Arhive pe etichete: Toma Cuzin

Festivalul BUZZ CEE – prima ediție

Aseară s-a încheiat prima ediție a BUZZ CEE, Festivalul Internațional de Film Buzău, dedicat cinematografiei din Europa Centrală și de Sud-Est. Organizat de Asociația CulturALL, în parteneriat cu Consiliul Județean Buzău, Primăria Buzău și Consiliul Local Buzău, intrarea la toate filmele din cadrul festivalului s-a făcut liber, fără a se tăia bilete (mai nou, Curtea de conturi se pare că se leagă de profitul organizatorilor de festivaluri subvenționate, v. cazul de la Cluj).

Selecționerii festivalului BUZZ CEE sunt criticii de film Florin Barbu și Cristi Mărculescu, iar PR-ul primei ediții, Simona Rădoi, care gestiona anul trecut relația cu presa la TIFF. Câștigătorii celor trei secțiuni competiționale: lung-metraj, scurt-metraj și documentar au fost premiaț cu trofeele Long BUZZ, Short BUZZ și Real BUZZ, iar publicul și-a votat și el filmul preferat, cadorisit cu Pop BUZZ.

Sin & Illy Still Alive (Germania, 2014), lungmetrajul de debut al regizoarei Maria Hengge, a câștigat trofelului Long BUZZ. „Un film simplu, dar bine realizat și emoționant despre o tânără aflată pe punctul de a începe o nouă viață“, și-a motivat alegerea juriul compus din Dan Chișu, Igor Cobileanski și Maya Vitkova.

Dispozitiv 0068 (România, 2014), scurtmetraj regizat de Radu Bărbulescu, cu Toma Cuzin în rolul unui lunetist la summitul NATO, a câștigat trofeul Short BUZZ „pentru modul inteligent în care regizorul a utilizat mijloacele limbajului cinematografic și narativ pentru a realiza un film eficace, coerent, cu tensiune, emoție și umor, controlate și dozate foarte bine în favoarea operei cinematografice“. Din juriul competiției de scurtmetraj au făcut parte Iulia Rugină, Eugen Kelemen, Dan Burlac și Emanuel Lăzărescu.

Trofeul Real BUZZ a fost câștigat de documentarul românesc Roboțelul de aur (2015), realizat de tinerii regizori Mihai Dragolea și Radu Mocanu, pentru „maniera nepretențioasă de a spune o poveste care, dintr-una locală, a devenit una globală“.

Zăpada/ Snow (Bulgaria, 2015), în regia lui Ventsislav Vasilesv, o dramă puternică despre familie, trădare, alegeri și iertare, a câștigat trofeul Pop BUZZ. Filmul a primit și o mențiune specială din partea juriului competiției de lungmetraj. La festival a rulat și Usturoi (2014), filmul independent de comedie realizat de bloggerul clujean Radu Băzăvan, aka groparu.

dispozitiv 0068

Un rol interesant face Toma Cuzin în scurt-metrajul tânărului regizor Radu Bărbulescu, prezent în competiția TIFF de anul acesta. Filmul surprinde câteva, fragile, legături între viață și moarte, umor și dramă, poziție și destin:

După vizionare, am avut ocazia să pun regizorului și Iulianei Tarnovetchi câteva întrebări. Spicuiesc, în avanpremieră, din interviul cu cei doi:

Cât a durat, de la idee la film?

Radu Bărbulescu (regizor): Am stat aproape un an cu primele patru pagini scrise, până mi-a spus Iuliana de concurs, cu câteva zile înainte. Atunci, în zece zile, l-am terminat! Nu pot scrie fără deadline.

Iuliana Tarnovetchi (AlienFilm): Apoi, cu filmări și post-producție, până în stadiul în care l-ai văzut azi, durata efectivă de realizare a fost de doi ani.

Care au fost sursele inspirație pentru „Dispozitivul 0068″? Pentru că au fost foarte multe detalii redate precis.

