Fenomenul Isabelle Huppert

Isabelle Huppert s-a născut pe 16 martie 1953  la Paris, într-o  familie numeroasă (patru fete și un băiat), cu tatăl evreu maghiar care a trecut la catolicism (era industriaș), iar mama, profesoară de engleză; părinții s-au ocupat serios de educația copiilor lor.

Huppert este de 35 de ani partenera de viață a lui Ronald Chammah (67 de ani), un producător și regizor libanezo-italian cu care are trei copii. Fiica lor cea mai mare este Lolita (are 34 de ani), un nume inspirat de eroina lui Nabokov, și a apărut la vârsta de patru ani în filmul Une affaire de femmes (1988). 

Cariera cinematografică a Isabellei Huppert a luat avânt în 1970 cu rolul din filmul  La Dentellière („Dantelăreasa”), care a avut mare priză la public și i-a adus și câteva premii de interpretare dintre care cel mai important la BAFTA. Isabelle Huppert este colegă de generație cu Isabelle Adjani care s-a născut pe 27 iunie 1955, la Paris. într-o familie mixtă, cu tatăl Mohammed Chérif Adjani algerian și mama bavareză.

După mai multe roluri minore, Adjani a avut și ea un succes răsunător în 1974 cu filmul La Gifle  (Palma). Isabelle Huppert și Isabelle Adjani au fost în prima tinerețe  prietene (o vreme au împărțit aceeași cameră închiriată), până când a început rivalitatea dintre cele două artiste, pe plan profesional, dar și intim. Adjani era foarte frumoasă, temperamentală – cu succes nebun la bărbați, dar și la public, care empatiza mai mult cu ea decât cu Huppert.

Aceasta părea o fire mai rece, mai calculată, fără prea mult sex-appeal, cu excepția celor care se dădeau în vânt după pistruii ei (care între timp au dispărut). Dar iată că Huppert  avut un cerc de… lansatori de rachete mai favorabil, care au știut că explorarea feminității poate aduce cele mai surprinzătoare descoperiri, finețe, inteligență, și alte daruri ascunse, iar artista chiar a dovedit că ,,apa lină spală malul”. Chiar dacă interpretarea ei nu prea diferă de la un rol la altul, marele merit este al regizorilor care au găsit la locul potrivit (rolul), femeia potrivită, panaceul universal al filmelor franceze.

Și așa au trecut decenii în care Isabelle Huppert a făcut prezență foarte bună în  multe filme (peste 100 +filme de televiziune &documentare, în paralel cu cariera de actriță de teatru. Adjani, destul de turbulentă, bazându-se de la început pe frumusețea ei picantă, a început să piardă teren, pentru că regizorii preferă actorii în care pot avea încredere, cunoscându-i „pe dinafară”.

Adjani era surprinzătoare, alunecoasă, cu idei și personalitate capricioasă. Ea are la activ cinci premii César consecutive pentru cea mai bună actriță, record încă neegalat, pentru rolurile din Possession, L’Été meurtrier, Camille Claudel”,, La Reine Margot și La Journée de la jupe.  Mai are două nominalizări la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță  pentru „L’Histoire d’Adèle H.” și „Camille Claudel”. Multe relații amoroase cu celebrități din lumea filmului, dar și din alte domenii i-au ocupat timpul: Warren Beatty, Jean-Michel Jarre, etc., iar din relația cu Daniel Day-Lewis a rezultat un băiat. Actriță de teatru, televiziune, fotomodel, cântăreață, Adjani are la activ cam treizeci de filme.

Isabelle Huppert, azi

Să ne amintim de Globul de aur pentru interpretare în filmul Elle din 2016, ce a mai urmat sau ce are  în agendă. 2017:
Barrage de Laura Schroeder : Élisabeth
Happy End de Michael Haneke : Anne Laurent
Marvin sau La Belle Éducation d’Anne Fontaine :  ea  însăși
2018
Eva de Benoit Jacquot : Eva
La Caméra de Claire de Hong Sang-soo : Claire
Madame Hyde de Serge Bozon : Madame Géquil
L’Ile aux chiens (Isle of Dogs) de Wes Anderson
The Widow de Neil Jordan

Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Isabelle Huppert

În 2010 Isabelle Huppert a jucat împreună cu fiica sa Lolita Chammah rolurile principale de mamă și fiică în filmul „Copacabana” a lui Marc Fitoussi .

