Arhive pe etichete: Coen

Silence (2016)

Unele filme sunt sunt pur și simplu opere de artă. Construcție, montaj, scenariu, filmare, joc actoricesc, totul este făcut pentru a te transforma din simplu spectator în consumator de artă. Sunt multe de acest fel. Și sunt capodopere. Silence însă nu este un astfel de film. Scorsese nu mai este preocupat (doar) de artă pentru că nu mai are de dovedit nimic. Nu are nevoie nici măcar de vedete în film. Are nevoie doar de imagine și scenariu. Uneori și scenariul poate lipsi.

Silence nu e (doar) un film de artă. E și o meditație. Și e un film profund personal al lui Scorsese. E ceva între el și Doamne-Doamne. Noi doar ne întâmplăm prin zonă, ca spectatori al acestui dialog mut și încrâncenat.

„Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut”

Nu e un film, e un eseu. E un scurt tratat de epistemologie a credinței (dacă mi se îngăduie termenul). Este mai puțin film și mai mult o foarte-foarte bună lucrare de filosofie. Filosofie, nu dogmatica și nici măcar etică. Pentru că e despre valori, despre rostul lor și despre viață, nu despre creștinism.

Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut” i se spune personajului principal de un Personaj și mai principal. Și trebuie să o faci în tăcere. Să nu vorbești despre el. Să nu știe nimeni de el. Niciodată. Nici măcar oamenii pentru care ai făcut-o.

Pe lângă imagine și scenariu, ambele excelente, Scorsese se mai bazează doar pe cei doi actori din rolurile principale. Nu foarte cunoscuți actori, însă cu pedigree: Andrew Garfield (îl vedeți în rolul naivului și idealistului student al lui Robert Redford din Lions for Lambs și, puștan, a lucrat cu Terry Gilliam în The Imaginarium of Doctor Parnassus) plus Adam Driver (îl vedeți în Frances Ha, în Inside Llewyn Davis al fraților Coen sau mai recent, în Războiul stelelor). Deci sunt buni.

Excelenta meditație care, din întâmplare, este pe peliculă. Dar nu din întâmplare e a lui Scorsese. Si da, este peste Last temptations. E mai mult pictură decât film, și mai mult meditație decât pictură. Și, bineînțeles, e ceva personal între Scorsese și Personajul Principal, ceva la care noi doar asistăm.

We need to talk about us

Nu, Dumnezeu nu joacă zaruri însă, din când în când, ne pune pe noi, oamenii normali, să ne purtăm o cruce care nu ne aparține. Și noi credem că e o întâmplare, un accident. Uneori Dumnezeu poate să ne spună: ”Hei, ai creat viață! Ești responsabil pentru ea!”. Și de aici începe calvarul.

We need to talk about Kevin este un film despre o mamă care nu știe cât de mult trebuie să fie responsabilă pentru viața pe care a creat-o. A creat un monstru…? Sau a dat naștere unui copil normal pe care doar o neștiută traumă a copilăriei l-a transformat într-un monstru..? Este mama vinovată pentru ororile copilului..? Sau este copilul o pedeapsă divină pentru păcatele mamei..?

Este un film in care Tilda Swinton (pe care nu se poate să nu v-o reamintiți din Only lovers left alive al lui Jarmusch dar pe care sunt sigur nu v-o reamintiți în rolului dnei D. din Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson sau din rolul ironic și schizoid al gemenelor jurnaliste mondene din Hail Caesar al fratilor Coen) joacă incredibil de bine rolul unei mame care trăiește drama de a fi adus pe lume un copil – monstru. Este vinovată..? Este doar responsabilă..? Kevin, copilul ei, este doar un copil normal cu o traumă din copilărie care a crescut în el ca un cancer și l-a transformat într-un sociopat sau este, de la început, din naștere, un monstru pur și simplu..? Și atunci, ce poate ea, mama, să facă..?

Întregul film este marcat de privirea rătăcită și de figura androgină (femeie- bărbat, mamă – băiat) a Tildei Swinton. Și de culoarea roșie. Filmul începe abrupt și agresiv cu o ”la tomatina” atemporală, cu bătaia de roșii anuală care are loc în nu mai știu ce oraș din Spania și care se transformă într-o orgie totală de roșu. Viața la modul pur și aproape orgiastic. Tilda, mama încă nenăscutului Kevin, purtată pe brațele necunoscuților, acoperită de roșu, aproape înecată de valul de roșii strivite din stradă. Și apoi, imediat, alt roșu, nu cel vital și orgiastic ci roșul agresiv, al sângelui și al urii, al vopselei aruncate cu dispreț pe casa ei de către oamenii care o urăsc pentru că are un copil monstru, frica, angoasa unei mame care nu mai știe să trăiască în lumea în care propriul copil a adus moarte și nu viață. Roșul este și viața și moartea aici.Așa cum mama este și păcătoasă și victimă.

Veți vedea un film fără adâncime, fără nici un fel de perspectivă. În acest film decorurile nu contează, planul doi nu există. Și dacă totuși există, este adesea blurat și privit în ceață. Este un film în care doar mama este figura centrală și este un film despre dragostea de mamă. Dusă până aproape de aberație. Dar, tocmai de aceea, cu atât mai mare și mai intensă.

We need to talk about Kevin este e fapt, un We need to talk about us. Este un film nu despre Kevin, copilul monstru, ci despre noi, despre părinții lui, despre cât e mult îl putem iubi și cât de mult trebuie să însemne pentru noi. Și până la urmă răspunsul e simplu: îl iubim mereu până la capăt, orice ar fi, orice ar face, orice ar spune lumea. Pentru că nu putem face altfel.

Vedeți filmul acesta cu răbdare și cu credință. Pentru că, se pare, până la urmă, mai mai mereu iubim fără măsură.