive pe etichete: Mandragora

Cristi Puiu la al IV-lea film

După Marfa și banii, care aducea schimbarea de ton de care filmul românesc se agăța ca să re-intre în cinematografia europeană, Cristi Puiu mai făcuse doar două filme de lungmetraj: premiatul în secțiunea  Un certain regard de la Cannes, Moartea domnului Lăzărescu – o confirmare pentru cinematografia română a receptării internaționale a regizorului român, și Aurora – o interogare / explorare a posibilităților (sale) auctoriale.

Despre al patrulea său film, recent intrat în cinematografe, regizorul dă, așa cum și-a făcut un obicei în interviurile din preajma lansărilor, o cheie de citire, spunând că ultimul său film este din perspectiva spectatorului: dacă …Lăzărescu e un film din perspectiva actorului, Aurora – din perspectiva autorului, Sieranevada este un film din perspectiva spectatorului – iată etichetele de aranjare a lor pe raft.

sieranevada-1

Acum că filmul a ieșit în cinematografe, vom putea scrie despre el mai multe, fără teama de a face spoiler. Indiscutabil, este cel mai bun film al regizorului român, și merită vizionat pe ecran mare, indiferent de lungimea lui. Nu simți cele trei ore, pentru că tot timpul se întâmplă ceva, iar din multiplele partituri jucate de actori, chiar și spectatorul care se identifică sau nu cu filmul pe motivul simpatiilor sau antipatiilor, poate să-și aleagă ceva pe gustul său. Va fi interesant de urmărit reacția publicului pentru care acest film s-ar putea să vină prea târziu: vom vedea acum cât de americani suntem și în acest domeniu.

După nominalizarea la Oscar, Cristi Puiu a dovedit maturitate nu doar la nivel de autor, ci și de producător de film (de Mandragora se ocupă soția sa Anca Puiu, casa de filme fiind ceva mai mult decât o afacere de familie). El și-a exprimat aici scepticismul cu privire la șansele ca filmul să se plaseze între cele cinci nominalizate de Academia americană de film, spunând că acestea sunt aproape nule, în lipsa unei promovări costisitoare.

De remarcat atenția acordată lansării Sieranevada în acest weekend, Mandragora organizând, în completarea campaniilor de presă ale regizorului, o adevărată caravană cinematografică, cu echipe de actori trimise în fiecare oraș. Cristi Puiu a mers la Bacău, în vreme ce la proiecția de gală de la Cluj au fost prezente actrițele Judith State și Cătălina Moga (cu care am făcut un interviu pentru clujulcultural.ro și cefilmevad.ro, pe care le veți putea citi în acest week-end) la Turda Marian Râlea, originar din localitate, iar la Arad și Timișoara – Mimi Brănescu, Dana Dogaru și Ana Ciontea.

Reiese destul de limpede o tenta imprimată de Madragora (de preluat și de alte case românești de producție film sau distribuție): echipele trimise în cinematografe au venit echipate cu tricouri și afișe, răspunzând cu amabilitate întrebărilor din public – o intenție clară de lansare profesională a filmului, care sper să nu vină prea târziu pentru publicul românesc.

Cel mai așteptat film al anului – Sieranevada lui Cristi Puiu – rulează azi, în premieră națională, la TIFF Cluj de la ora 18, la Casa de cultură a studenților, în prezența regizorului și a echipei de filmare.

Cristi Puiu declara la Cannes (unde a fost selecționat în Competiția principală) despre ideea de la care a pornit filmul: Producatorul din Bosnia m-a sunat prin 2012 si m-a intrebat: ai un scenariu, pentru ca as vrea sa facem un film impreuna? Am spus: nu, dar am o idee, sa povestesc in mod personal si subiectiv ceea ce s-a intamplat la masa care a urmat inmormantarii tatalui meu. Am observat ca exista tot felul de istorii care compun povestea personala a cuiva, sunt chiar istorii, fictiune. Atunci mi-am zis: un film poate avea orice titlu pentru ca cel care priveste isi va construi propria poveste în jurul povestii din film. Și am ales un titlu a carui sonoritate mi-a plăcut.

Tot el povestea: „În 2007, tatăl meu a murit. Eram în juriul secţiunii Un Certain Regard la Cannes. Parastasul tatălui meu, cel ce se ţine imediat după înmormântare, s-a petrecut într-o manieră extrem de bizară. În apartament, în casă, mişunau tot felul de personaje pe care eu nu le cunoşteam, amici cu care bea el câte un păhărel, vecini. Ţin minte că m-am luat la harţă cu un coleg de serviciu de-ai mamei mele apropo de istoria comunismului.”

