Arhive pe etichete: Yorgos Lanthimos

The Lobster (2015)

Am revăzut zilele acestea Homarul lui Lanthimos pe HBO, o interesantă distopie britanică a la grec. Am notat impresiile la „a doua vedere” a filmului cu Rachel Weisz și Colin Farell pe situl cefilmevăd.ro. Este disponibil tot anul pe HBOgo, vi-l recomand dacă v-a scăpat cumva.

Distopie britanică a la grec

Dacă n-aveți nici un dubiu apropos de romantism, ori dacă trăiți în singurătate (dacă vă situați, adică, la aceste două extreme), o să vă fie dificil să urmăriți Homarul – chit că a fost unul din filmele selectate în competiția oficială de la Cannes 2015, alături de Youth al lui Sorrentino, Saul Fia al lui Laszlo Nemes, sau Dheepan-ul lui Jacques Audiard. O să vă fie greu să-i sesizați humorul.

Nu cred c-o să-l găsți în prea multe cinematografe pentru că (deși a luat Premiul juriului la Cannes) The Lobster este un film bizar, o satiră experimentală ce pleacă de la o ipoteză oarecum distopică, cum că societatea ar refuza oamenii neangajați în relații de cuplu. Pornind de la această idee, regizorul grec Yorgos Lanthimos (co-scenarist), pune în contradicție două paradigme: cea oficială și cea undergound, a oamenilor frumoși conduși de Lidera interpretată de Léa Seydoux.

Tot filmul său decurge dintr-un astfel de enunț, practic o convenție (acceptată sau nu, ca și cea socială, de către spectator). Odată convenția acceptată, imaginile se substituie narațiunii și putem vedea ce se întâmplă atunci când Miopul, Sâsâitul sau Șchiopul sunt obligați să trăiască în cuplu. Rezultatul (imaginat de Lanthimos) într-o societate distopică, este hilar: sunt aduși într-un hotel-purgatoriu, unde mai au dreptul la o ultimă încercare, înainte de a fi transformați în animalul preferat (de unde și titlul filmului, homarul fiind animalul ales de protagonist – David, interpretat de Colin Farrell).

Trecerile cetățeanului miop prin lumile distopice sunt o consecință a acestor convenții (paradigme sociale), constituind un cinema vizionar de natură romantică (bine, un romantism tipic britanic, în care alcoolizării i se substituie cruzimea). La jumătatea filmului, ajuns în paradigma opusă (cea underground), când David o întâlnește pe Frumoasa mioapă jucată de Rachel Weisz, nu mai știi care convenție merită dezavuată, mai degrabă: cea social-oficială, ce (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, ce-ți poate pretinde în schimbul acceptării fie să sacrifici tot ce ai mai drag, fie să-ți sapi propriul mormânt. Fiind o satiră, personajele par condamnate însă la roluri glaciale.

David, miopul cu burtică interpretat de Farrell (care s-a îngrășat 18 kg pentru acest film) deși pare un docil, nu respectă până la capăt nici una din paradigmele la care îl supune societatea (în oricare din formele sale imaginate), reușind să-și găsească jumătatea și propriul drum, chiar cu riscul pierderii vederii. Dacă ar fi să comparăm acest prim film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos cu un alt film european prezentat anul acesta la Cannes, Youth al italianului Paolo Sorrentino – tot la prima producție turnată în limba engleză – se pune întrebarea: cum se face că primul intră pe lista nominalizărilor BAFTA pentru cel mai bun film britanic, în vreme ce al doilea nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în casele de film majoritare în co-producție: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna britanicilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Ambele filme au beneficiat, dincolo de limbajul universal, și de castingul realizat de casele internaționale. În plus, ca un omagiu adus filmului britanic, Yorgos Lanthimos începe cu o ocheadă: Jacqueline Abrahams, the Donkey shooter woman din scena de debut, era production designer la How I Live Now, un alt distopic englezesc; ea este, de asemenea, production designer și aici:

Filme, seriale, festivaluri

gommorahÎn sfârșit o veste – cam palidă, dar veste – despre a doua serie a italianului Gommorah, de pe site-ul actorului Salvatore Esposito: The second season of Gomorrah The series was filmed entirely in three countries: Italy, Germany, and a nation of South / Central America that perhaps you already know!

Următorul film al lui Yorgos Lanthimos este drama de epocă The Favourite, care consemnează un respiro de la subiectele dificile pe care le-a abordat până acum. The Favourite va fi produs de aceleași case de producție irlandeze și britanice (Scarlet Films și Element Pictures) cu care a făcut și The Lobster. Scenariul scris de Deborah Davis și Tony McNamara este focusat pe relația între ultimul monarh al Casei Stuart a GB – Queen Anne jucată de Olivia Colman, premiată pentru Tyranosaurus și favoritele sale Sarah Churchill (interpretată de Rachel Weisz) și Abigail Masham (Emma Stone).