Isabelle Adjani, azi: fosta soție a lui Daniel Day-Lewis, în 2016, la Festivalul de Film din Angouleme, Franța – acolo unde a participat participat cu filmul  ei, Carole Matthieu.

Cât de prost este cel mai prost film din istorie?

Povestea making-of-ului celui mai prost film din istoria cinematografiei, The Room” (2003) și catalogat de unii drept trăznaia absolută a sezonului în cinema, ”The Disaster Artist” se alege cu unul din Globurile de Aur 2018 (James Franco pentru cel mai bun actor într-un film comedie sau musical) și îl acoperă indirect – dar oficial – de glorie pe Tommy Wiseau, după cincisprezece ani de dizgrație și suplicii. Și pentru că nu ai cum să savurezi pe deplin ”The Disaster Artist” fără să fi văzut mai întâi ”The Room”, sfatul meu este să începi cu acesta din urmă. 

Cât de prost este, așadar, cel mai prost film din istorie?

Avem un tânăr bancher, pe Johnny, un personaj caraghios și excentric, de o candoare și stupizenie care te vor duce imediat cu gândul la Florence Foster Jenkins, pe care iubita Lisa îl înșală cu cel mai bun prieten, Mark, și care, trădat și devastat, se sinucide monologând shakespearian, trăgându-și un glonț în gură.

Eu aș zice că e cel mai bun film prost pe care l-am văzut vreodată, într-adevăr un film-cult despre cum nu se face un film, un clasic al filmelor proaste și care, în mod bizar, a fost acceptat cu o înduioșătoare bunăvoință de public și de critici și a lăsat în urmă replici care au făcut istorie, cum e celebra ”You’re Tearing Me Apart, Lisa!”. Faptul că e jucat atât de grotesc și că e plin de cadre stupide ori dialoguri mai proaste decât un film porno te vor face să te întrebi dacă nu care cumva totul a fost aranjat deliberat și dacă… nu cumva te afli în fața unei parodii? 

După cum vei vedea ulterior în ”The Disaster Artist”, răspunsul este categoric negativ. ”The Room” nu a fost deloc o parodie, ci într-adevăr, a fost chiar atât de prost pe cât ai văzut. Cu origine etnică și vârstă incerte, plin de bani, excentric și ambițios, însă de o idioțenie monumentală, Tommy Wiseau se visează  actor tragedian și îl adoră pe Shakespeare. Complet lipsit de talent, joacă grotesc, neadecvat și strident și, respins de studiouri și producători, decide să își facă propriul film, să îl regizeze, să scrie singur scenariul și să fie protagonistul totodată. 

Din vanitate și ipocrită filantropie, îl cooptează în acest proiect și pe Greg (interpretul lui Mark, prietenul infidel  din ”The Room”) pe care îl va manipula,  îl va teroriza și îl va șantaja emoțional cu fiecare ocazie. Tiran și nesuferit, filmează după bunul plac; echipa nu îndrăznește să aibă obiecții nici în fața lipsei crase de talent a ”omului cu banii”, nici în fața mojiciei și nemerniciei lui. Filmarea este dusă la bun sfârșit, bugetul este epuizat și în seara premierei se va găsi în fața unei săli pline de oameni veseli și amuzați care nu îi vor huidui producția caraghioasă – așa cum el însuși se aștepta – ci, dimpotrivă, îl vor acoperi, generoși, de aplauze și ovații și, amuzați de genialitatea stupizeniei întregului film, îl vor băga irevocabil în istorie.

Așadar, printr-o ironie adorabilă a sorții, ”The Room” devine mai cunoscut și mai vizionat acum ca oricând (personal, mizez pe o creștere considerabilă a notei lui pe IMDb), iar Tommy Wiseau, cu Globul de Aur în mână, alături de James Franco, își vede visul împlinit, chiar dacă nu așa cum plănuise inițial. Până la urmă, nici Bela Lugosi nu a luat vreodată un Oscar pentru ”Dracula”, dar l-a luat Martin Landau, jucându-l pe Bela Lugosi in ”Ed Wood”, nu-i așa?

