Arhive pe etichete: Thomas Vinterberg

The Price of Desire (2015): Festivalul Filmului European

Avantajul festivalurilor de film este că aduc nemaivăzute. Festivalul Filmului European din acest an a început la București, în egală măsură cu ”clasice” (The Hunt al lui  Thomas Vinterberg) dar și cu nemaivăzute la noi precum The Price of Desire. Bună ocazie pentru mine să mă instalez vineri într-unul din fotoliile roșii de la Elivira Popescu ca să îl văd pe îndelete.

Întregul film este, de fapt, despre o casă, una dinte primele vile moderniste realizate după planurile designer-ei Eileen Grey, denumită E1027 (vă las să urmăriți filmul pentru a descoperi de ce a fost denumită astfel; vă asigur că numele acestei case nu este numărul din adresă ci reprezintă un amalgam de oameni, orgolii, dragoste și imaginație combinate într-un cod foarte simplu). E vorba despre o casă care influențează destinele oamenilor și nu invers.

O să vă placă imediat imaginea (Stefan von Bjorn) și muzica. Sunt atât de bine făcute încât adesea ai tendința de a înceta să urmărești replicile de pe ecran. Oricum, ar fi un exercițiu bun deoarece, din păcate, la scenariu filmul chiar suferă. Este nerealist, artificial și greoi. Până și atunci când se ceartă personajele vorbesc ca din manualele de arhitectură…

Așadar, dacă reușiți,  încercați să faceți abstracție de replici. Așa cum, la ieșirea de la film, câțiva spectatori comentau: ”foarte frumos făcut dar nu am înțeles nimic din ce spuneau. Așa că am renunțat să mă mai chinui și m-am uitat pur și simplu la imagini. Și casa mi s-a părut chiar urâtă, ție?” Se pare că spectatorii știu mai bine întotdeauna 🙂

Acesta este principalul atu al filmului: că te pune ca spectator în perspectiva unor oameni care, la începutul secolului, regândeau ideea de casă. Este casa o mașină de care omul se folosește? Este un adăpost sau un refugiu? Trebuie ea să se integreze în cadrul în care se află sau, dimpotrivă, să îl domine și să îl sfideze? Este casa o cochilie, o prelungire a omului și, în același timp, un mod al său de a se pune la adăpost? Și în același timp, îi arată pe acești oameni – celebrități ale vremii în design și arhitectură – ei înșiși incapabili de a se bucura de ceea ce creează. Ei înșiși oameni fără cochilii, vulnerabili, expuși, goi.

Un film inegal și, adesea, inconsecvent, cu un regizor, Mary McGuckian (care are cel mai slab scenarist tot în Mary McGuckian), dar cu o poveste profundă și cu o imagine pe alocuri sclipitoare. Le Corbusier este un personaj foarte bine făcut însă doar prin efortul lui Vincent Perez care se vede că este cu o clasă peste tot restul distribuției. Dacă reușiți să faceți abstracție de scenariul inegal și neinspirat, o să descoperiți un film frumos, făcut cu o idee extraordinară (casa cochilie inventată de cei mai vulnerabili oameni) din păcate, nu foarte bine exploatată.

The Hunt – vânătorul vânat

Tot am vrut să inițiez o retrospectivă Mads Mikkelsen, un actor apărut parcă de nicăierei, cu A Royal Affair, din filmografia căruia am vizionat doar Open Hearts (2002)Adam’s Apples (2005) și  Michael Kohlhaas (2013). Îmi dă ocazia s-o fac The Hunt (2012), după un rol care mi-a amintit de acela făcut de suedez în filmul Susannei Bier, Open Hearts – un tip sensibil, pus într-o situație (aparent) imposibilă.

La fel și aici, în filmul altui membru al Dogmei 95 (regizorul Thomas Vinterberg), el joacă rolul unui pedagog divorțat, Lucas, vânat atât de Nadia, bucătăreasă străină a internatului, cât și de Klara, fetița prietenului și vecinului său, pe care o a/duce uneori din/în oraș, atunci când părinții ei se ceartă. Apoi se întâmplă un fapt evident pentru spectator, dar mai puțin clar într-o societate obsedată de copii, sau de un soi de educație excesiv psihologizată ce începe să-și arate consecințele după generații.

Klara spune educatoarei o prostie, apoi tot ea recunoaște (în fața psihologului) că nu e sigură (iar cuvintele și mimica ei sunt elocvente), iar în final le spune părinților clar că a mințit. Dar răul este deja făcut, și întreaga comunitate îl respinge pe Lucas, refuzând să-l asculte; cu toate procedurile, corectitudinea politică afișată ca și aparenta politețe cu care i se aduc acuzații grave. Ceea ce dovedește că toată aparenta evoluție a civilizației (chiar și a celei nordice, considerate mai avansate) nu este decât o spoială, de sub care răzbate primitivismul relațiilor interumane, prin anatema aruncată asupra unui om. Iar de la acest pseudo-incident profesional, urmează intruziunea în viața sa personală, copilul său (șoarecele pe cale să devină bărbat) este maltratat de-a binelea, nu imaginar, șamd.

