Arhive pe etichete: WW2

An Inspector Calls – la final

Am ajuns la finalul dramei de familie dirijate de misteriosul inspector Goole (sau Gold) și încă mă mir c-am aflat doar acum de piesa lui J.B. Priestley. Pentru mesajul său social subtil ca un ciocan, nu mă mir că a fost pusă în scenă pentru prima dată în USSR – 1945 și abia după aceea în UK – în 1947 – la trei ani după terminarea WW2.

Pe la mijlocul filmului, când îmi postam semi-recenzia de întâmpinare a lui și discursul de final (credeam eu) al inspectorului interpretat so dry and british de Dawid Thewlis, știam deja că nu este un film oarecare, ci unul cu sens. Dar mă așteptam ca personajul inspectorului să fie un substitut al naratorului omniscient, nu și unul prescient. Printr-un mic artificiu de final, care funcționează asemeni construcției ajutătoare din geometrie, drama ne dă peste cap cu simbolurile pe care credeam că le-am priceput până spre finalul filmului.

De fapt nici noi, asemeni protagoniștilor dramei, n-am înțeles nimic – și chiar dacă vom înțelege spre final, nu vom fi în stare să facem prea multe ca să ne reparăm greșelile. Și atunci, ne-nvățându-ne lecția, va trebui să plătim în foc, cu sânge și chin. Deși pare ancorată în context  – Anglia se pregătea de război – morala filmului este aproape biblică și încă actuală, iar inspectorul apare ca o entitate morală superioară, care ne avertizează în momentele-cheie, asemeni blondului cu ochi albaștri care apare în filmele lui Kieslowski, dar nu intervine în viața noastră.

Chinezii au reușit să facă din ea o comedie neagră, cu mici aluzii la tarele păturii bogate, iar în era sovietică, rușii au turnat o mini-serie după ea: Inspektor Gull (1979). Cum totul se-ntâmplă la masă, mă mir că Noul val al cinematografiei noastre n-a apelat încă la această piesă. Indiferent că mesajul subliminal este unul socialist-apocaliptic, pacifist sau biblic, el a traversat cultura europeană trei sferturi secol (70 de ani), ceea ce-nseamnă că rezistă și acum. Cum ar putea fi actualizat, în cheie simbolică: UE=familia Birling, care stă la masa bogată servită de mai-săracii săi servitori, iar popoarele din Africa și Midlle east cu viețile ruinate după ce UE & SUA au încercar să le forțeze civilizarea. Necazurile celor din alte țări nu-i opresc pe cei din țările bogate să fie fericiți, iar ei nici nu se gândesc să-și asume vreo răspundere.

Mamele noastre, tații noștri

unsereTot în categoria filmelor de război, de data asta un film artistic: Unsere Mütter, unsere Vätter (2013). Povestea a cinci tineri care-și trăiesc viața cu intensitatea sentimentelelor care tocmai se înfiripă între ei, depășind cumva atrocitățile războiului, la fel ca și alte câteva milioane de germani din Berlinul anului 1941.

La petrecerea dinainte de spargerea găștii, ei își promit să  repete isprava la Crăciun, fără să aibă idee – și nici unul dintre noi nu poate avea – despre cum li se va schimba destinul. Poate cel mai bun film german despre al doilea război mondial, un scenariu realist, cam prea politically correct pentru gustul meu, dar filmat bine, cu detalii de parcă ești acolo, excelent jucat de tinerii actori care te lasă să te identifici cu personajele.

unsere-mtter-unsere-vter-52499df8c2133Eu unul cel puțin m-am cam săturat să văd în 2015 actori mai buni decât personajele pe care le joacă, ca și cum ar performa într-un teatru de provincie…

Urmărim un alt fel de istorie, din perspectiva învinșilor – care n-au fost prea învinși, până în cea de a doua parte – scrisă cu permisunea învingătorilor (obligatoria cenușă în cap) și difuzat în USA sub denumirea Generation War.

Dacă sunteți fanii genului, nu recomand să vă puneți în fața ecranului foarte târziu, pentru că are trei părți a câte o oră și jumătate fiecare – așa că n-o să fiți buni de nimic mâine la job.