Un top personal al filmelor anului 2017

Recunosc că în 2017 m-am concentrat mai mult pe filmografia românească și în mod special pe scurtmetraje, astfel încât din producțiile internaționale ale anului nu am reușit să văd atât de multe pe cât aș fi vrut. Cu toate acestea, un top sincer, personal si foarte subiectiv al filmelor anului 2017, cu bune și cu rele, ar arăta cam așa:

1. Mother! – De departe, marele favorit în topul anului. Încă de la primele momente în care mi s-a dezvăluit alegoria biblică, mi-a și sărit gândul la Dogville al lui Lars von Trier. Dacă ești în căutarea unui thriller, nu ai nimerit bine aici. Aronofsky jongleaza cu mituri biblice, spune povestea Genezei și a păcatului originar, apoi a lui Cain si Abel și a Rastignirii, urmate în final de Apocalipsă, asa cum nu a mai facut-o nimeni pana acum.

Nu se reține de la cadre grotești, morbide și manipulează simbolurile cu un talent de veritabil maestru suprarealist, iar Javier Bardem a fost cea mai bună alegere pe care o putea face. Filmul acesta este, fără îndoială, unul din categoria celor care nu îți vor da pace, în fața căruia te vei revolta și vei fi oripilat intens înainte de a ajunge la mesianismul mesajului său.

2. Dunkirk – Filmul anului după părerea multora, eu aș putea spune că e un film sublim aproape fără protagoniști, unde războiul și coloana sonoră își joacă propriul rol. Mai multe despre Dunkirk am spus aici.

3. On body and soul – Foarte bun, neobișnuit, insolit și tulburător, o poveste erotică în registru ușor suprarealist, în care protagoniștii descoperă că au avut amândoi, de multă vreme, același vis nocturn, în care el este un cerb, iar ea este căprioara lui. Frumoasă metafora abatorului și, în mod bizar, minim dezagreabilă – în ciuda scenelor cumplite cu vitele aflate în fața morții sau a valurilor de sânge din decor. O poveste năucitoare despre sufletele-pereche, despre aparenta libertate și despre aparenta încătușare.

4. The Beguiled – Despre vulnerabilitate, invidie și gelozie dublate, în mod bizar și straniu, de consecvență și solidaritate feminină. Foarte bună Nicole Kidman, i-am resimțit oarecum vibe-ul din Cold Mountain.

5. Victoria and Abdul – Un film bazat pe o poveste reală, despre prietenia morganatică, interzisă și care a revoltat aristocrația britanică, dar o prietenie sinceră, extrem de strânsă și înduioșătoare dintre regina Victoria și Abdul, un dascăl indian din colonii. Judy Dench  este delicioasă și coboară de pe piedestal o regină, transformând-o într-o doamnă tristă, însingurată în pragul morții, vulnerabilă și sensibilă, umană.

6. Octav – Aparent, o clasică rețetă Hallmark cu clișee idilice goale de conținut, însă plină de cadre superbe, în care domină grațiosul și sublimul vizual, auditiv și emoțional. Totul este executat în registru ludic, proiecția în trecut a protagonistului se realizează mereu în și prin joacă. Discutabilă din punctul meu de vedere este interpretarea copiilor (nu înțeleg de ce regizorii români nu știu să lucreze deloc cu copiii, iar rezultatele sunt, cel mai adesea, reacții stângace, mimici necredibile sau emoții nesincere). Final superficial și usor inconsecvent, însă, trăgând linie, l-am acceptat ca pe o gură de aer proaspăt în contextul încrâncenărilor, încruntărilor, dramelor, nemulțumirilor și violentei care domină la modul saturativ majoritatea scenariilor românești.

7. Unforgettable – Un thriller destul de previzibil, care nu are cum să nu te ducă cu gândul la Fatal Attraction,cu Michael Douglas și Glenn Close. Comparația, desigur, nu îl avantajează deloc.

8. Gifted – O fetiță-geniu al matematicii este disputată de tutori, un film înduioșător şi emoționant  despre greșelile pe care le putem face din dorinţa de protecție sau din iubirea fără discernământ. Foarte realistă și credibilă interpretarea micuței Mckenna Grace.

9. Thelma – Un horror elaborat cu un ușor mesaj religios, despre consecințele abandonului moralei creștine și credinței în favoarea îndoielii sau a desfrâului. Posesiunea demonică a Thelmei este potențată de prezența senzuală a Anjei, pentru care simte o atracție fizică si emotională inexplicabile și cu care va duce propriul război pe parcursul întregului film.