Un film care-mi aduce aminte de Împăratul muștelor sau de Elephant: copilăria este un univers misterios pe care adulții încearcă cu nostalgie să-l recupereze (ori să-l descifreze), dar ar fi trist ca teoriile d-lui Freud să fie singurele repere în acest demers.

Filme de văzut după Berlinale

Nu m-am uitat prea atent după urșii de la Berlin, deși mi-ar fi plăcut să fiu acolo, recunosc, să mă plimb pe Potsdamer Straße printre oameni din lumea filmului. De când n-am mai fost pe Ku’damm (Kurfürstendamm) am auzit că s-au schimbat multe, și între timp, Kreuzberg (sau X-Berg) is the place to be, Chiar dacă scoate periodic (spre surprinderea mea) producții remarcabile, nu cred în școala germană așa cum cred, de exemplu, în cea poloneză.

Nu știu de ce, din cauza componentei propagandistice, poate, pe care încă o mai activează: „Hedi”, prima producție araba în competitia oficiala de la Berlin din ultimii 20 de ani – pe bune, tocmai acum? Așa că m-am uitat abia la sfârșit, cine și ce. Și ce aș vrea să văd, după citirea listei, sunt următoarele:

1. Documentarul Fuocoammare, o paralelă între viața zilnică a locuitorilor insulei Lampedusa și cea a miilor de emigranți ce sosesc pe mare, în condiții catastrofale, mulți pierzându-ți viața. „Sper ca acest film va putea contribui la înțelegerea faptului că nu este normal ca oamenii să moara venind la noi”, a spus regizorul italian Gianfranco Rosi pe scena Berlinalei, la primirea trofeului (Ursul de Aur, acordat celui mai bun film).

2. L’Avenir, al cincilea lungmetraj al regizoarei franceze de 35 de ani Mia Hansen-Love, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor. Povestea unei profesoare de filozofie, interpretata de Isabelle Huppert, care cunoaște o noua libertate când este părăsită de soț, aș pune-o în oglindă cu Kollektivet de Thomas Vinterberg, pentru care Trine Dyrholm a primit sâmbăta un Urs de argint pentru cea mai buna actriță, interpretând rolul unei femei înșelate, aflate la marginea prăpastiei.

3. United State of Love (Polonia), Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu – Tomasy Wasilewski. Și bineînțeles,

4. Ilegitim, deși frumosul articol al Alinei Grigore de pe republica.ro, pe care l-am share-uit, m-a băgat puțin în ceață prin activismul declarat. Adică bun, și eu caut filme cu sens, toți realizăm, la un moment dat, că prin tot ce facem transmitem un mesaj, volens nolens. Dar: vindem incultură? Adică brusc, a fost de ajuns să iei un premiu și gata, ești Urs?  Sau mă rog, C.I.C.A.E.?

Nu spun că oamenii nu se schimbă. Toți o facem, adaptându-ne zi de zi, interogându-ne, față cu provocările cotidianului. Dar lumea liberă nu mai propune teme, ci, parcă, le impune. Și oare doar noi, esticii, suntem atenți la nuanțele de genul acesta, pe care, nu știu, oare restul din vestul Europei le înghit pe nemestecate? Nu mai avem limbaj de lemn, avem teme de lemn. Ne putem manifesta creativitatea în pătrățelul desenat. Și premiat!

Filme, seriale, festivaluri

gommorahÎn sfârșit o veste – cam palidă, dar veste – despre a doua serie a italianului Gommorah, de pe site-ul actorului Salvatore Esposito: The second season of Gomorrah The series was filmed entirely in three countries: Italy, Germany, and a nation of South / Central America that perhaps you already know!

Următorul film al lui Yorgos Lanthimos este drama de epocă The Favourite, care consemnează un respiro de la subiectele dificile pe care le-a abordat până acum. The Favourite va fi produs de aceleași case de producție irlandeze și britanice (Scarlet Films și Element Pictures) cu care a făcut și The Lobster. Scenariul scris de Deborah Davis și Tony McNamara este focusat pe relația între ultimul monarh al Casei Stuart a GB – Queen Anne jucată de Olivia Colman, premiată pentru Tyranosaurus și favoritele sale Sarah Churchill (interpretată de Rachel Weisz) și Abigail Masham (Emma Stone).

Festivalul de la Berlin, aflat la cea de-a 66-a ediție, o va avea ca președinte al juriului pe Meryl Streep. În competiția pentru Ursul de Aur au intrat: A Lullaby for the Sorrowful Mystery (al regizorului filipinez Lav Diaz) ce va avea premiera mondială pe 18 februarie, la Berlin, apoi Midnight Special (Jeff Nichols), The Commune (Thomas Vinterberg), Things to Come (Mia Hansen-Love) și Death in Sarajevo (Danis Tanovic). Mai jos introducerea făcută de directorul festivalului, Dieter Kosslick: