Un copil de 9-10 ani aleargă pe un teren de fotbal, driblând totul în cale, cu părul castaniu în vânt, în slow motion, pe o melodie în care se aude marea a lui Alberto Iglesias. În tribună, în spațiul gol dintre cele două galerii aflate în competiție, într-un no man’s land, mama puștiului îl privește fascinată zâmbind cu tot corpul. Tocmai aflase că ea are cancer.
Aceasta este atmosfera și povestea dominantă din Ma ma (2015) a lui Julio Medem: chiar și în marginea vieții, o mamă va fi întotdeauna atentă la viață și nu la moartea iminentă. Și, dacă poate, va da viață în jur până moare.
E o poveste cu o încărcătură sentimentală specific iberică. Iar Penelope Cruz, în rolul principal , al mamei care se zbate plină de viață la marginea ei, nu face decât să amplifice acest sentiment. Bineînțeles că e un film lacrimogen – exagerat un pic (dacă se poate spune așa ceva despre o astfel de poveste) cu reflexele cinematografice standard ale genului: marea, părul fluturând în vânt în goana mașinii, momentele sensibile casnice, personajele mediocre cu suflete eroice etc. Este un film de exercițiu cardio, de corazon, mai mult decât de experiență estetică cinematografică. Deși nu e deloc un film rău.
Cu o excepție: muzica. Alberto Iglesias face aici o muzică de încremenești. Foarte rare filmele în care pare că imaginea este cea care urmărește muzica și nu invers, în care aproape asculți ceea ce vezi și în care actorii par că doar susțin o desfășurare a muzicii, un libret, nu un scenariu. Minunată muzica aici.
Filme care merită văzute 