10. It – Dacă ar fi fost să mă las pradă primului impuls, aş fi oprit filmul înainte de jumătate, din cauza abuzului de jumpscares groteşti, de înjurături și limbaj scabros excesiv al puştilor sau de umor discutabil şi nelalocul lui, plasat în scene nepotrivite. După gustul meu, un horror de calitate are drept primă regulă respectarea cu sfinţenie a sintagmei „less is more”, dozarea decentă a CGI-urilor și alternarea discretă a credibilului cu neverosimilul, regulă pe care nu am regăsit-o deloc aplicată aici. Prefer oricând versiunea din 1990 cu John Ritter si Annette O’Toole.

 

Din păcate, nu am reuşit să văd (încă) Un pas în urma serafimilor si The Square, iar din producțiile anului 2016 pe care am reușit să le văd abia în 2017, o ordine personală ar arata așa:

1. Moonlight – Scos din contextul Oscar, context care ar focaliza discuția strict pe conținutul social politically correct, care a atras după sine multe dezamăgiri, eu una socotesc că a fost un proiect reușit și emoționant, o poveste dramatică a unui destin damnat, cu promiscuitate, cu suferință și decizii grele. Însa Best Movie mi s-a parut, totuși, cam mult.

2. Silence – De departe o confesiune sinceră și surprinzătoare, mărturisirea de credința a lui Scorsese, un proiect grandios și destul de reușit despre misionarismul creștin în Japonia secolului XVII, însă cu adresabilitate mult prea restrânsă, destinat unui public mult prea de nișă, lucru care îi diminuează mult din succesul – zic eu – cuvenit.

3. Manchester By The Sea – Excepțional. Despre auto-inculpare fără dramatism hollywoodian inutil care l-ar fi aruncat în derizoriu. Cel mai european film american al anului, aș completa eu.

4. Lion – Saroo: Drumul către casă – Excesiv de melodramatic pentru gustul meu, aș fi preferat o abordare ceva mai realistă și mai temperata a ideii de căutare și de regăsire. M-am pomenit singura insensibilă într-o sală de cinema plină de oameni lăcrimând. Îmi pare rău, nu m-a mișcat.

5. Arrival – Profund și elaborat prin inserțiile științifice din spectrul psihologiei, comunicării și limbajului, printre puținele filme de anticipație all times care m-au emoționat, eu nefiind deloc un fan al genului. Despre acest film a scris și Marius aici.

6. La La Land – Un omagiu insolit adus artei cinematografice,cu eforturi majore pentru construcția naratiunii-pretext despre urmarea visului, o idee frumoasă dar care pe mine nu m-a convins, cam plină de stridențe în încercarea lui Chazelle de a plăcea cu orice preț demersul său. Ceva îi lipseste din punctul meu de vedere și am senzația unei ușoare supraevaluări. Mi-a plăcut mai mult Whiplash.

7. Florence Foster Jenkins – O exploatare reușită a grotescului-înduioșător, care te face sa o îndrăgești subit pe Florence ca personaj atipic și plin de tare, însă onest, ingenuu și nevinovat, la care suspectezi un oarecare autism emoțional, dar care te transforma rapid într-un aliat și te îndeamnă să îi demonizezi fără cruțare detractorii și manipulatorii. Mai pe larg, recenzia Adrianei-Ortansa aici.

8. Sieranevada – Și aici mă nedumerește abordarea cinematografică în manieră obositoare, veristă, de la lumini și sunet până la scenariu ori la filmarea zgâlțâită cu camera mobila și ma face să ma întreb, o dată în plus, de ce aș vrea să văd întruna, pe peliculă, realitatea explicită de pe stradă, ori dramele familiale scabroase din apartamentul vecin, indiferent care ar fi sensul mesajului dorit a mi se transmite.          De la a 7-a artă ma încăpățânez să aștept cu totul altceva.

9. Câini – Scene dure, exces de sânge, scenariu absolut neverosimil într-o premieră de thriller romanesc, însa un Vlad Ivanov mai diabolic și mai memorabil decât oricând. Mai pe larg despre neajunsurile filmelor românești aici.

10. Toni Erdmann – Cu un mesaj limpede despre rezistența prin umor în fața alienării corporatiste, însă mult prea diluat cu scene în care nu se întamplă nimic și care cresc inutil și disconfortant dimensiunea filmului.