Festivalul de la Berlin, aflat la cea de-a 66-a ediție, o va avea ca președinte al juriului pe Meryl Streep. În competiția pentru Ursul de Aur au intrat: A Lullaby for the Sorrowful Mystery (al regizorului filipinez Lav Diaz) ce va avea premiera mondială pe 18 februarie, la Berlin, apoi Midnight Special (Jeff Nichols), The Commune (Thomas Vinterberg), Things to Come (Mia Hansen-Love) și Death in Sarajevo (Danis Tanovic). Mai jos introducerea făcută de directorul festivalului, Dieter Kosslick:

The Lobster – o distopie britanică imaginată de greci

Se iau două filme europene prezentate anul acesta la Cannes, și se pune întrebarea: cum se face că The Lobster, primul film în engleză al grecului Yorgos Lanthimos intră pe lista nominalizărilor BAFTA pentru cel mai bun film britanic (concurând, alături de Ex Machina, cu șanse reale să ia premiul), în vreme ce Youth al italianului Paolo Sorrentino tot la prima producție turnată în engleză, nu?

Deși ambele filme sunt co-producții, explicația constă în nominalizarea Casei de film principale: în vreme ce Lanthimos a mers pe mâna britanicilor de la Scarlet Films și a irlandezilor de la Element Pictures (ambele companii creditate cu produced by), Sorrentino s-a bazat pe Casa de producție italiană Indigo Film și a luat premiul EFI pentru cel mai bun film european. Să fi fost mutarea grecului cu bătaie mai lungă? Aflăm peste 3 săptămâni 🙂

Ambele filme au beneficiat, dincolo de limbajul universal, și de castingul realizat de casele de (co)producție. Ca un omagiu adus filmului britanic, Yorgos Lanthimos își începe primul său film în engleză, The Lobster, cu o ocheadă: Jacqueline Abrahams, femeia care împușcă un măgar în scena de debut (nu este femeia fără inimă pe care o ia David de soție la Hotel, deși seamănă cu ea), era production designer la How I Live Now, un film distopic produs de britanici cu doi ani înainte, după cum este, de asemenea, production designer și la acest film.

 

Homarii

Lanthimos: „Ideea pentru film a pornit de la discuții despre felul în care oamenii simt c-ar trebui să fie implicați într-o relație, cum sunt văzuți cei care nu reușesc să facă acest lucru, cum ești considerat inferior dacă nu poți fi cu cineva, eforturile pe care aceștia le fac pentru a fi cu cineva, temerile și toate acele lucruri care ne urmăresc în momentul în care încercăm sa fim cu cineva”.

Am subliniat din vocea regizorului temele ceva mai subtile; cum sunt văzuți / vânați cei singuri, ne-am prins toți din film. Temerile noastre, însă, nu le vânează nimeni. La asta servește să mai cugeți la câte-o distopie, fie ea imperfectă. Ar fi prea frumos să credem că sensul ultimului gest al cetățeanului miop – orbirea cu cuțitul de bucătărie este o metaforă. E vorba doar de gura lumii. Cei doi trebuie să fie la fel ca să nu atragă oprobiul public. Arn Magnusson era pedepsit cu jumătate de viață (20 de ani) la mănăstire, pentru că se îndrăgostea de Cecilia Algotsdotter, dintr-o castă inferioară.

Micile imperfecțiuni, cam derutante, sunt date de cruzimea – exclusiv feminină – contra animalelor: măgarul împușcat fără motiv în debut (sau era o măgăriță?), câinele (fratele cetățeanului) omorât în chinuri și porcul ținut în lanț de lideră, într-o secvență disparată. Orice om de succes are în spate o femeie care-i spune ce să facă, mă gândeam. Și-orice femeie independentă, un porc de ținut în lanț? Ori, să fie o simplă ironie la adresa amazoanelor cu animale de companie – why not a pig? Vine-apoi inadvertența cu sărutul, cei doi fiind avertizați ce pot păți – dar nu li se taie buzele (o altă imagine rămasă în aer). După ce află de idila lor, lidera îi ia mioapei și lumina ochilor. Ca să vină remarca EI: de ce nu l-ai orbit pe EL?

porcul liderei

La o săptămână de la vizionare, încă mă mai gândesc ce animal aș alege, dac-ar fi să ajung acolo – fiindcă e clar că n-aș putea trăi singur, în pădure, cu blonda aia nazi, nici cu 99% șanse să dau de vreo Rachel Weisz. Ezit între cocoș sau vultur. Cât ezitam, mi-am amintit de-o povestire, cum c-ar fi merita să trăiești o viață de găină, pentru șansa de-a fi, măcar o noapte, vultur. Darămite o eternitate?