Arhive pe etichete: Mel Gibson

Hacksaw Ridge (2016)

Succesul în război se reduce exact la asta: morții lor să fie mai mulți decât morții noștri. Camioanele lor cu morți să fie mai multe și mai bine încărcate decât ale noastre. Și pentru asta avem două strategii posibile: să omorâm mai mulți dintre ai lor sau să salvăm mai mulți dintre ai noștri.

Hacksaw Ridge este o poveste adevărată despre un soldat care, datorită (nu din cauza!) credinței sale, a refuzat să poarte armă. În schimb, ca medic pe front, în linia întâi, a salvat viețile a 75 de americani în Okinawa, în al doilea război mondial. Și a câtorva japonezi. Omul a folosit a doua strategie pentru a câștiga un război.

Veți vedea un film în care doar în prima parte vă veți putea ronțăi liniștiți floricelele. În a doua parte nu veți mai putea face asta. Pentru că a doua parte a filmului aproape că nu are scenariu. Are doar aproape 50 de minute de imagini cu oameni murind. Împușcați. Sfârtecați. Arși. Pulverizați de explozii. Mutilați. Zdrobiți de grenade. Sufocați de pământ. Îngropați în pământ de vii. Mâncați de șobolani de vii sau morți. Aruncați în aer de propria artilerie. Cu craniile explodând. Cu bucăți de mâini și de picioare zburând spre cameră. Cu intestine curgând. Oameni înjunghiați de baionete și cu beregatele tăiate. Acoperiți apoi de viermi, pământ și sânge. Morți în toate felurile posibile în care se poate muri într-un război.

Și între ei, un slăbănog care nu știe decât să aplice a doua strategie: să salveze vieți.

O poveste imună la regie, scenarii și actori

Filmul are o poveste de încremenești. Este atât de puternică încât nici nu mai contează cine o joacă. Nu contează cum e filmată și nu contează scenariul. Aproape că nu îți dai seama de grămada de locuri comune din filmare (filmările cu încetinitorul, japonezii apărând din ceață / fum, posturile și scenografia forțate). Și nici de cele din scenariu. Aproape că nu îți dai seama că aici Andrew Garfield face aproape doar un act de prezență și nici nu îți dai seama că, la un moment dat, muzica înălțătoare, ca fond pentru rămășițele de carne de om care zboară cu încetinitorul pe lângă cameră, ține loc de scenariu, actori și de creativitate regizorală.

Este doar un film de poveste. Mel Gibson aproape că nu contează ca regizor. Andrew Garfield este din punct de vedere actoricesc, pe flatline (linia orizontală de pe monitorul cardiac al unei persoane decedate). De departe, Hugo Weaving, în rolul tatălui eroului din film, este cel mai tare recital actoricesc. În rest, doar povestea contează.

Vedeți filmul pentru poveste. Însă mâncați-vă floricelele în prima lui parte.

Risen: o zi fără de moarte

Nu e vorba de Iisus. Aici Iisus e un personaj secundar. Personajul principal nu este credința ci, dimpotrivă, este rațiunea și îndoiala. ”Am văzut un om mort și apoi am văzut același om viu. Aceste lucruri sunt ireconciliabile” spune Clavius, tribunul roman care îl crucifică pe Iisus și care apoi, asistă la scena în care Toma (necredincios sau doar rațional?) îi atinge lui Iisus rănile provocate de cuiele de pe cruce. Risen este un film cu sens care iese din tipicul filmelor de Paște cu care ne-au obișnuit alde Zeffirelli (știți despre ce film vorbesc), Martin Scorsese cu Last Temptation of Christ sau cu mai neortodoxul The Passion of Christ al lui Mel Gibson.

Risen nu încearcă nici să vă emoționeze, nici să vă șocheze și nici să vă sperie. Doar să vă facă să gândiți. Așadar, spune Clavius, am văzut un om mort, fără putință de tăgadă și apoi același om, fără nici o îndoială, viu. Lucrul aceste trebuie reconciliat. Rațional, este subînțeles. Trebuie să găsească șpilul. Oare e chiar viu? Are corp? Și dacă e viu, oare poate fi ucis din nou? Este un zeu? Am văzut cum dispare însă de ce apare din nou? Și de ce nu se arată tuturor?

Clavius este pe marginea credinței. Rațiunea îi este anulată însă nu poate înțelege acel ”privește în inima ta” și nici cum un lepros este vindecat doar pentru că are credință. Risen nu se referă la Iisus ci la Clavius. El este cel ridicat pentru că, mai important chiar decât apostolii, el este cel care, fără să creadă, dobândește certitudinea. Înainte, pe drum, Iisus îl întreabă: De ce te temi cel mai mult? Clavius îi răspunde: Ca nu cumva să mă înșel. La final, Clavius nu devine un credincios însă, mai important chiar, doar se convinge că nu se înșală: chiar poate exista ”o zi fără moarte”.

În tradiția filmelor pascale, Risen are și el decoruri și peisajele cu care suntem obișnuiți, are partea lui de sânge și de violență însă, mai mult decât atât, este senin. Nu exprimă credința manifestă a celorlalte filme, nu încearcă să impresioneze, nu te face să te simți vinovat că nu ești un credincios practicant. Te pune în pielea lui Clavius și îți spune: ”Există o zi fără moarte. E suficient să știi asta. E suficient atât”.

Pe Kevin Reynolds, regizorul filmului, îl știți pentru că e prieten cu Kevin Costner. Fandango, Robin Hood sau Waterworld? Ring a bell…? El e omul. Decent, exact, cu o abordare corectă și simplă. Nimic special la actori, nimic special la film, nimic extraordinar și nimic șocant. Doar că, la final, veți descoperi că nu e nevoie neapărat de credință și că nici nu e nevoie să fim apostoli. E suficient să nu ne mai fie teamă că ne înșelăm.