Ergo, acestea fiind zise, aștept cu multă curiozitate Globurile și nominalizările la Oscar și trag nădejde într-un 2018 cinematografic spectaculos și memorabil.

 

Top 10 filme aşteptate ale verii

Nu de mult am intrat in domeniul verii (desi vremea nu o arata) si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa trec in revista cele mai asteptate filme ale anotimpului caniculos, cand copiii iau vacanta, toate locurile pe litoral s-au ocupat, sau pur si simplu o zi ploioasa ne impinge spre activitati in interior, si care este cea mai buna cale de a ne destinde decat un film in cinema. Filmele pe care le enumar aici au date de lansare in Romania cuprinse intre lunile iunie si august, asa ca vor lipsi filme precum Detroit, All Eyez on Me sau Ghost Story, filme cu data de lansare inca neanuntata la noi. Ca un avertisment, acesta este un top personal, deci rog anticipat fanii Transformers sa ma ierte. Acestea fiind spuse…

#10 The Mummy (9 iunie)

Pentru ca este primul film din seria Dark Universe pe care Universal Pictures planuieste sa o aduca pe marile ecrane, pentru carismaticul Tom Cruise, pentru legendarul Russell Crowe in rolul doctorului Jekyll, pentru ca imi aduc aminte cu placere de filmele „cu mumia” de la inceputul anilor 2000 si pentru ca este un film cu monstii pur si simplu.

Sunt destule motive bine intemeiate, sau mai putin, pentru care The Mummy merita o vizita in cinema la inceput de iunie, si chiar daca stim prea bine ca nu urmeaza sa vizionam un film de Oscar, spectacolul este garantat, dupa cum am putut vedea si in trailere, despre echipa din spatele filmului nu pot avea decat cuvinte de lauda, si sunt curios de noua directie in care se indreapta Universal cu aceste filme dupa esecul care a fost Dracula Untold (2014). A, si sa nu uitam de Sofia Boutella (Kingsman: The Secret Service).

#9 Valerian and the City of a Thousand Planets (21 iulie)

Bazat de data aceasta pe o banda desenata frantuzeasca, Valerian reprezinta un proiect in curs de dezvoltare pe o perioada de 20 de ani, dupa spusele regizorului Luc Besson. Acesta este cunoscut pentru filme ca Léon, The Fifth Element, sau mai recentul Lucy, iar fiind unul dintre regizorii care isi pun amprenta pe filmele regizate, este drept sa ne asteptam nu numai la efecte speciale si lumi extratereste colorate si populate cu creaturi interesante, dar si la o poveste captivanta, pe scurt un film numai bun pentru mijlocul verii.

Chiar daca din trailere nu am ramas cu mare lucru in afara imaginilor psihedelice, nici macar faptul ca Rihanna urmeaza sa interpreteze un rol in acest film nu imi scade entuziasmul pentru momentul in care va aparea in cinema.

#8 Death Note (25 august – exclusiv pe Netflix)

Poate nu am fost in totalitate sincer cu mersul in cinema dat fiind ca locul 8 este ocupat de un film produs si distribuit de Netflix, dar cum platforma este momentan disponibila si la noi, nu puteam sa trec cu vedere lansarea Death Note, varianta americana. Probabil unul dintre cele mai bune anime-uri, Death Note a urmat deja calea mai multor lung-metraje live-action produse in Japonia. Si cum adaptarile live-action japoneze sunt de aceeasi calitate ca remake-urile americane dupa filme japoneze, acum ar fi momentul potrivit sa imi reduc asteptarile si poate asa ma voi bucura mai mult de aparitia acestui film.

Doua motive sunt suficiente pentru ca Death Note sa ocupe un loc pe aceasta lista: Netflix si regizorul Adam Wingard. Cizelat fiind in genul horror-thriller, The Guest fiind filmul meu preferat al lui, din pacate frecvent trecut cu vederea, Wingard este o alegere perfecta pentru acest remake-adaptare, dat fiind elementele de horror si supranatural ale materialului original, lucru care imi aduce aminte sa imi reinnoiesc contul de Netflix.

#7 Atomic Blonde (4 august)

Un alt film bazat pe un graphic novel, o a doua prezenta a Sofiei Boutella pe aceasta lista si iarasi un regizor talentat, David Leitch, care cu un trecut exclusiv in cascadorii, a reusit sa faca din John Wick cea mai placuta surpriza a anului 2014. Daca este sa ne luam dupa trailere si scenele de actiune pe care le putem urmari in John Wick, Atomic Blonde se anunta action-thriller-ul verii, plin de cascadorii inventive, lupte corp-la-corp cu coregrafii impecabile si un joc actoricesc, ei bine, Charlize Theron, James McAvoy, John Goodman, Toby Jones, judecati voi.

#6 The Dark Tower (4 august)

Bazat pe magnum opus (dupa cum insusi autorul a numit-o) a lui Stephen King, o serie ce se intinde pe nu mai putin de 8 romane si peste 4,000 de pagini, The Dark Tower urmareste evenimente ce au loc dupa actiunea din carti (probabil de teama ca nimeni nu o sa aiba timp sa le citeasca pe toate), in prim-plan fiind confruntarea dintre The Gunslinger (Idris Elba) si The Man in Black (Matthew McConaughey). Iar cum toate filmele bazate pe cartile lui King sunt niste capodopere… glumesc, desi mi-as dori asta, The Dark Tower este totusi interesant prin premisa, actori, si atmosfera de aventura intunecata. Dintre toate filmele de pe aceasta lista, niciunul nu ma face mai nesigur decat acesta; pare genul de film care poate fi inceputul unei noi serii de aventuri sau doar „a, da, anul asta a aparut si ala”. Verdictul pe 4 august.

#5 Baby Driver (30 iunie)

Filmul a avut deja premiera in martie la festivalul american de film South by Southwest, unde criticii i-au laudat originalitatea si creativitatea, lucruri de asteptat de la regizorul unor filme precum Shaun of the Dead sau Scott Pilgrim vs. the World. Vorbesc desigur despre Edgar Wright, unul dintre cei mai originali regizori in genul comediei (mentionam Cornetto trilogy – de cautat pe google). Si chiar daca umorul lui nu e pe placul oricui, sa aruncam o privire asupra premisei acestui film.

Un sofer talentat (Ansel Elgort), care in urma unui accident are nevoie sa asculte muzica in casti pentru a ramane concentrat, se indragosteste de o chelnerita (Lily James), si trebuie sa scape de sub controlul unui mafiot (Kevin Spacey) dand un ultim jaf si sperand ca in final sa plece cu iubirea lui spre apus. Ok, e un synopsis aproximativ, dar ati prins ideea. Distributia este completata de Jamie Foxx, Jon Berenthal si Jon Hamm. Iar daca nimic din ce am zis nu va face curiosi de acest film, mi-am pierdut orice speranta.

#4 Wonder Woman (2 iunie)

Pe Wonder Woman (Gal Gadot) o stim deja din regretatul Batman v Superman, ce a aparut acum un an, dar de data aceasta avem ocazia sa o cunoastem mai bine in acest film unde ocupa rolul titular. Universul DC Comics isi contureaza un viitor promitator dupa slab-apreciatele Man of Steel, BvS si Suicide Squad, cel putin cu aceasta noua intrare in serie, un film cu o super-eroina in rol principal, o regizoare care revine dupa 14 ani, ultima data regizand Monster (pentru care Charlize Theron a obtinut singurul ei Oscar), un film detasat de universul din care face parte, actiunea fiind plasata in trecut (deci vizionabil chiar si de cei neavizati in filmele de gen).

Daca un film cu Batman regizat de Ben Affleck a devenit nu foarte de curand un vis uitat, si chiar si sansa de a-l vedea de mai multe ori in acest rol fiind slaba, macar ne putem bucura de Gal Gadot jucand-o pe Diana Prince, acompaniata de tot-mai-prezentul Chris Pine, cel putin pana la inevitabilul Justice League din toamna, unde Affleck si Gadot vor avea ocazia sa straluceasca din nou impreuna, dar despre asta vom vorbi cu alta ocazie.

#3 War for the Planet of the Apes (14 iulie)

In eventualitatea in care acest film este doar ok, tot pot spune cu mana pe inima ca va incheia cea mai buna trilogie de la Lord of the Rings incoace, si poate cea mai buna pentru inca multi ani. Acum imaginati-va ca ar fi un film fantastic! Andy Serkis, pardon, Caesar se intoarce. Si daca in trecut a fost acompaniat de James Franco sau Gary Oldman, de data asta Woody Harrelson ne arata inca din trailer un mod badass de a te rade in cap, mai ceva ca in Breaking Bad.