Iuliana Tarnovetchi: Da, s-a văzut asta? Am avut consultant de specialitate, un colonel. De fapt, în astfel de dispozitive sunt totdeauna doi, pentru a preveni situații asemeni celei din film.

Radu Bărbulescu: Totul a pornit de la gluma baba și mitraliera, și de la ce vedeam la Summit-ul din 2008 – mica isterie creată în jurul siguranței președinților. Tot timpul a fost în trei personaje și relațiile dintre ele au fost aceleași, fiecare pe linia lui, fără vreo șansă – aparent – de a se intersecta.

La ce alte festivaluri ați mai participat?

Iuliana Tarnovetchi: Am mai fost cu el în dezvoltare la Clermont-Ferrand. Nu era gata atunci, din păcate, pentru scurt-metraje acest festival fiind la fel de important ca și Cannes-ul. Puțină lume știe că este de fapt al doilea festival ca și audiență în Franța, după cel de la Cannes – dar este dedicat filmelor de scurt-metraj.

Radu Bărbulescu: Da, traseul filmului a fost întâi TIFF cu prima variantă de scenariu, apoi Clermont-Ferrand, în atelierele de dezvoltare, apoi am luat CNC-ul, l-am produs și acum e gata!

Adică a început la TIFF și s-a difuzat tot la un TIFF, aici s-a-nchis cercul?

Iuliana Tarnovetchi: Exact doi ani a durat, de la TIFF#12 la TIFF#14, ceea ce să știi, nu este deloc mult pentru un scurt metraj de lungimea acestuia.

Ce planuri de viitor aveți? Există o altă filmare în lucru?

Iuliana Tarnovetchi: Radu scrie foarte bine, depinde ce finanțări atragem după acest prim film al său!

Radu Bărbulescu: Ăsta e rolul producătorului, nu?

Spune-mi te rog cum te-ai documentat? Sau a fost vorba de o experiență personală?

Radu Bărbulescu: Lunetistul e un personaj foarte specific. M-am documentat să văd cum arată, cum se mișcă, și da, m-am și întâlnit cu cineva care a lucrat în serviciile secrete, care mi-a spus regulile de bază: ce echipament au, cum comunică, ce gen de semnale stabilesc între ei.

Dar prioritară e povestea care se stabilește între ei, deși legătura pare inexistentă între baba paralizată, care nu poate să vorbească, și mitraliera sau mă rog, lunetistul care nu are nici o treabă, fiind total neinteresat de bătrâna care ajunge să schimbe de două ori povestea.

De fapt bătrâna e cheia poveștii tale?

Radu Bărbulescu: Aici e contradicția, aluzia la acea glumă. Baba duce povestea mai departe, iar lunetistul e ca un lemn dus de un râu. Am eu această impresie a destinului, care se joacă cu noi câteodată, ca un copil răutăcios. Parcă vrea să vadă cât de departe poate merge, și cum putem noi să reacționăm.

În ce gen ar trebui să includem filmul, dincolo de lungime (scurt metraj)?

Radu Bărbulescu: Poate dramady? Este o dramă în final, începe comic dar se termină tragic. Există momente care par suprarealiste, de fapt premisele sunt suprarealiste – un lunetist intră peste bătrână și-și face postul acolo, în casa ei. Dar situația este tratată foarte realist. Este puțin probabil să se întâmple așa, dar perfect posibil, de ce nu?

Comoara și umbrela premiilor

N-am putut să nu mă bucur, chiar dacă m-a dezamăgit premiul luat de Porumboiu la Cannes. Un certain talent? După ce ai dat Camera dOr, FIPRESCI și premiul juriului în secțiunea Un certain regard, ce mai era de „privit” la încă tânărul nostru regizor? Comoara nu iese în evidență la festival, ci pe HBO, printre alte filme comerciale. Mai ales finalul!

