Arhive pe etichete: TIFF

Long distance (2014)

Dacă tot ne-ncuscrim acuma cu cinematografia spaniolă, ar fi cazul să ne și obișnuim cu filmele lor 🙂 Platforma MUBI prezintă azi (din păcate, doar cu subtitrare în engleză) un film care a rulat anul trecut la TIFF sub denumirea 10.000 km, după care publicul a rămas aproape în totalitate la sesiunea Q&A de la cinema Victoria – ceea ce spune multe despre interesul stârnit.

QA 10000km - Victoria_04-06-2015_Chris Nemes.jpg

Tema filmului – una simplă și de actualitate:  poate menține vie comunicarea virtuală flacăra unei relaţii? Separaţi de un an, cu un continent între ei, doi tineri nu mai au ce realitate să împartă, atingerea celuilalt fiind imposibilă. Tehnologia (connectig people, gen) chiar îi apropie, sau mai degrabă îi separă – pentru totdeauna?

O comedie romantica spaniolă cu accente erotice! Linkul filmului, aici.

Pass the Wine – Sophia Loren vine la TIFF

La frumoasa vârstă de 81 de ani, picioarele actriței Sophia Loren ating pentru prima oară (și) pământ românesc. Pe data de 3 iunie, celebra actriță va lua parte la o proiectie specială în onoarea sa la Casa de Cultura a Studentilor din Cluj-Napoca, de la ora 18.30.

Invitat special al Festivalului Internațional de Film Transilvania, Sophia Loren, sex-simbolul anilor ’50 – ‘70, va primi Premiul pentru întreaga carieră la Gala de închidere a celei de-a 15-a ediții, pe 4 iunie, la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Mai multe detalii aici.

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.

Nu toți ungurii îs negri, da’ am văzut unul printre ei

Mi-am amintit azi de Mirage văzut la Tiff #14 și senzația delicioasă ca-ntr-un film unguresc, cu acțiunea la țară (o fermă care semăna cu cele de la bunicii din Sătmar), să vezi un fotbalist negru (jucat de actorul ivorian Isaach de Bankolé) și români care se împușcă între ei.

mirage2Exact ce-ți poți dori de la un film, impresia că ești într-o altă lume, senzația amestecată de concret (satul, ferma, liniștea) și ireal pe care o dă eclecticul amestec de personaje. Nu o să fac un spoiler, zic doar că e vorba de sclavie modernă: Răzvan Vasilescu al nostru îl ia sclav pe plantația lui pe ivorian, care cică jucase la filmări (prin Slovacia) foarte multe scene fotbalistice, tăiate la montaj.  Mai apare și Dragoș Bucur, un actor român care, nu știu, s-o fi scumpit după aparițiile în filme străine, de nu-l mai văd? Mă rog, bine că joacă într-un puszta-western!

Într-un interviu pentru aperiTIFF, Isaach de Bankolé povestește că l-a cunoscut pe regizorul Szabolcs Hajdu la New York, că au petrecut câteva zile prin Harlem și apoi a primit scenariul. Atunci a aflat și anecdota prin care a ajuns să i se propună rolul: în scenariul din maghiară personajul era de fapt un alb. Traducătorul făcuse o greșeală, scriind personajul negru – știam eu că ungurii nu-s buni la limbi străine! Iar Szabolcs ar fi zis: asta e, hai să-l facem negru!  Ca treaba să fie mișto, ivorianul ajunge și producător executiv. Cum așa?

Păi simplu, zice Isaach de Bankolé, n-aveau bani.

Adevărul e că toate ideile geniale sunt simple! De luat în seamă și de regizorii români, să nu se mai complice cu CNC-ul 🙂

dispozitiv 0068

Un rol interesant face Toma Cuzin în scurt-metrajul tânărului regizor Radu Bărbulescu, prezent în competiția TIFF de anul acesta. Filmul surprinde câteva, fragile, legături între viață și moarte, umor și dramă, poziție și destin:

După vizionare, am avut ocazia să pun regizorului și Iulianei Tarnovetchi câteva întrebări. Spicuiesc, în avanpremieră, din interviul cu cei doi:

Cât a durat, de la idee la film?