Primatele preiau controlul! Ei bine, nu inca, dar pentru oricine are idee de seria anilor 70, sau de remake-ul oribil din 2001, stiti incotro se indreapta povestea, insa mai intai razboiul. Sunt pregatit pentru un nou motion-capture excelent, care sa ma faca sa imi pese de maimute mai mult decat de oameni, pentru o poveste captivanta, si sa vars o lacrima urmarind soarta lui Caesar si ale sale rudenii. Simplu spus, War for the Planet of the Apes este singurul razboi pe care il astept cu sufletul la gura.

#2 Dunkirk (21 iulie)

Orice film ce poarta marca Christopher Nolan nu trebuie ratat si la fel stau lucrurile si cu Dunkirk. Plasat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, filmul urmareste cea mai mare operatiune de salvare a unor soldati (na de aici Saving Private Ryan), operatiune care a schimbat soarta razboiului si care din vara poate fi urmarita in format IMAX, cu nu mai putin de 100 de minute in acest format, complimente lui Nolan si Warner Bros.

Tom Hardy, Kenneth Branagh si Mark Rylance alcatuiesc distributia, din care face parte si Harry Styles (inteleg ceva cu One Direction), dar tineti minte ce am spus de Rihanna. In State au fost deja proiectate cateva minute bune din film, iar reactiile sunt pe masura asteptarilor, deci fiti fara grija. Banuiesc ca am comis o greseala, sunt doua razboaie pe care le astept cu nerabdare in aceasta vara.

#1 Spider-Man: Homecoming (7 iulie)

Tom Holland este a treia incarnare a lui Spider-man pe marele ecran in nici 14 ani, si dupa cele 10-15 minute din Captain America: Civil War pot spune ca este cea mai apropiata versiune de benzile desenate si serialul TV, un simplu pusti aruncat intr-o lume violenta si careia incearca sa ii faca fata cu umorul si inteligenta caracteristice, vazandu-si in acelasi timp de viata personala si problemele specifice varstei. Demn de mentionat ca de aceasta data Spider-man este sub tutela Marvel (filmele precedente sunt productii exclusive Sony), deci sub „tutela” lui Tony Stark (Robert Downey Jr.), pentru ca da, avem din nou ocazia sa il vedem pe Iron Man interactionand cu Spider-man, sa speram ca in mai mult decat doua scene.

Iar cum ne-au obisnuit in cele 15 filme din MCU de pana acum, studiourile Marvel au ramas constante calitativ, lucru ce imi da incredere si pentru acesta, unde mai pui faptul ca inspiratie pentru viata cotidiana a lui Peter Parker sunt filmele anilor 80 ale lui John Hughes (precum Ferris Bueller sau The Breakfast Club), nimic mai potrivit pentru un personaj adolescent, mai ales daca acesta poarta si numele de Spider-man.

In concluzie, ne asteapta o vara plina de actiune, actiune si… actiune. Asta poate si pentru ca acesta este genul de filme cu care ne-am obisnuit in acest sezon. Pana la toamna, cand vom avea aparitii ceva mai diverse in cinema, va invit sa va bucurati de aceste filme si va urez vizionare placuta!

Blog sau site-uri?

Până acum 2 luni se publicau pe acest blog 1-2 recenzii de film, zilnic. Din octombrie ne-am mutat pe site-ul http://www.cefilmevad.eu, din noiembrie am deschis http://www.cefilmevad.com și în curând vom publica frecvent și pe http://www.cefilmevad.ro. Pe acest blog au rămas cu articole Liliana Laura Crihan și Adriana-Ortansa Lazar.

Ne bucurăm că ne citiți în continuare, pentru că săptămânal se abonează 2-3 persoane la postările blogului. Nedumerirea mea este următoarea: recenziile apar pe site cu o săptămână mai devreme, iar multe nu mai apar aici deloc (autorilor li se pare o muncă în plus să le copieze). Întrebare pentru cititori: nu vă plac formatele noastre de site-uri? Sau nu le-am promovat suficient pentru ca să le frecventați? Ori, poate este vorba de puterea obișnuinței 🙂