Am mers la proiecția din Piața Unirii cu entuziasm. Cu grabă chiar, că eram și puțin în întârziere, iar orașul aglomerat. Să-l văd pe Toma Cuzin cu băiatul său într-un film, interesant, nu? Ori să văd măcar un film de autor, dacă nu unul care-a și luat premiul pe care geniul regizorului nostru îl merită. Cerul se făcuse roșiatic aproape de ora filmului. Vremea părea și nu prea, propice vizionării unui film în aer liber. În stânga Pieței, dinspre Catedrala Sfântul Mihail, deasupra lui Mattia Corvinul, se aduna un nor cenușiu, iar aerul mirosea a ploaie.

– Vizionare plăcută! ne urează speaker-ul care anunță prezența regizorului și a echipei sale la/după proiecție, când vor putea răspunde întrebărilor publicului.

– Să sperăm că ne va permite vremea, se încheie micul discurs.

Primele scene sunt așa cum le știam din trailer. Fără surprize – nici plăcute, nici neplăcute. Povestea se înfiripă încet. Dialogurile însă, deși plauzibile, lasă o impresie de mai-puțin-credibil. Care-o fi motivul? Soția lui Toma, în stil sec, pare singura ce intră bine în rol. Aproape la fel de bine ca și el, bineînțeles – dar la asta ne așteptam – doar e actorul principal. Da’ vecinul ăla, o fi fost luat și el din scara de bloc a lui Toma Cuzin? Da, bine, vorbește ca și cum ar fi avut tipografie. Numai că… mi-ar fi plăcut să fie Dragoș Bucur în dialogul ăla, parc-ar fi ieșit mai așa, ca-ntre băieți!

Haidi măi, nea Porumboiule, îți vine să-l rogi, fă-ne și nouă un pic cu ochiul! Nu, că nea Porumboiu e taică-său. El e de-al nostru, Cornel. Haide, măi Cornele! Provoacă-ne și tu un pic, n-om fi noi chiar cei mai buni spectatori, da’… totuși! Om fi mai proști, da’ mulți, vorba Lăpușneanului. Așa de mulți, că transpirația ori aburii de pe creiere adună norul care-l ochise pe Mattia, exact deasupra scaunelor de plastic, învelite – acum că tot s-a făcut mai cald – cu regăsitele păturici. Așa că n-am decât să plec la mașină ca să iau umbrela.

E cam departe parkingul din Cipariu, așa că traversez intersecția pe la clopot și bat tot Eroilor ca un looser pân-acolo. Cu dus și-ntors, îmi ia vreo 15 dacă nu chiar 20 de minute. Credeți c-am pierdut ceva din film? Poate cei de pe băncuțe să fi pierdut vreo scenă, când am trecut prin fața lor, că în piață toate scaunele erau ocupate. Cum era destul de cald față de alte seri, multe perechi urmăreau filmul de pe margine. Ce vreau să spun e că nimic din acțiunea filmului n-a pierdut prin plecarea mea (nici n-avea cum, că eu nu-s vecin cu Toma Cuzin), dar nici eu n-am pierdut nimic din șirul filmului, plecând după umbrela. Dacă mai era deschis la Vărzărie, puteam servi și o varză a la Cluj. La-ntoarcere, găsesc filmul curgând la fel de molcom ca și la plecare. Mă pot urca în el din mers, ca-ntr-o mocăniță. Da’ una de-aia molcomă, moldovenească…

Un film de cineast matur, remarcabil, oarecum – tocmai fiindcă nu este obligat să țină seama de convențiile de care un începător trebuie să se agațe, ca să nu rateze. Pe final, Corneliu Porumboiu își scoate geniul la rampă, cu o lentoare studiată. Și reușește nu doar să salveze întreg filmul, aproape stricat de jocul plicticos al unui personaj secundar; prin finalul ales, pregătit – spuneți-i cum vreți – reușește să facă filmul de premiu. Un certain talent!