Radu Bărbulescu (regizor): Am stat aproape un an cu primele patru pagini scrise, până mi-a spus Iuliana de concurs, cu câteva zile înainte. Atunci, în zece zile, l-am terminat! Nu pot scrie fără deadline.

Iuliana Tarnovetchi (AlienFilm): Apoi, cu filmări și post-producție, până în stadiul în care l-ai văzut azi, durata efectivă de realizare a fost de doi ani.

Care au fost sursele inspirație pentru „Dispozitivul 0068″? Pentru că au fost foarte multe detalii redate precis.

Iuliana Tarnovetchi: Da, s-a văzut asta? Am avut consultant de specialitate, un colonel. De fapt, în astfel de dispozitive sunt totdeauna doi, pentru a preveni situații asemeni celei din film.

Radu Bărbulescu: Totul a pornit de la gluma baba și mitraliera, și de la ce vedeam la Summit-ul din 2008 – mica isterie creată în jurul siguranței președinților. Tot timpul a fost în trei personaje și relațiile dintre ele au fost aceleași, fiecare pe linia lui, fără vreo șansă – aparent – de a se intersecta.

La ce alte festivaluri ați mai participat?

Iuliana Tarnovetchi: Am mai fost cu el în dezvoltare la Clermont-Ferrand. Nu era gata atunci, din păcate, pentru scurt-metraje acest festival fiind la fel de important ca și Cannes-ul. Puțină lume știe că este de fapt al doilea festival ca și audiență în Franța, după cel de la Cannes – dar este dedicat filmelor de scurt-metraj.

Radu Bărbulescu: Da, traseul filmului a fost întâi TIFF cu prima variantă de scenariu, apoi Clermont-Ferrand, în atelierele de dezvoltare, apoi am luat CNC-ul, l-am produs și acum e gata!

Adică a început la TIFF și s-a difuzat tot la un TIFF, aici s-a-nchis cercul?

Iuliana Tarnovetchi: Exact doi ani a durat, de la TIFF#12 la TIFF#14, ceea ce să știi, nu este deloc mult pentru un scurt metraj de lungimea acestuia.

Ce planuri de viitor aveți? Există o altă filmare în lucru?

Iuliana Tarnovetchi: Radu scrie foarte bine, depinde ce finanțări atragem după acest prim film al său!

Radu Bărbulescu: Ăsta e rolul producătorului, nu?

Spune-mi te rog cum te-ai documentat? Sau a fost vorba de o experiență personală?

Radu Bărbulescu: Lunetistul e un personaj foarte specific. M-am documentat să văd cum arată, cum se mișcă, și da, m-am și întâlnit cu cineva care a lucrat în serviciile secrete, care mi-a spus regulile de bază: ce echipament au, cum comunică, ce gen de semnale stabilesc între ei.

Dar prioritară e povestea care se stabilește între ei, deși legătura pare inexistentă între baba paralizată, care nu poate să vorbească, și mitraliera sau mă rog, lunetistul care nu are nici o treabă, fiind total neinteresat de bătrâna care ajunge să schimbe de două ori povestea.

De fapt bătrâna e cheia poveștii tale?

Radu Bărbulescu: Aici e contradicția, aluzia la acea glumă. Baba duce povestea mai departe, iar lunetistul e ca un lemn dus de un râu. Am eu această impresie a destinului, care se joacă cu noi câteodată, ca un copil răutăcios. Parcă vrea să vadă cât de departe poate merge, și cum putem noi să reacționăm.

În ce gen ar trebui să includem filmul, dincolo de lungime (scurt metraj)?

Radu Bărbulescu: Poate dramady? Este o dramă în final, începe comic dar se termină tragic. Există momente care par suprarealiste, de fapt premisele sunt suprarealiste – un lunetist intră peste bătrână și-și face postul acolo, în casa ei. Dar situația este tratată foarte realist. Este puțin probabil să se întâmple așa, dar perfect posibil, de ce nu?