„Sieranevada” este o producție Mandragora în coproducție cu Produkcija 2006 Sarajevo (BIH), Studioul de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, Sisters and Brother Mitevski, Spiritus Movens și Alcatraz Films.

 

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

Dekalog X – cercul complet

10Întrerupt de Oscarul 2015 și ultimele premiere românești, mai că uitasem de suprema plăcere cinefilă: vizionarea Dekalogului polonez. Diferențele merg dincolo de gen, de evoluția sau specificul fiecărei cinematografii și rezidă în principal în întrebările pe care le ridică una sau alta. Aseară am stat cu gândul pe ultimul film din serie și pe ultima poruncă: să nu râvnești la bunurile aproapelui tău. Cum vor găsi cei trei (scenariștii Piesiewicz și Kieslowski, împreună cu ultimul regizor ales) mă întrebam eu, rămășițele contemporane ale acestui ultim comandament moral, într-o lume orientată spre acumularea de valori materiale? Acest episod X închide un ciclu într-o notă oarecum (ca și primul episod) fatalistă, chiar cinică, deși finalul oferă o notă de speranță, prin camaraderia regăsită. Martorul tăcut – sau îngerul, cum i-am zis eu – nu mai apare ca să-și exprime tăcuta compasiune a ochilor albaștri. Ne lasă singuri, cum ar veni.
fratiiRezultatul vizionării acestui gen de cinema este, de regulă, oarecum frustrant: nu primim nimic de-a gata. Dar suntem recompensați într-un final: nevoiți să analizăm paradoxul, realizăm că departe de a fi unul moralizator sau o simplă ilustrare a perceptelor biblice, filmul explorează mai multe valențe ale acestora. Obiectul dorinței – interesant exemplul ales din lumea modernă – sunt aici timbrele. Pus în situația de a reflecta ce se află în spatele materialismului = dorința de a poseda lucruri, bine observată chiar de actanți și pusă în balanță de regizor cu deposedarea (furtul timbrelor), departe de a empatiza cu eroii (prin efectul comic dat de oarecum ridicola moștenire, adică timbrele) și de a trece printr-un catharsis emoțional (sau poate tocmai de aceea) am avut la finalul filmului o mică revelație. În lumina căreia mi-am văzut ridicole anunțurile de pe olx în care încerc să scap de lucrurile inutile de prin casă, și la fel, visele de achiziționare a unei locuințe…

decalogue-10-capOrice transfer de proprietate este mai mult decât atât, mi-am zis, mai mult decât par la prima vedere o mică bișniță sau un mare business. Implică oameni, așteptări – chiar iluzorii, cum e căutarea fraierului (fiindcă doar așa văd unii afacerile, mizând pe mereu gravida mamă a proștilor) – și răscolirea unor dorințe sau impulsuri atavice. Să nu poftești la bunurile altuia, să nu râvnești la nimic din ce are aproapele tău. Chiar la nimic? Eu unul râvnesc la filme de acest gen. Dekalogul aduce în prezent un mod de a gândi pe care nu văd cum altfel, decât prin cinematografie, mai poate fi adus în discuție publică. Ar merita analizat în orice școală de film de la noi, fiindcă în aceste subiecte simple, aparent independente, apar multe semne recurente (semnături auctoriale) cum sunt: îngerul, laptele, vecinii din blocul cu zece etaje = oamenii trăind cu cele X porunci…

Preiau o știre publicată de Eduard Medre săptămâna trecută pe filmsense.eu: seria va fi reimaginată în acest an de către NBC în colaborare cu EntertainmentOne (care se va ocupa de distribuție). Acțiunea se va petrece în Boston, iar scenariul va fi scris de Todd Ellis Kesler, scenaristul și producătorul serialului The Good Wife. Producția va fi asigurată de compania Wonder Monkeys. Pentru acest subiect nu există o licență, și deși sunt curios cum o s-arate o interpretare americană a poruncilor, nu văd de ce o casă de filme românească nu s-ar putea angaja la așa ceva. Și mă gândesc în special la Mandragora sau chiar la Mobrafilms – că tot are Mungiu experiență cu seria Amintirilor și poate și-ar mai spăla și păcatele de după deal.